Stoicismul este o școalăfilosofică fondată înAtena deZenon din Citium (Kition) în jurul anului300 î.Hr., în perioadaelenistică aistoriei antice. Numele derivă de la un portic cu coloane,stoa poikile (gr.: portic zugrăvit), decorat de pictorulPolygnotos cu aspecte de la distrugereaTroiei, luptele Atenienilor cuAmazoanele șibătălia de la Marathon. Aici își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu discipolii săi.
Zenon din Kition
Stoicismul este un curent filozofic care s-a dezvoltat ca o reacție împotrivaepicurismului, având originea în filosofiacinică fondată deAntisthene, un discipol al luiSocrate. Învățătura centrală a stoicismului este morala derivată din înseși legile naturii sau mai bine zis promovarea rațională, existenta virtuoasă sau atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei evidențe compensează durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea. O altă trăsătură constă în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.
Stoicismul a avut o audiență largă la gânditorii greci și romani, cunoscând o evoluție de mai multe secole, în trei perioade:
Stoicismul a fost cel mai influent curent înfilosofie din timpulImperiului Roman, înainte ca învățătura creștină să devină religie de stat. În filosofia stoică,etica ocupă locul preponderent, în slujba căreia se aflălogica șifizica (cu sensul general de știință a naturii).
Înlogică sunt cuprinsegramatica,retorica șidialectica, urmând în esență principiile logicii luiAristotel, la care se adaugă o teorie asupra originii cunoașterii și criteriilor adevărului. În concepția stoicilor, orice cunoaștere ajunge la nivelul conștiinței (spiritului) prin mijlocirea simțurilor. Această teorie este în opoziție clară cuidealismulplatonician, după care spiritul este izvorul cunoașterii, simțurile constituind o sursă a iluziilor și erorilor. Stoicii neagă realitateametafizică a conceptelor, ele nu ar avea realitate în afara conștiinței. Întrucât cunoașterea înseamnă preluarea senzorială a cunoștinței obiectelor, adevărul reprezintă corespondența impresiilor noastre asupra lucrurilor. Criteriul adevărului nu poate consta în concepte, pentru că ele sunt creația impresiilor noastre, el constă în senzația însăși, nu poate consta în gândire, ci în simțire. Obiectele reale creează în noi o trăire intensă, convingerea asupra existenței lor reale, ceea ce le deosebește de visuri sau închipuiri.
Teza fundamentală rezidă în afirmația profundmaterialistă, după care „nu există nimic imaterial”, afirmație derivată din teoria stoică asupra cunoașterii pe baze senzoriale. Lumea este una singură, nu se mai admitedualismulmaterie-spirit din filosofia luiPlaton, lumea n-ar fi posibilă dacă n-ar fi alcătuită din aceeași substanță. Corpul și spiritul, Dumnezeu și lumea, reprezintă perechi, în care fiecare acționează unul asupra altuia. Astfel corpul - pe calea simțurilor - produce gânduri în conștiință, iar spiritul determină mișcările corpului. Toate lucrurile fiind materiale, care este atunci substanța fundamentală din care este făcută lumea?Stoicismul reia teza luiHeraclit, după care focul este elementul unic, în forma lui primordială fiind reprezentat de Dumnezeu. Dumnezeu stă în relație cu lumea, așa cum spiritul este în relație cu corpul. Spiritul uman provine din focul divin (în unele scrieri denumitlogos („Cuvântul”). Astfel, fizica stoică are o trăsătură netmonistă șipanteistă în același timp. Focul divin are un caracter rațional, din care rezultă că lumea este guvernată de rațiune, ceea ce are două semnificații. În primul rând în lume se poate recunoaște un scop, și anume tendința spre armonie, frumusețe și echilibru. În al doilea rând, deoarece rațiune înseamnă lege, rezultă că universul este guvernat conform necesității absolute de cauză și efect. În consecință, individul nu poate fi liber, el este silit să urmeze necesitatea legilor naturale.
Etica dezvoltată deStoicism derivă din principiile proprii ale fizicii: universul este guvernat de legi absolute care nu admit excepții, iar esențialul naturii umane este rațiunea. Aceste principii se sumează în celebra maximă:„Trăiește în acord cu natura!”. Din această formulă derivă noțiunea devirtute, cu cele patru aspecte cardinale:înțelepciunea,curajul,dreptatea șitemperanța, corespondând învățăturilor luiSocrate. În timp ce în eticaaristoteliană se recunoștea locul pasiunilor în natura umană, urmând ca acestea să fie reprimate prin rațiune, stoicii cer anihilarea pasiunilor, mergând până la ascetism („askesis”), pentru că virtutea reprezintă unica fericire. A fi virtuos, înseamnă a fi indiferent la durere și suferință („apatheia”) și, în același timp, doritor de cunoaștere. De aici importanța acordată științei, fizicii, logicii, pentru că ele reprezintă bazele moralității, rădăcinile oricărei virtuți. Omul înțelept este sinonim cu om bun. Nefericirea și răutățile lumii sunt rezultatele ignoranței. De aici recomandarea practicii filosofiei, examinării permanente a propriilor judecăți și a comportamentului, pentru a putea constata dacă ele diferă de rațiunea universală a naturii.
Filosofia stoică a influențat și pe unii din „părinții bisericii” creștine caToma de Aquino șiSfântul Augustin. În timpulRenașterii târzii, s-a dezvoltat un adevărat „Neostoicism”, al cărui reprezentant renumit a fostJustus Lipsius. Influența acestui neostoicism se resimte în scrierile luiMichel de Montaigne, înainte de orientarea lui sprescepticism, și în gândirea luiRené Descartes. Și filosofia morală a luiImmanuel Kant este impregnată deStoicism.
