Termenul „universitate” provine din expresia latină universitas magistrorum et scholarium, care înseamnă „comunitate de profesori și studenți”. Universitățile oferă atâtînvățământ universitar, cât șiînvățământ postuniversitar.[1][2][3]
Primele universități din Europa au fost înființate decălugăricatolici. Universitatea din Bologna, Italia, a fost fondată în 1088 și este considerată prima universitate în sensul că acorda diplomă de studii superioare, folosea termenul universitas (inventat la fondarea sa) și era independentă de școlile ecleziastice, oferind atât diplomelaice, cât șireligioase.[4]
Universitatea din Bologna este cea mai veche universitate din istorie, fondată în 1088.Harta universităților medievale din Europa
Universitățile medievale erau corporații academice formate înEvul Mediu pentru a oferi educație superioară. Acestea au apărut între secolele XI și XV, în special înItalia,Franța,Anglia șiSpania, evoluând din școlile catedralice și monastice mai vechi. Termenul universitas se referea inițial la o organizație de tipbreaslă, formată din studenți și profesori.[1][2]
Printre cele mai timpurii instituții se numărăBologna (1088),Paris (c. 1150) șiOxford (1167). Universitățile căutau adesea autonomie și recunoaștere din partea autoritățilorecleziastice sauseculare, obținând privilegii prin documente papale, precum ius ubique docendi (dreptul de a preda oriunde).[5]
Inițial, universitățile nu aveau campusuri; cursurile se țineau în locații variate, până când universitățile au început să achiziționeze clădiri proprii. Existau diferențe în funcție de sursa de finanțare: la Bologna, studenții plăteau profesorii, la Paris Biserica susținea profesorii, iar la Oxford șiCambridge sprijinul venea din partea statului.[6]
Studiile se desfășurau înlimba latină și se bazau pe cele șaptearte liberale, urmate de facultățile superioare precumdreptul,medicina șiteologia. Obținerea unei diplome dura de obicei 6 ani pentru un Master în Arte și până la 12 ani pentru diplomele avansate.[7][8]
Studenții începeau studiile de la vârsta de 14–15 ani și, având statut legal declerici, beneficiau de protecție juridică și imunitate față de legile seculare, ceea ce ducea uneori la abuzuri și conflicte cu locuitorii orașelor. Femeile nu aveau acces la universități.[9]
Între sfârșitul secolului al XV-lea și anul 1800, universitățile europene au cunoscut o expansiune semnificativă, crescând de la 29 la aproximativ 143 de instituții. La început, curriculumul a rămas în mare parte medieval, axat pefilosofia naturală,logica,medicina,teologia,matematica,astronomia,astrologia,dreptul,gramatica șiretorica cu o dependență puternică deAristotel. Totuși, aparițiaumanismului renascentist a transformat treptat educația, punând accent pe textele clasice, gândirea critică și studiile umaniste. Umaniști precumErasmus,Vesalius șiMelanchthon au introdus metode noi, contestând autoritatea tradițională și încurajând cercetarea originală, mai ales în domeniile dreptului, medicinei și teologiei. Deși unele universități au rezistat schimbării științifice, mulți oameni de știință influenți (precumGalileo sau susținătorii luiCopernic) s-au format în cadrul acestora. Răspândirea cunoștințelor a devenit mai ușoară datorită apariției tiparului și a folosirii limbii vorbite de oameni în viața de zi cu zi. Treptat, științele au devenit domenii de studiu independente, teologia nu a mai fost atât de dominantă, iar disciplinele precumistoria,literatura saufilozofia au început să fie recunoscute ca importante de sine stătător.[10]
Modelele universitare s-au diversificat: unele au adoptat modelul de la Paris (conducere profesorală), altele pe cel de la Oxford (decentralizat), iar unele au combinat ambele modele.Războiul,ciuma,foametea,regicidul și schimbările în structura și autoritatea religioasă au afectat adesea în mod negativ societățile care susțineau universitățile. Conflictele interne din cadrul universităților, precum bătăile între studenți șiabsența profesorilor, au contribuit și ele la destabilizarea acestor instituții. Această perioadă a fost, de asemenea, influențată de aparițiastatului-națiune. Pe măsură ce universitățile intrau tot mai mult sub controlul statului sau erau fondate sub auspiciile acestuia, modelul de guvernare profesorală (inițiat deUniversitatea din Paris) devenea din ce în ce mai răspândit. Deși universitățile mai vechi, controlate de studenți, încă existau, ele au început treptat să adopte această organizare. Controlul asupra universităților a rămas, în mare parte, autonom, însă conducerea acestora era tot mai frecvent numită de cătrestat.[11]
Universitățile moderne s-au dezvoltat dinbreslele medievale alesavanților, care și-au păstrat influența deoarececapitalismul timpuriu nu era interesat să reglementeze educația. În secolul al XVIII-lea, universitățile au început să publice cercetări, iar în secolul al XIX-lea au apărut două modele dominante: modelul german (humboldtian), care promova libertatea academică, seminariile și laboratoarele, și modelul francez, caracterizat prin disciplină strictă și control centralizat.[12]
Rolul religiei în programele universitare a scăzut în secolul al XIX-lea, pe măsură ce știința a devenit centrală în educație. Modelul german a influențat sistemele universitare din întreaga lume, în special înSUA și înMarea Britanie, unde au apărut universități civice cu accent pe știință și inginerie.[13]
Până la mijlocul secolului XX, educația universitară s-a extins către mase. Raportul Robbins din 1963 (Marea Britanie) a stabilit patru obiective esențiale pentru universități: predarea de abilități, dezvoltarea intelectuală generală, echilibrul între predare și cercetare și promovarea unei culturi comune și a cetățeniei responsabile.[14]
În secolul XXI, au apărut îngrijorări privind transformarea universităților în instituții corporatiste, unde domina raționamentul economic și se pierd valorile academice. Soluțiile propuse includ revalorizarea timpului didactic, a vocației și a colegialității.
O universitate internațională este finanțată de guvernele mai multor țări și este controlată de reprezentanți ai acestora.
„Internațional” este un termen mai larg, în timp ce „interguvernamental” se referă la faptul că membrii sau părțile participante sunt state suverane sau organizații interguvernamentale. Prin urmare, doar universitățile interguvernamentale sunt subiecte dedrept internațional.
O universitate națională este înființată sau finanțată de guvern, dar poate funcționa și cu autonomie față de stat. În unele țări, precum SUA, acest termen indică un nivel înalt de educație.
Universitățile naționale pot reflecta identitatea culturală sau politică a unei națiuni, așa cum s-a întâmplat în Irlanda și Argentina, unde au fost create pentru a susține limba, cultura și un sistem educațional independent de influențe externe, în special religioase sau politice.
Studiile universitare sunt reglementate la nivel național de agenții sau ministere ale educației.
De-a lungul timpului, structura și durata studiilor au variat între țări (de exemplu, doctoratul este obținut mai rapid înRegatul Unit decât înGermania). Pentru a crea o coerență europeană,Procesul de la Bologna (1999) a instituitSpațiul european al învățământului superior (EHEA), care urmărește armonizarea sistemelor universitare din statele participante. În paralel, cercetarea universitară este susținută și coordonată în parte prin programe aleUniunii Europene.
Universitățile moderne au o misiune duală: educația, inspirată de idealul formării omului complet dinGrecia Antică și cercetarea originală, moștenită de la universitățile medievale. Prin cercetare, universitățile contribuie la generarea și testarea de idei noi, înainte de aplicarea lor în practică. În științele exacte, acestea colaborează frecvent cu industria, în timp ce în științele sociale, joacă un rol important în analiza și monitorizarea societății.[15]
^abGavroglu, Kostas ().Sciences in the Universities of Europe, Nineteenth and Twentieth Centuries: Academic Landscapes. Springer. p. 302.ISBN9789401796361.
^abGA. Dawson, Patricia ().First Peoples of the Americas and the European Age of Exploration. Cavendish Square Publishing. p. 103.ISBN9781502606853.
^Kerr, Clark ().The Uses of the University. Harvard University Press. pp. 16 and 145.ISBN978-0674005327.
^Riché, Pierre (1978): "Education and Culture in the Barbarian West: From the Sixth through the Eighth Century", Columbia: University of South Carolina Press,ISBN: 0-87249-376-8, pp. 126-7, 282-98
^Scott, J. C. (). „The mission of the university: Medieval to Postmodern transformations”.Journal of Higher Education.77 (1): 6.doi:10.1353/jhe.2006.0007.
^Scott, J. C. (). „The mission of the university: Medieval to Postmodern transformations”.Journal of Higher Education.77 (1): 6.doi:10.1353/jhe.2006.0007.
^Scott, J. C. (). „The mission of the university: Medieval to Postmodern transformations”.Journal of Higher Education.77 (1): 6.doi:10.1353/jhe.2006.0007.
^Grendler, P. F. (2004). "The universities of the Renaissance and Reformation". Renaissance Quarterly, 57, pp. 2.
_-_09.JPG)
