Pe 4 aprilie 2002, colega noastră Tamara Cărăuş, bursieră în cadrul Programului Regional al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, a susţinut la sediul acestei prestigioase instituţii, în prezenţa unui public numeros, o conferinţă cu titlul "Republica Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale?" Subiectul este, aşa cum se poate vedea, incitant şi de mare actualitate, iar maniera de abordare a autoarei insolită şi provocatoare. Reproducem în cele ce urmează textul acestei conferinţe, cu menţiunea că am păstrat oralitatea expunerii

Atunci cînd mi-am propus să analizez identitatea naţională din RM, problema era bineînţeles provocatoare, dar nu atît de gravă, urgentă, aproape clinică cum a devenit în ultimul timp, cînd o parte a populaţiei din această regiune afirmă în stradă cine este - afirmaţie indentitară prin excelenţă. Această clinicizare a situaţiei, cum îmi permit s-o numesc, face dificilă abordarea ei teoretică. Bineînţeles, nu voi propune soluţii, voi încerca o abordare mai mult sau mai puţin analitică, deseori testînd capacitatea teoriilor despre naţiuni şi naţionalism de a explica confuzia naţională din RM. Aş dori mai degrabă să satisfac o curiozitate neutră care îşi poate adresa întrebări de genul: "de ce tocmai aceşti oameni trăiesc împreună?", "de ce tocmai ei alcătuiesc o colectivitate şi nu alţii?", "ce înseamnă totuşi identitatea naţională?" ş.a.

Ceea ce îmi propun să explic este mai degrabă de domeniul evidenţei, şi anume posibilitatea unor discursuri identitare radical opuse - discursul identitar românesc şi discursul identitar moldovenesc - în cadrul aceleiaşi comunităţi cu aceleaşi date mai mult sau mai puţin obiective: teritoriu, etnie, limbă, cultură,  istorie.

i. Două locuri comune despre orice identitate

Voi începe prin a aminti nişte locuri comune despre identitate în general şi identitate naţională în particular, accepţii pe care desigur le veţi putea descoperi şi dumneavoastră pe parcurs, dar prefer să le demasc eu însămi de la bun început. 

Primul loc comun: Există două postulate principale despre orice tip de identitate: a) Identitatea este esenţială, fundamentală, unitară şi neschimbată, de exemplu, aşa cum e miezul în nucă, ca să folosim vechea metaforă a miezului şi cojii - acesta fiind modelul esenţialist. b) Identităţile sînt construite şi reconstruite1  - acesta fiind modelul instrumentalist. Pentru scopurile acestei prezentări prefer modelul instrumentalist, care e de fapt modelul dominant în analiza identităţilor, cu excepţia filosofiei, fie tradiţională sau analitică, care în continuare trebuie să vorbească despre identitate ca esenţă. Există două aspecte ale modelului instrumentalist care îl fac atît de atrăgător. Primul aspect afirmă că identitatea nu e în interiorul a ceva, de exemplu, nu e "înlăuntrul" nostru, ci se constituie ca o funcţie a diferenţelor în cadrul unui sistem2 . Cea mai exactă caracteristică a unui element constă în a fi ceea ce nu sînt ceilalţi. Şi acest fapt e valabil pentru orice tip de identitate. De exemplu, noi identificăm numărul 13 ca fiind situat între 12 şi 14. O comunitate naţională utilizează acest mecanism pentru a se imagina ca o naţiune diferită de alte naţiuni. Pe acest mecanism se bazează relaţia "noi - ei", crucială în orice constituire a identităţii naţionale3  (ca să anticipez, amintesc că în RM se spune, "noi şi ruşii", dar în acelaşi timp se spune şi "noi şi românii"4 ). Al doilea aspect important al modelului instrumentalist este presupoziţia că identitatea există, se constituie prin discurs şi naraţiune. Pentru a spune ceva despre o comunitate anume, utilizăm o minimă naraţiune - cînd a apărut această comunitate, evenimentele importante prin care a trecut etc5 .

Al doilea loc comun: Consider identitatea naţională un fenomen prin excelenţă modern6 . Abordările identităţii naţionale care nu se referă la modernizarea politică nu vor putea înţelege mecanismele de bază ale identificării naţionale. Ceea ce de obicei se consideră identitate naţională premodernă este mai degrabă identitate etnică7 . Subliniez că voi utiliza pe parcursul acestei comunicări expresia "majoritate etnică din Republica Moldova" pentru a mă referi analitic la o categorie primară, vagă şi indistinctă, care precede atît discursul identitar românesc, cît şi discursul identitar moldovenesc. Deosebirea principală dintre identitatea etnică şi cea naţională este starea ne-mobilizată politic a identităţii etnice, care e mai degrabă o identitate la nivelul vieţii cotidiene8  şi a căror indicatori sînt, de regulă, vestimentaţia, hrana specifică unei comunităţi, practicile religioase, comportamentul. Cum spuneam, aceste mărci ale identităţii de grup nu constituie o identitate politică. Spre deosebire de identitatea etnică, identitatea naţională presupune o organizare socială omogenă, societate marcată de mobilitate socială, un egalitarism, cel puţin, relativ, industrializare şi o organizare a muncii mai degrabă semantic-comunicativă decît fizică, educaţie standard comună, cultură standard comună, noi forme ale imaginarului colectiv sau o comunitate imaginată - perspectivă susţinută de autori ca Ernest Gellner, Elie Kedourie, John Breully, Benedict Anderson, Tom Nairn, Eric Hobsbawm, Eugen Weber, Miroslav Hroch, Liah Greenflied ş.a