Prin migrație și colonizare, s-au dezvoltat în regiune diverse culturi alături defenicieni,greci,celți șicartaginezi(d). Romanii au cucerit regiunea în preajma anului 200 î.e.n., numind-oHispania, după numele fenician anterior,Sp(a)n sauSpania.[13] Spania a rămas sub stăpânirea romană până laprăbușirea Imperiului Roman de Apus în secolul al IV-lea, perioadă care a declanșat pătrundereaconfederațiilor tribale germanice din Europa Centrală.Vizigoții au apărut ca facțiune dominantă până în secolul al V-lea,regatul lor întinzându-se pe o mare parte a peninsulei.
La începutul secolului al VIII-lea, Regatul Vizigot a fost cucerit deCalifatul Umayyad, ceea ce a adus peste 700 de ani dedominație musulmană. Spania Islamică a devenit un important centru economic și intelectual, orașul Cordoba fiind unul dintre cele mai mari și mai bogate din Europa. Câteva regate creștine au apărut la periferia nordică a Peninsulei Iberice, printre careLeón,Castilia,Aragon,Portugalia șiNavarra. În următoarele șapte secole, o expansiune intermitentă spre sud a acestor regate — încadrată metaistoric ca o „recucerire” sauReconquista — a culminat cu cucerirea creștină a ultimei entități statale musulmane,Regatul Nasrid al Granadei, în 1492. În același an,Cristofor Columb sosea înLumea Nouă în numelemonarhilor catolici, a căror unire dinastică a Castiliei și Aragonului este uneori considerată apariția Spaniei ca țară unificată. Din secolul al XVI-lea până la începutul secolului al XIX-lea, Spania a dominatunul dintre cele mai mari imperii din istorie, care a fost printre primeleimperii globale; imensa sa moștenire culturală și lingvistică include peste 570 de milioane dehispanofoni(d),[14] spaniola fiind astfel adoua limbă din lume ca număr de vorbitori nativi, după chineza mandarină. În Spania se găseșteal treilea cel mai mare(d) număr de locuri dinPatrimoniulMondial UNESCO.
Originile denumiriiromaneHispania și a denumirii moderneEspaña sunt incerte, deși fenicienii și cartaginezii s-au referit la regiune caSpania, de aceea cea mai larg acceptată etimologie este unasemito-feniciană.[13][18] Au existat mai multe relatări și ipoteze despre originea sa:
Jesús Luis Cunchillos(es)[traduceți] a susținut că rădăcina termenuluispan ar fi cuvântulfenicianspy, care înseamnă „a lucra metale”. De aceea,i-spn-ya ar însemna „țara unde se lucrează metale”.[19] Ar putea fi o derivare a termenului fenicianI-Shpania, adică „insula iepurilor”, „țara iepurilor” sau „marginea”, o referire la poziția Spaniei la capătul Mediteranei; monedele romane bătute în regiune începând cu domnia luiHadrian prezintă o siluetă feminină cu un iepure la picioare,[20] iarStrabon i-a spus „țara iepurilor”. Cuvântul în chestiune (comparabil cuShafan din ebraica modernă) înseamnă de fapt „Hyrax”, posibil pentru că fenicienii confundau cele două animale.[21]
Hispania poate deriva din utilizarea poetică a termenuluiHesperia(d), reflectândpercepția grecească a Italiei ca „țară occidentală” sau „țară a soarelui-apune” (Hesperia,Ἑσπερία îngreacă) și Spania, fiind și mai la vest, caHesperia ultima.[22]
Există afirmația că „Hispania” a deriva din cuvântulbascEzpanna, care înseamnă „margine” sau „hotar”, o altă referire la faptul că Peninsula Iberică constituie colțul de sud-vest al continentului european.[22]
Doi erudiți spanioli din secolul al XV-lea,Don Isaac Abravanel șiSolomon ibn Verga(d), au dat o explicație considerată astăzi folclorică. Ambii au scris în două lucrări publicate diferite că primii evrei care au ajuns în Spania au fost aduși cu corabia de către Phiros, care era confederat cu regele Babilonului când a asediat Ierusalimul. Phiros eragrec din naștere, dar i se dăduse un regat în Spania. Phiros s-a înrudit prin căsătorie cu Espan, nepotul regelui Heracles, care a condus și el un regat în Spania. Mai târziu, Heracles a renunțat la tronul său, preferând Grecia natală, lăsându-și regatul pe seama nepotului său, Espan, de la care și-a luat numele țaraEspaña (Spania). Pe baza mărturiilor lor, acest eponim ar fi fost deja utilizat în Spania pe la 350 î.e.n.[23]
Istoria scrisă a Peninsulei Iberice începe cu relatări despre un ținut populat în mare parte deiberi(d),basci șicelți. La început, zonele de coastă au fost colonizate de cătrefenicieni, care au fondat cele mai vechi orașe din Europa de Vest,Cádiz șiMálaga. Influența feniciană s-a extins pe măsură ce o mare parte a Peninsulei a fost încorporată în cele din urmă înImperiul Cartaginez, devenind un teatru major alRăzboaielor Punice împotrivaImperiului Roman în expansiune. După ocucerire dificilă(d), peninsula a intrat pe deplin substăpânire romană(d). În Evul Mediu timpuriu, ea a intrat substăpânire vizigotă și apoi o mare parte a fost cucerită de invadatoriimusulmani dinAfrica de Nord. Într-unproces care a durat secole, micile regate creștine din nord au recâștigat treptat controlul asupra peninsulei. Ultimul stat musulmana căzut în 1492(d), și, în același an, Columb a ajuns în America. S-a născut astfelun imperiu global care a făcut ca Spania să devină cel mai puternic regat din Europa, principala putere mondială timp de un secol și jumătate, și cel mai mare imperiu de peste mări timp de trei secole.
Războaiele continue și alte probleme au dus în cele din urmă la pierderea treptată a acestui statut.Conflictul napoleonian din Spania a dus la haos, declanșând mișcări de independență care au sfâșiat cea mai mare parte a imperiului și au lăsat țara instabilă din punct de vedere politic. Spania a suferit unrăzboi civil devastator în anii 1930 și apoi a intrat sub conducerea unuiguvern autoritar, care a condus țara printr-o perioadă de stagnare, urmată de o creștere bruscă a economiei. În cele din urmă, democrațiaa fost restabilită sub forma unei monarhii constituționale parlamentare. Spania a aderat la Uniunea Europeană, trecând printr-o renaștere culturală și o creștere economică constantă până la începutul secolului al XXI-lea, într-o nouă lume globalizată, cu provocări economice și ecologice diferite.
Cercetările arheologice de laAtapuerca indică faptul că Peninsula Iberică a fost populată dehominizi acum 1,2 milioane de ani.[24] ÎnAtapuerca s-au găsit fosile de la primiihominini cunoscuți din Europa,Homo antecessor. Oamenii moderni au ajuns pentru prima dată în Peninsula Iberică, dinspre nord, pe jos, acum aproximativ 35.000 de ani.[25] Cele mai cunoscute artefacte ale acestor așezări umane preistorice sunt faimoasele picturi dinpeștera Altamira din Cantabria din nordul Iberiei, care au fost create pe la 35.600 până la 13.500î.e.n. deoameni de Cro-Magnon(d).[26][27] Dovezile arheologice și genetice sugerează că Peninsula Iberică a funcționat ca unul dintre numeroasele refugii majore din care nordul Europei a fost repopulat după sfârșitulultimei ere glaciare(d).
Cele mai mari grupuri care locuiau în Peninsula Iberică înainte de cucerirea romană erauiberii(d) șicelții. Iberii au locuit în partea mediteraneană a peninsulei, de la nord-est la sud-est. Celții au locuit o mare parte din laturile interioare și atlantice ale peninsulei, de la nord-vest la sud-vest.Bascii au ocupat zona de vest a lanțului muntos al Pirineilor și zonele adiacente, culturatartesilor influențați de fenicieni a înflorit în sud-vest, iarlusitanii(d) șivetonii au ocupat zone în vestul central. Mai multe orașe au fost fondate de-a lungul coastei de cătrefenicieni, iar în est,grecii(d) au înființat avanposturi comerciale și colonii. În cele din urmă, feniciano-cartaginezii(d) s-au extins spre interior spre meseta; totuși, datorită triburilor războinice din interior, cartaginezii s-au stabilit doar pe coastele Peninsulei Iberice.
În timpul celui deal Doilea Război Punic, aproximativ între 210 și 205 î.e.n.,Republica Romană în expansiune a capturat coloniile comerciale cartagineze aflate de-a lungul coastei mediteraneene. Deși romanii au avut nevoie de aproape două secole pentru a finalizacucerirea Peninsulei Iberice(d), aceștia și-au păstrat controlul timp de peste șase secole. Dominația romană era susținută de lege, limba latină șidrumurile romane.[28]
Culturile populației celtice și iberice au fost treptatromanizate(d) (latinizate) cu viteze diferite, în funcție de partea dinHispania în care trăiau, liderii locali fiind admiși în clasa aristocratică romană.[a][29] Hispania a servit drept grânar pentru piața romană, iar porturile sale exportau aur,lână,ulei de măsline și vin. Producția agricolă a crescut odată cu introducerea proiectelor de irigații, dintre care unele rămân și astăzi în uz. ÎmpărațiiHadrian,Traian,Teodosie I și filosofulSeneca s-au născut în Hispania.[b] Creștinismul a fost introdus în Hispania în secolul I e.n. și a devenit popular în orașe în secolul al II-lea e.n. În cea mai mare parte, limbile și religia actuale ale Spaniei, precum și baza legilor sale, provin din această perioadă.[28]
Slăbirea jurisdicției Imperiului Roman de Apus în Hispania a început în 409, cândsuebii șivandaliigermanici, împreună cualaniisarmatici, au intrat în peninsulă la invitația unui uzurpator roman. Aceste triburi traversaserăRinul la începutul anului 407 și devastaserăGalia. Suebii au format un regat în ceea ce este astăziGalicia modernă și nordulPortugaliei, în timp ce vandalii s-au stabilit în sudul Spaniei până la 420, înainte de a trece în Africa de Nord în 429 și de acuceri(d) Cartagina în 439. Pe măsură ce Imperiul Roman de Apus s-a dezintegrat, baza socială și economică a devenit mult simplificată: dar chiar și într-o formă modificată, regimurile succesoare au menținut multe dintre instituțiile și legile imperiului târziu, inclusiv creștinismul și asimilarea la cultura romană aflată în evoluție.
Bizantinii au înființat o provincie occidentală,Spania, în sud, cu intenția de a revigora stăpânirea romană în toată Iberia. În cele din urmă, însă, Hispania a fost reunită subdominație vizigotă. Aceștivizigoți sau goți occidentali, după ce auprădat Roma sub conducerea luiAlaric (410), s-au îndreptat sprePeninsula Iberică, în frunte cuAthaulf(d), și au ocupat porțiunea nord-estică.Wallia(d) și-a extins stăpânirea pe cea mai mare parte a peninsulei, ținându-i pe suebi blocați în Galicia.Teodoric I a participat, împreună cu romanii și francii, labătălia de pe Câmpiile Catalaunice, unde a fost învinsAttila.Euric(d) (466), care a pus capăt ultimelor rămășițe ale puterii romane din peninsulă, poate fi considerat primul monarh al Spaniei, deși suebii și-au păstrat independența în Galicia. Euric a fost și primul rege care a dat legi scrise vizigoților. În următoarele domnii, regii catolici ai Franței și-au asumat rolul de protectori ai hispano-romanilor catolici împotriva arianismului vizigoților, iar înrăzboaiele(d) care au urmat,Alaric al II-lea(d) șiAmalaric(d) și-au pierdut viețile.
Athanagild(d), răsculat împotriva regeluiAgila(d), a chemat bizantinii și, ca răsplată pentru ajutorul pe care i l-au dat, le-a cedat zonele maritime din sud-est (554).Liuvigild(d) a restabilit unitatea politică a peninsulei, supunându-i pe suebi, dar diviziunile religioase ale țării, ajungând chiar și la familia regală, au adus un război civil.Sfântul Hermengild, fiul regelui, punându-se în fruntea catolicilor, a fost învins și luat prizonier, și a suferit martiriul pentru că a respins comuniunea cu arienii.Reccared(d), fiul lui Liuvigild și fratele Sfântului Hermengild, a adăugat unitate religioasă unității politice realizate de tatăl său, acceptând credința catolică înConciliul III din Toledo(d) (589). Unitatea religioasă stabilită de acest conciliu a stat la baza acelei fuziuni a goților cu hispano-romanii care a dus la formarea poporului spaniol.Sisebut(d) șiSuintila(d) au finalizat expulzarea bizantinilor din Spania.[30]
Căsătoriile mixte între vizigoți și hispano-romani au fost interzise, deși în practică nu au putut fi în totalitate împiedicate, și au fost legalizate în cele din urmă de Liuvigild.[31] Savanții gotici spanioli, precumBraulio din Zaragoza(d) șiIsidor din Sevilla, au jucat un rol important în conservareaculturii clasice grecești și romane(d). Isidor a fost unul dintre cei mai influenți clerici și filosofi dinEvul Mediu din Europa, iar teoriile sale au fost vitale și pentru conversia Regatului Vizigot dintr-o țarăariană într-una catolică înConciliile de la Toledo(d). Isidor a creat primaenciclopedie occidentală care a avut un impact uriaș în Evul Mediu.[32]
În secolul al VIII-lea, aproape toatăPeninsula Iberică a fostcucerită (711–718) dearmatele musulmane predominantmaure din Africa de Nord. Aceste cuceriri au făcut parte din expansiuneaCalifatului Umayyad. Doar o mică zonă montană din nord-vestul peninsulei a reușit să reziste invaziei inițiale. Legenda spune căcontele Julian(d), guvernatorul Ceutei, ca răzbunare pentru violarea fiicei sale,Florinda(d), de către regeleRoderic(d), i-a invitat pe musulmani și le-a deschis porțile peninsulei.
Conformlegii islamice, creștinilor șievreilor li s-a acordat statutul inferior dedhimmi(d). Acest statut le permitea creștinilor și evreilor să își practice religiile caOameni ai Cărții(d) (credincioși ai unor religii monoteiste avraamice), dar li se impunea plata unui impozit special și aveau drepturi legale și sociale inferioare celor ale musulmanilor.[33][34]
Conversia laIslam a decurs într-un ritm din ce în ce mai alert. Se crede cămuladíes(d) (musulmanii de origine etnicăiberică) ajunseseră să formeze majoritatea populației din Al-Andalus pe la sfârșitul secolului al X-lea.[35][36]
Córdoba, capitala califatului începând cu domnia luiAbd-ar-Rahman al III-lea, era cel mai mare, mai bogat și mai sofisticat oraș din vestul Europei. Comerțul mediteranean și schimburile culturale au înflorit. Musulmanii au importat o bogată tradiție intelectuală din Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Unii filosofi importanți de la acea vreme au fostAverroes,Ibn Arabi șiMaimonide.Culturile romanizate din Peninsula Iberică au interacționat cu culturile musulmane și evreiești în moduri complexe, oferind regiunii o cultură distinctă.[36] În afara orașelor, unde locuia marea majoritate a populației, sistemul de proprietate funciară din epoca romană a rămas în mare parte intact, deoarece liderii musulmani rareori i-au deposedat pe proprietarii de terenuri, iar introducerea de noi culturi și tehnici a dus la o extindere a agriculturii, introducând noi produse care proveneau din Asia sau din fostele teritorii aleImperiului Roman.[37]
În secolul al XI-lea, teritoriile musulmane s-au fărâmițat în statele rivaleTaifa(d) (arab, berber și slav),[38] dând micilor state creștine ocazia de a-și lărgi teritoriile.[36] Sosirea din Africa de Nord a sectelor islamice conducătoare aleAlmoravizilor șiAlmohazilor a restabilit unitatea teritoriilor musulmane, cu o aplicare mai strictă și mai puțin tolerantă a islamului, și a adus o revigorare a situației musulmanilor. Acest stat islamic reunit a cunoscut mai mult de un secol de succese care au anulat parțial câștigurile creștinilor.
Reconquista (Recucerirea) a fost perioada de câteva secole în care stăpânirea creștină a fost restabilită în Peninsula Iberică.Reconquista este considerată a fi început cubătălia de la Covadonga, câștigată deDon Pelayo(d) în 722 și a fost concurentă cu perioada stăpânirii musulmane din Peninsula Iberică. Victoria armatei creștine asupra forțelor musulmane a dus la creareaRegatului creștin al Asturiei de-a lungul munților de pe coasta de nord-vest. La scurt timp, în 739, forțele musulmane au fost alungate dinGalicia, care avea să găzduiască în cele din urmă unul dintre cele mai sfinte locuri din Europa medievală,Santiago de Compostela, și a fost încorporat în noul regat creștin.
Vikingii au invadat Galicia în 844, dar au fost învinși deRamiro I al Asturiei(d) laA Coruña. Multe dintre victimele din rândul vikingilor au fost produse debalistele galicienilor — arme puternice cu proiectil cu torsiune, care arătau mai degrabă ca arbalete gigantice. 70 de nave vikinge au fost capturate și arse.[39][40] Vikingii au atacat Galicia din nou în 859, în timpul domniei luiOrdoño I al Asturiilor. Ordoño era angajat în acest moment împotriva dușmanilor săi constanți, maurii; dar un conte al provinciei, Don Pedro, i-a atacat pe vikingi și i-a învins.[41]
Regatul Leónului a fost cel mai puternic regat creștin timp de secole. În 1188 a avut loc prima sesiune parlamentară modernă din Europa laLeón (Cortesul din León(d)).Regatul Castiliei, format din teritoriul leonez, a fost succesorul său ca cel mai puternic regat. Regii și nobilimea au luptat pentru putere și influență în această perioadă. Exemplul împăraților romani a influențat obiectivul politic al Coroanei, în timp ce nobilii au beneficiat defeudalism.
Armatele musulmane au avansat și la nord de Pirinei, dar au fost înfrânte de forțele francilor înbătălia de la Poitiers,Francia și împinse din cea mai sudică regiune a Franței actuale, de-a lungul coastei, până în anii 760. Mai târziu,forțele francilor au înființatcomitate creștine(d) la sud de Pirinei. Aceste mărci aveau să crească în regateleNavarrei șiAragonului.[42] Timp de câteva secole, frontiera fluctuantă dintre zonele controlate de musulmani și cele creștine din Iberia a fost de-a lungul râurilorEbru șiDuero.
DestrămareaAl-Andalusului în regatele taifa concurente a ajutat regatele creștine iberice îndelung încercate să câștige inițiativa. Capturarea orașului strategicToledo în 1085 a marcat o schimbare semnificativă a echilibrului puterii în favoarea regatelor creștine. După o mare resurgență musulmană în secolul al XII-lea, marile cetăți maure din sud au căzut în mâinile Castiliei în secolul al XIII-lea — Córdoba în 1236 șiSevilla în 1248.Comitatul Barcelona(d) șiRegatul Aragonului au intrat într-o uniune dinastică și au câștigat teritoriu și putere la Marea Mediterană. În 1229, a fost cucerităMallorca, apoi a urmatValencia în 1238. În secolele al XIII-lea și al XIV-lea, dinastiaMarinizilor(d) dinMaroc a invadat și și-a stabilit unele capete de pod pe coasta de sud, dar a eșuat în încercarea de a restabili stăpânirea nord-africană asupra Peninsulei Iberice și au fost în curând alungați.
Portretul luiAlfonso al X-lea al Castiliei și Leonului din codexul Tumbo "A" din Santiago (datat între 1229 și 1255)
De la mijlocul secolului al XIII-lea, literatura și filozofia au început să înflorească din nou în regatele creștine peninsulare, pe baza tradițiilor romane și gotice. Un filosof important din acest timp esteRamon Llull.Abraham Cresques(d) a fost un important cartograf evreu.Dreptul roman și instituțiile sale au fost modelul legiuitorilor. RegeleAlfonso al X-lea al Castiliei s-a concentrat pe întărirea acestui trecut roman și gotic și, de asemenea, pe conectarea regatelor creștine iberice cu restulcreștinătății europene medievale. Alfonso a lucrat pentru a fi ales împărat alSfântului Imperiu Roman și a publicat codulSiete Partidas.(d)Școala de traducători din Toledo(d) este numele care descrie în mod obișnuit grupul de cărturari care au lucrat împreună în orașul Toledo în secolele al XII-lea și al XIII-lea, pentru a traduce multe dintre lucrările filosofice și științifice dinaraba clasică,greaca vece șiebraica veche.
Catalanii și aragonienii s-au oferitîmpăratului bizantinAndronic al II-lea Paleologul pentru alupta cu turcii. După ce au cucerit teritorii din Asia Mică, ei și-au întors armele împotriva bizantinilor, care le-au ucis conducătorii; dar pentru această trădare, spaniolii, sub conducerea lui Bernard de Rocafort și Berenguer de Entenca, au cerut pedeapsa cumplită celebrată în istorie drept „Răzbunarea Catalană” șiau luat(d)ducatul francde Atena(d) (1311). Linia regală a Aragonului a dispărut odată cuMartin Umanistul(d), iarCompromisul de la Caspe(d) a dat coroanaCasei de Trastámara, care domnea deja în Castilia.
Ca și în restul Europei din Evul Mediu târziu,antisemitismul(d) a crescut foarte mult în secolul al XIV-lea în regatele creștine (un eveniment cheie în acest sens a fost Moartea Neagră, deoarece evreii erau acuzați că otrăveau apele).[50] La mijlocul secolului al XIV-lea au existat ucideri în masă în Aragon și 12.000 de evrei au fost uciși la Toledo. În 1391, mulțimile creștine au mers din oraș în oraș în toată Castilia și Aragonul, ucigând aproximativ 50.000 de evrei.[51][52][53][54][55][56] Femeile și copiii au fost vânduți ca sclavi musulmanilor, iar multe sinagogi au fost transformate în biserici. Potrivit luiHasdai Crescas(d), aproximativ 70 de comunități evreiești au fost distruse.[57]Sfântul Vincent Ferrer a convertit nenumărați evrei, printre care pe rabinul Josuah Halorqui, care a luat numele deJerónimo de Santa Fe(d) și în orașul său i-a convertit pe mulți dintre foștii săi coreligionari în faimosulDisputatio din Tortosa(d) (1413–1414).
În 1469, coroanele regatelor creștineCastilia șiAragon au fost unite princăsătoriaIsabelei I de Castilia cuFerdinand al II-lea de Aragon. Anul 1478 a început finalizarea cuceririiInsulelor Canare și în 1492, forțele combinate ale Castiliei și Aragonului au capturatEmiratul Granadei de la ultimul său conducător,Muhammad al XII-lea(d), punând capăt ultimei rămășițe a unei prezențe islamice de 781 de ani în Peninsula Iberică. În același an,evreilor din Spania(d) li s-aordonat să se convertească(d) lacatolicism sub amenințarea că altfel vor fiexpulzați din teritoriile spaniole în timpulInchiziției spaniole.[58] Până la 200.000 de evrei au fostexpulzați din Spania(d).[59][60][61] Au urmat expulzările din1493 din Sicilia aragoneză(d) și dinPortugalia în 1497(d).Tratatul de la Granada(d) garanta toleranța religioasă față de musulmani,[62] dar a funcționat doar câțiva ani, înainte ca Islamul să fie scos în afara legii în 1502 în Regatul Castiliei și în 1527 în Regatul Aragon, ceea ce a făcut ca mare parte a minorității musulmane a Spaniei să devină oficialmoriscos(d) creștini. La câteva decenii după rebeliunea moriscoșilor din Granada cunoscută sub numele deRăzboiul Alpujarras(d), o proporție semnificativă din populația fostă musulmană a Spaniei a fost expulzată, stabilindu-se în principal în Africa de Nord.[d][63] Între 1609 și 1614, peste 300.000 demoriscos au fost trimiși pe nave în Africa de Nord și în alte locații și, din această cifră, aproximativ 50.000 au murit opunându-seexpulzării(d) și 60.000 au murit pe drum.[64][65][66]
Anul 1492 a marcat și sosirea luiCristofor Columb înLumea Nouă, în timpul unei călătorii finanțate de Isabella. Prima călătorie a lui Columb a traversat Atlanticul și a ajuns în Insulele Caraibe, începând explorarea și cucerirea europeană a Americii, deși Columb a rămas convins că ajunsese înOrient. Un număr mare deindigeni americani au murit în lupta împotriva spaniolilor în timpul cuceririi,[67] iar alții au murit din diferite alte cauze. Unii cercetători consideră perioada inițială acuceririi spaniole — de la prima debarcare a lui Columb în Bahamas până la mijlocul secolului al XVI-lea — ca fiind cea mai evidentă situație degenocid din istoria omenirii.[68] Numărul morților ar fi putut ajunge la aproximativ 70 de milioane de indigeni (din 80 de milioane) în această perioadă, deoarece bolile precum variola, rujeola, gripa și tifosul, aduse în America de cuceritori, au decimat populația pre-columbiană.[69]
Colonizarea spaniolă a Americii a început cu colonizarea Caraibelor. A fost urmată de cucerirea unor puternice formațiuni statele precolumbiene din Mexicul central și de pe coasta Pacificului din America de Sud.Amestecul rasial dintre culturile și oamenii băștinași pe dee o parte și spanioli pe de altă parte a devenit norma. O expediție sponsorizată de coroana spaniolă a finalizat prima călătorie în jurul lumii din istoria omenirii,circumnavigația Magellan-Elcano(d).Tornaviaje(d) sau ruta de întoarcere din Filipine către Mexic a făcut posibilă ruta comercială agalionului Manila.(d) Spaniolii s-au întâlnit din nou cu Islamul înAsia de Sud-Est și, pentru a încorporaFilipinele, expedițiile spaniole organizate dinMexicul recent creștinat auinvadat(d) teritoriile filipineze aleSultanatului din Brunei(d). Spaniolii s-au folosit de conflictul dintre regatele filipineze păgâne și musulmane pentru a le opune unele celorlalți, folosind astfel principiul „dezbină și cucerește”.[70] Spaniolii au văzut în războiul cu musulmanii dinBrunei și Filipine(d) o repetare aReconquistei.[71]
În perioada modernă timpurie, a urmat o centralizare a puterii regale în detrimentul nobilimii locale, iar cuvântulEspaña, a cărui rădăcină este numele anticHispania, a început să fie folosit în mod obișnuit pentru a desemna întregul celor două regate, Castilia și Aragon.[63] Prin reformele lor politice, juridice, religioase și militare pe scară largă, monarhia hispanică a devenit oputere mondială(d).
Unirea coroanelor Aragonului și Castiliei prin căsătoria suveranilor lor a pus baza Spaniei moderne și a Imperiului Spaniol, deși fiecare regat al Spaniei rămânea, din punct de vedere social, politic, legal, monetar și lingvistic, o țară separată.[72][73]
Harta anacronică a Imperiului spaniol Principalele căi comerciale ale Imperiului spaniol
Prin explorarea și cucerirea sau alianțele și moștenirea căsătoriei regale,Imperiul Spaniol s-a extins pentru a include vaste zone din America, insule din zona Asia-Pacific, zone din Italia, orașe din Africa de Nord, precum și părți din ceea ce este acum Franța, Germania,Belgia,Luxemburg șiȚările de Jos.Prima circumnavigație(d) a lumii a fost efectuată în 1519–1521. A fost primul imperiu peste care se spunea căsoarele nu apune niciodată(d). Aceasta a fost oepocă a descoperirilor, cu explorări îndrăznețe pe mare și pe uscat, deschiderea de noirute comerciale(d) peste oceane, cuceriri și începuturilecolonialismului european. Exploratorii spanioli au adus înapoimetale prețioase, mirodenii, obiecte de lux și plante necunoscute până atunci, și au jucat un rol important în transformarea felului cum înțelegeau europenii lumea.[75] Eflorescența culturală observată în această perioadă este acum denumităEpoca de Aur Spaniolă. Extinderea imperiului a provocat o imense frământări în America, pe măsură ce prăbușirea societăților și imperiilor și bolile noi din Europa au devastat populațiile indigene americane. Aparițiaumanismului,Contrareforma și noile descoperiri și cuceriri geografice au ridicat probleme care au fost abordate de mișcarea intelectuală cunoscută acum sub numele deȘcoala din Salamanca(d), care a dezvoltat primele teorii moderne despre ceea ce acum se numeștedreptul internațional și drepturile omului.Juan Luis Vives(d) a fost un alt umanist proeminent în această perioadă.
Supremația maritimă a Spaniei din secolul al XVI-lea a fost demonstrată de victoria asupra otomanilor laLepanto în 1571 și apoi, după dezastrulInvincibilei Armade în 1588, într-o serie de victorii împotrivaAngliei înRăzboiul Anglo-Spaniol din 1585–1604(d). Cu toate acestea, în deceniile mijlocii ale secolului al XVII-lea, puterea maritimă a Spaniei a intrat într-un declin îndelungat, cu din ce în ce mai multe înfrângeri împotrivaProvinciilor Unite și apoi a Angliei; astfel că, prin anii 1660, îi era greu să-și mai apere posesiunile de peste mări de pirați și corsari.
Reforma Protestantă a atras regatul din ce în ce mai adânc în mocirla războaielor încărcate de religie. Rezultatul a fost o țară forțată să-și extindă permanent eforturile militare în Europa și în Marea Mediterană.[76] Până în deceniile de mijloc ale unui secol al XVII-lea marcat în Europa de războaie șiepidemii(d), Habsburgii spanioli implicaseră țara în conflicte politico-religioase la nivelul întregului continent. Aceste conflicte i-au secătuit resursele și i-au subminat economia în general. Spania a reușit să păstreze controlul asupra celei mai mari părți a împrăștiatuluiImperiu Habsburgic și să ajute forțele imperiale aleSfântului Imperiu Roman să inverseze o mare parte din progresele făcute de forțele protestante, dar a fost în cele din urmă obligată să recunoascăsepararea Portugaliei(d) și a Provinciilor Unite și, în cele din urmă, a suferit unele înfrângeri militare serioase în fața Franței în ultimele etape aleRăzboiului de Treizeci de Ani.[77] În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Spania a intrat într-un declin treptat, timp în care a cedat mai multe mici teritorii Franței și Angliei; cu toate acestea, și-a menținut și și-a lărgit vastul imperiu de peste mări, care a rămas intact până la începutul secolului al XIX-lea.
Declinul a culminat cu o controversă privind succesiunea la tron care a consumat primii ani ai secolului al XVIII-lea.Războiul de Succesiune Spaniolă a fost un amplu conflict internațional combinat cu un război civil și avea să se soldeze cu pierderea posesiunilor europene și a poziției de mare putere continentală.[78] În timpul acestui război, a fost instalată o nouă dinastie originară din Franța,Bourbonii. Demult unite doar prin Coroană, regatele spaniole s-au unificat într-un singur adevărat stat spaniol atunci când primul rege Bourbon,Filip al V-lea, a unit coroanele Castiliei și Aragonului într-una singură, abolind multe dintre vechile privilegii și legi regionale.[79]
Secolul al XVIII-lea a adus o recuperare treptată și o creștere a prosperității în mare parte a imperiului. Noua monarhie de Bourbon s-a inspirat din sistemul francez de modernizare a administrației și a economiei.Ideile iluministe(d) au început să câștige teren în rândul unora dintre elite și membri ai familiei regale.Reformatorii Bourboni(d) au creat miliții disciplinate în toată zona Atlanticului. Spania avea nevoie de orice sursă de forță umană de care putea beneficia în timpul războaielor aparent nesfârșite din secolul al XVIII-lea — Războiul de Succesiune Spaniolă sauRăzboiul Reginei Anne(d) (1702–1713),Războiul pentru urechea lui Jenkins (1739–1742) care a devenitRăzboiul de Succesiune Austriacă (1740–1748),Războiul de Șapte Ani (1756–1763) șiRăzboiul Anglo-Spaniol(d) (1779–1783) — și noile sale miliții disciplinate au luptat în jurul Atlanticului, după cum era nevoie.
În 1793, Spania a intrat în război împotriva noiiRepublici Franceze revoluționare ca membră aprimei coaliții. A urmatRăzboiul Pirineilor(d), care a polarizat țara într-o reacție împotrivaelitelor galicizate(d) și în urma înfrângerii pe câmpul de luptă, s-a încheiat pacea cu Franța în 1795 printratatul de la Basel(d) prin care Spania pierdea controlul asupra a două treimi din insulaHispaniola. Primul ministru,Manuel Godoy, s-a asigurat apoi că Spania se aliază cu Franța în scurtulRăzboi al celei de a Treia Coaliții, care s-a încheiat cu victoria maritimă britanică înbătălia de la Trafalgar din 1805. În 1807, un tratat secret între Napoleon și nepopularul prim-ministru spaniol a dus la o nouă declarație de război împotriva Marii Britanii și Portugaliei. Trupele lui Napoleon au intrat în țară pentru a invada Portugalia, dar au ocupat în schimb cetățile majore ale Spaniei. Regele spaniol a abdicat în favoarea frateluiNapoleon,Joseph Bonaparte.
Joseph Bonaparte a fost văzut ca unmonarh-marionetă(d) și a fost privit cu dispreț de către spanioli.Răscoala din 2 mai 1808(d) a fost una dintre numeroasele răscoale naționaliste din toată țara împotriva regimului bonapartist.[80] Aceste revolte au marcat începutul unui devastatorrăzboi de independență împotriva regimului napoleonian.[81] Cele mai celebrate bătălii ale acestui război au fost cele de laBruch(d), în zonele înalte din Montserrat, în care țărănimea catalană a pus pe fugă o armată franceză;Bailén, undeCastaños(d), în fruntea armatei Andaluziei, l-a învins peDupont(d); și asediileZaragozei șiGironei(d), demne de vechii spanioli dinSaguntum(d) șiNumantia(d).[30]
Napoleon a fost nevoit să intervină personal, învingând mai multe armate spaniole și forțând o armată britanică să se retragă. Cu toate acestea, acțiunea militară suplimentară a armatelor spaniole, agherilelor și a forțelor britanico-portugheze ale luiWellington, combinată cu dezastruoasainvazie a Rusiei de către Napoleon, a condus la izgonirea armatelor imperiale franceze din Spania în 1814 și la întoarcerearegelui Ferdinand al VII-lea.[82]
În timpul războiului, în 1810, un corp revoluționar,Cortesul din Cádiz(d), a fost reunit pentru a coordona efortul împotriva regimului bonapartist și pentru a pregăti o constituție.[83] S-a întrunit ca un unic organism, iar membrii săi reprezentau întregul Imperiu Spaniol.[84] În 1812, a fost proclamată oconstituție(d) pentru reprezentarea universală sub o monarhie constituțională, dar după căderea regimului bonapartist,Ferdinand al VII-lea a dizolvat Cortesul General și era hotărât să conducă camonarh absolut(d). Aceste evenimente au prefigurat conflictul dintre conservatori și liberali din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea.
Cucerirea Spaniei de către Franța a fost în folosul de anticolonialiștilor din America Latină, cărora nu le conveneau politicile guvernului imperial spaniol care a favoriza cetățenii spanioli (peninsularii(d)) față de cei născuți peste mări (Criollos(d)) și au cerutretroversia suveranității poporului(d). Începând din 1809, coloniile americane ale Spaniei au început o serie de revoluții și și-au declarat independența, ducând larăzboaiele de independență hispano-americane, care au pus capăt controlului spaniol asupra coloniilor sale continentale din America. Încercarea regelui Ferdinand al VII-lea de areafirma controlul asupra coloniilor(d) s-a dovedit inutilă, deoarece s-a confruntat cu opoziție nu numai în colonii, ci și în Spania, șiau urmat revolte ale armatei, conduse de ofițeri liberali. La sfârșitul anului 1826, singurele colonii americane deținute de Spania mai erauCuba șiPuerto Rico.
Războiul napoleonian a lăsat Spania ruinată economic, profund divizată și instabilă din punct de vedere politic. În deceniile anilor 1830 și 1840,carlismul(d) (o mișcare reacționară legitimistă care susținea ramura urmașilor luiCarlos María Isidro de Bourbon, fratele mai mic al lui Ferdinand al VII-lea), a luptat împotrivacristinos(d) sauisabelinos (care o susțineau pe reginaIsabella a II-a, fiica lui Ferdinand al VII-lea) înrăzboaiele carliste.Forțele isabeline au izbândit, dar conflictul dintreprogresiști(d) șimoderați(d) s-a încheiat cu o slabă perioadă constituțională timpurie. DupăRevoluția Glorioasă(d) din 1868 și scurta perioadă aPrimei Republici Spaniole, aceasta din urmă a cedat unei perioade monarhice stabile,Restaurația, un regim bipartizan rigid alimentat deturnismo (rotația prestabilită a controlului guvernamental între liberali și conservatori) și forma de reprezentare politică în mediul rural (bazată peclientelism), cunoscută sub numele decaciquismo(es)[traduceți].[85]
La sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut mișcări naționaliste în Filipine și Cuba. În 1895 și 1896 a izbucnitrăzboiul de independență cubanez șirevoluția filipineză(d) și în cele din urmă s-au implicat Statele Unite. Războiulhispano-american s-a desfășurat în primăvara anului 1898 și a dus la pierderea ultimelor părți din ce odinioară fusese vastul imperiu colonial spaniol, din afara Africii de Nord.El Desastre (dezastrul), după cum a fost denumit războiul în Spania, a dat un impuls suplimentargenerației lui '98 care analiza țara.
Corupția politică și represiunea au slăbit sistemul democratic cu două mari partide al monarhiei constituționale.[86] Evenimentele și represiunea dinSăptămâna Tragică(d) exemplifică instabilitatea socială a vremii.
Greva La Canadiense(d) din 1919 a dus la prima lege care limitează ziua de lucru la opt ore.[87]
După o perioadă de dictatură în timpul guvernelor generalilorMiguel Primo de Rivera șiDámaso Berenguer(d) și amiraluluiAznar-Cabañas(d) (1923-1931), au avut loc primele alegeri de după 1923, în mare măsură înțelese ca un plebiscit asupra monarhiei:alegerile locale din 12 aprilie 1931(d). Acestea au adus o răsunătoare victorie a candidaților republicano-socialiști în marile orașe și în capitalele provinciale, cu o majoritate de consilieri monarhiști în zonele rurale. Regele a părăsit țara și a urmat proclamarea Republicii la, odată cu formarea unui guvern provizoriu.
Oconstituție(d) pentru țară a fost adoptată în octombrie 1931 dupăalegerile generale constituante(d) din iunie 1931 și au urmat o serie de cabinete prezidate deManuel Azaña, susținute de partidele republicane și dePSOE. La alegerile din 1933, dreapta a triumfat și în 1936 stânga. În timpul celei dea Doua Republici, a existat mari frământări politice și sociale, marcate de o radicalizare accentuată a stângii și a dreptei. Printre actele de violență din această perioadă s-au numărat arderi de biserici,lovitura de stat eșuată din 1932 condusă de José Sanjurjo(d),Revoluția din 1934(d) și numeroase atacuri împotriva liderilor politici rivali. Pe de altă parte, tot în timpul celei de a Doua Republici, au fost inițiate reforme importante pentru modernizarea țării: o constituție democratică, reformă agrară, restructurare a armatei, descentralizare politică șidreptul femeilor la vot(d).
Războiul civil a fost dus cu brutalitate și au existatmulte atrocități comise de toate părțile. Războiul a luat viața a peste 500.000 de oameni și a provocat fuga a până la jumătate de milion de cetățeni din țară.[88][89] La, cu cinci luni înainte de începerea celui deal Doilea Război Mondial, partea rebelă condusă de Franco a ieșit învingătoare, impunând o dictatură asupra întregii țări.
Regimul a rămas în principal„neutru” din punct de vedere nominal în cel de al Doilea Război Mondial (și-a schimbat pentru scurt timp poziția în „non-beligerant”), deși simpatiza cuAxa și a oferitWehrmachtului nazistvoluntari spanioli pentru frontul de est. Singurul partid legal aflat sub dictatura lui Franco a fostFalange Española Tradicionalista y de las JONS (FET y de las JONS), format în 1937 prin fuziunea întreFalange Española de las JONS(d) și tradiționaliștii carliști, și la care s-au adăugat restul de grupări de dreapta care sprijineau rebelii. Denumirea de „Movimiento Nacional(d)”, uneori înțeleasă ca o structură mai largă decât FET y de las JONS propriu-zisă, s-a impus în mare măsură peste numele acesteia din urmă în documentele oficiale de-a lungul anilor 1950.
După cel de al Doilea Război Mondial, Spania a rămas izolată politic și economic, și a fost ținută în afara Organizației Națiunilor Unite. Acest lucru s-a schimbat în 1955, în perioadaRăzboiului Rece, când a devenit important din punct de vedere strategic pentru SUA să stabilească o prezență militară în Peninsula Iberică pentru a contracara orice posibilă manevră a Uniunii Sovietice în bazinul mediteranean. În anii 1960, Spania a înregistrat orată de creștere economică fără precedent(d) care a fost propulsată de industrializare, o migrație internă masivă din zonele rurale cătreMadrid,Barcelona șiȚara Bascilor, și crearea unei industrii a turismului de masă. Conducerea lui Franco a fost caracterizată și deautoritarism,promovarea unei identități naționale unitare,național-catolicism(d) șipolitici lingvistice discriminatorii(d).
În 1962, un grup de politicieni implicați în opoziția față de regimul Franco în interiorul țării și în exil s-au întâlnit în congresulMișcării Europene la München, unde au adoptat o rezoluție în favoarea democrației.[91][92][93]
În Țara Bascilor,naționalismul basc(d) moderat a coexistat cu omișcare naționalistă radicală condusă de organizația armatăETA până la dizolvarea acesteia în mai 2018.[94] Grupul fusese format în 1959 în timpul guvernării lui Franco, dar a continuat să-și desfășoare campania violentă chiar și după restabilirea democrației și primirea unei mari măsuri de autonomie regională.
La, elementele rebele din forțele de securitate au ocupat Cortesul în încercarea de a impuneun guvern susținut de militari(d). Regele Juan Carlos a preluat personal comanda armatei și a ordonat cu succes conspiratorilor, prin intermediul televiziunii naționale, să se predea.[95]
La, Spania a adoptat pe deplineuro, iar Spania a cunoscut o creștere economică puternică, cu mult peste media UE la începutul anilor 2000. Cu toate acestea, îngrijorările mult mediatizate emise de mulți comentatori economici la vârful boomului avertizau că prețurile extraordinare ale proprietăților imobiliare și un deficit comercial ridicat vor duce probabil la un colaps economic dureros.[96]
În 2002 s-aprodus deversarea de petrol Prestige(d) cu mari consecințe ecologice de-a lungul coastei atlantice a Spaniei. În 2003,José María Aznar l-a sprijinit pe președintele americanGeorge W. Bush înrăzboiul din Irak, iar în societatea spaniolă a avut loc o mișcare puternică împotriva războiului. La, o grupare teroristăislamistă locală,inspirată de Al-Qaeda a efectuat cel mai mare atac terorist din istoria spaniolă, când au ucis 191 de oameni și a rănit alte peste 1.800bombardând trenuri de navetiști în Madrid.[97] Deși suspiciunile inițiale s-au concentrat asupra grupării teroriste basceETA, în curând au apărut dovezi care să indice implicarea islamistă. Datorită apropieriialegerilor din 2004, problema responsabilității a devenit rapid o controversă politică, principalele partide concurente PP și PSOE făcând schimb de acuzații cu privire la gestionarea incidentului.[98] Alegerile din au fost câștigate de PSOE, în frunte cuJosé Luis Rodríguez Zapatero.[99]
Proporția de populație spaniolă născută în străinătate a crescut rapid în perioada de boom economic la începutul anilor 2000, dar a scăzut din cauza crizei financiare de la sfârșitul deceniului.[100] În 2005, guvernul spaniol a legalizatcăsătoria între persoane de același sex.[101] Descentralizarea a fost susținută împotriva unei aprigi rezistențe a Curții Constituționale și a opoziției conservatoare, la fel și politica de gen, cum ar fi cotele de gen sau legea împotriva violenței de gen. Au avut loc discuții guvernamentale cu ETA, iar gruparea a anunțat încetarea permanentă a violențelor în 2010.[102]
Demonstrații împotriva crizei și a șomajului ridicat în rândul tinerilor la Madrid,
La a avut loc unreferendum pentru independența Cataloniei(d), și apoi, la,parlamentul catalan a votat să declare unilateralindependența față de Spania(d) pentru a forma o Republică Catalană.[107][108] în aceeași zi în careSenatul spaniol discuta despre aprobarea guvernării directe asupra Cataloniei, așa cum ceruse premierul spaniol.[109][110] Mai târziu, în acea zi, Senatul a acordat puterea de a impune o guvernare directă, iar prim-ministrul Rajoy a dizolvat parlamentul catalan și a convocat noi alegeri.[111] Nicio țară nu a recunoscut Catalonia ca stat separat.[112]
Cu 505.992 kilometri pătrați (195.365 mi2), Spania estea cincizeci și a doua țară ca întindere din lume șia patra din Europa(d). Este cu circa 47.000 kilometri pătrați (18.000 mi2) mai mică decât Franța și cu 81.000 kilometri pătrați (31.000 mi2) mai mare decât statul american California. MunteleTeide (Tenerife) este cel mai înalt punct din Spania și este al treilea vulcan ca mărime din lume de la baza sa. Spania este oțară transcontinentală(d), având teritoriu atât înEuropa, cât și înAfrica.
Există 11 insule majore în Spania, toate având propriile organe de conducere (Cabildos insulares(d) în Canare,Consells insulars în Baleare). Aceste insule sunt menționate în mod specific de Constituția spaniolă, la stabilirea reprezentării lor senatoriale (Ibiza și Formentera sunt grupate, deoarece formează împreunăinsulele Pityusice(d), parte a arhipelagului Balearelor). Aceste insule sunt:
ZonaCsa este asociată zonelor cu veri călduroase. Este predominantă pe coasta mediteraneană și sudică a Atlanticului și în interiorulAndaluziei, Extremadura și în mare parte, dacă nu chiar în cea mai mare parte a centrului țării. ZonaCsa acoperă zonele climatice atât cu ierni relativ calde, cât și cu ierni reci, care sunt considerate extrem de diferite între ele la nivel local, motiv pentru care clasificarea Köppen este adesea evitată în Spania. Hărțile climatice locale împart în general zona mediteraneană (care acoperă cea mai mare parte a țării) între zonele cu ierni blânde și cele cu ierni reci, mai degrabă decât în funcție de temperaturile de vară.
ZonaCsb are veri calde, dar nu chiar călduroase, și se extinde în zone suplimentare cu ierni reci, care nu sunt asociate de obicei cu clima mediteraneană, cum ar fi o mare parte din centrul și nord-centrul Spaniei (de exemplu, vestulCastilei-Leónului, nord-estulCastiliei-La Mancha și nordulMadridului) și în zone mult mai ploioase (în specialGalicia). Zonele cu precipitații relativ ridicate, cum ar fi Galicia, nu sunt considerate mediteraneene în cadrul clasificărilor locale, ci sunt clasificate ca oceanice.
Clima semi-aridă (BSk,BSh), este predominantă în sfertul sud-estic al țării, dar este răspândită și în alte zone ale Spaniei. Acoperă cea mai mare parte aregiunii Murcia, sudulValenciei și estul Andaluziei, unde există și adevărate climate călduroase deșertice. Mai la nord, este predominantă în partea superioară și mijlocie avăii Ebrului, care traversează sudulNavarrei, centrul Aragonului și vestul Cataluniei. De asemenea, se găsește în Madrid, Extremadura, Castilla-La Mancha și în unele locații din vestul Andaluziei. Sezonul uscat se extinde și dincolo de limitele calendaristice ale verii, iar temperatura medie depinde de altitudine și latitudine.
Clima oceanică (Cfb), situată în sfertul nordic al țării, în special în regiunea atlantică (Țara Bascilor,Cantabria,Asturia și parțial Galicia și Castilia-León). În plus, se găsește și în nordul Navarrei, în majoritatea zonelor de munte de-a lungulSistemului Iberic(d) și pevăile Pirineilor, unde apare și o variantă subtropicală umedă (Cfa). Temperaturile de iarnă și de vară sunt influențate de oceane și nu au secetă sezonieră.
Fauna prezintă o mare diversitate care se datorează în mare parte poziției geografice a Peninsulei Iberice între Atlantic și Marea Mediterană și între Africa șiEurasia, precum și marea diversitate de habitate șibiotopuri, rezultatul unei varietăți considerabile de climat și regiuni bine diferențiate.
Vegetația din Spania este variată din cauza mai multor factori, inclusiv diversitatea terenului, clima șilatitudinea. Spania include diferiteregiuni fitogeografice(d), fiecare cu propriile sale caracteristici florale care rezultă în mare parte din interacțiunea dintre climă, topografie, tipul de sol și foc și factoribiotici(d). Țara a avut un scor mediu de 4,23/19 laindicele integrității peisajului forestier(d) în 2019, clasându-se pe locul 130 la nivel global din 172 de țări.[120]
Istoria constituțională a Spaniei datează de la constituția din 1812. În iunie 1976, noul rege al SpanieiJuan Carlos l-a demis peCarlos Arias Navarro(d) și l-a numit pe reformatorulAdolfo Suárez în funcția de prim-ministru.[121][122]Alegerile generale din 1977 care au rezultat au convocatCortesul Constituant(d) (Parlamentul spaniol, în calitatea sa de adunare constituțională) în scopul redactării și aprobării constituției din 1978.[123] După un referendum național din, 88% dintre alegători au aprobat noua constituție — punctul culminant altranziției Spaniei spre democrație.
Drept urmare, Spania este acum alcătuită din 17comunități autonome și douăorașe autonome cu diferite grade de autonomie datorită Constituției sale, care afirmă totuși în mod explicit unitatea indivizibilă a națiunii spaniole. Constituția specifică, de asemenea, că Spania nu are religie de stat și că toți sunt liberi să practice și să aibă orice credință doresc.
Ramura legislativă este alcătuită dinCongresul Deputaților (Congreso de los Diputados), o cameră inferioară cu 350 de membri, aleși prin vot popular pe liste de alianțe sau partide, prin reprezentare proporțională pentru a îndeplini mandate de patru ani, șiSenatul (Senado), o cameră superioară cu 259 de locuri din care 208 sunt aleși direct prin vot popular, folosindmetoda votului limitat(d), iar ceilați 51 sunt numiți de legislativele regionale pentru a îndeplini mandate tot de patru ani.
Ramura executivă este formată dintr-unConsiliu de Miniștri(d) prezidat de prim-ministru, care estenominalizat drept candidat de cătremonarh(d) după consultări cu reprezentanți ai diferitelor grupuri parlamentare, votat de membrii camerei inferioare în timpul unei sesiuni de învestitură și apoi numit formal de monarh.
Prim-ministrul, viceprim-miniștrii și restul miniștrilor se reunesc înConsiliul de Miniștri(d).
Spania este organizată administrativ ca un așa-numitEstado de las Autonomías („statul autonomiilor”); este una dintre cele maidescentralizate țări din Europa, alături de Elveția, Germania și Belgia;[128] de exemplu, toate comunitățile autonome au propriile parlamentele alese, propriile guverne,administrații publice(d), bugete și resurse. Sistemele de sănătate și educație, printre altele, sunt gestionate de comunitățile spaniole individuale și, în plus, Țara Bascilor și Navarra își gestionează și propriile finanțe publice pe baza dispozițiilorforale.(d) În Catalonia, Țara Bascilor, Navarra și Insulele Canare, un corp de poliție autonom cu drepturi depline înlocuiește unele dintre funcțiile poliției de stat.
Ca membră aNATO din 1982, Spania s-a impus ca participantă la activități internaționale multilaterale de securitate. Aderarea Spaniei la UE reprezintă o parte importantă a politicii sale externe. Chiar și în multe probleme internaționale dincolo de Europa de Vest, Spania preferă să își coordoneze eforturile cu partenerii săi din UE prin mecanismele de cooperare politică europeană.
Spania și-a menținut relațiile speciale cuAmerica hispanică(d) și cuFilipinele. Politica sa subliniază conceptul de comunitateibero-americană, în esență reînnoirea conceptului de„Hispanidad” sau„Hispanismo(d)”, așa cum este adesea menționat, care încearcă să lege Peninsula Iberică de America Hispanică prin limbă, comerț, istorie și cultură. Este fundamental „bazat pe valori comune și pe recuperarea democrației”.[129]
Situația juridică a Gibraltarului a fost soluționată în 1713 prinTratatul de la Utrecht, în care Spania a cedat teritoriul pentru totdeauna coroanei britanice,[130] cu stipularea că, în cazul în care britanicii ar abandona acest post, el trebuie să fie oferit mai întâi Spaniei. Din anii 1940, Spania a revendicat retrocedarea Gibraltarului. Majoritatea covârșitoare agibraltarienilor(d) se opune cu tărie acestui lucru, împreună cu orice propunere de suveranitate comună.[131] Rezoluțiile ONU solicită Regatului Unit și Spaniei să ajungă la un acord cu privire la statutul Gibraltarului.[132][133]
Revendicarea Spaniei face o distincție întreistmul(d) care leagă stânca de zona continentală spaniolă, pe de o parte, și stânca și orașul Gibraltar, pe de altă parte. În timp ce stânca și orașul au fost cedate prin Tratatul de la Utrecht, Spania afirmă că „ocupația istmului este ilegală și contra principiilordreptului internațional”.[134] Regatul Unit se bazează pe argumentede facto ale posesiuni prinprescripție(d) în legătură cu istmul,[135] întrucât a existat „posesiune continuă [a istmului] pe o perioadă îndelungată de timp”.[136]
O altă revendicare a Spaniei este despreInsulele Savage(d), deținute dePortugalia. Spre deosebire de poziția portugheză, Spania susține ele sunt mai degrabă stânci decât insule și, prin urmare, Spania nu acceptă nicio extindere aZonei Economice Exclusive portugheze (200 de mile marine) generată de insule, recunoscând în același timp căSelvagens auape teritoriale (12 mile marine). La, Spania a trimis ONU o scrisoare exprimând aceste opinii.[137][138]
Spania revendică suveranitatea asuprainsulei Perejil, oinsuliță mică, stâncoasă și nelocuită situat pe malul sudic alStrâmtorii Gibraltar. Insula se află la 250 metri (820 ft) în largul coastei Marocului, la 8 kilometri (5,0 mi) deCeuta și 13,5 kilometri (8,4 mi) de Spania continentală. Suveranitatea este disputată între Spania și Maroc. A fost subiectul unui incident armat între cele două țări în 2002. Incidentul s-a încheiat atunci când ambele țări au fost de acord să revină lastatus quo ante dinainte de ocuparea insulei de către marocani. Insula este acum pustie și fără niciun semn de suveranitate.
Pe lângă Insula Perejil, teritoriile deținute de Spania revendicate de alte țări sunt două: Marocul revendică orașele spaniole Ceuta șiMelilla și insulițeleplazas de soberanía de pe coasta de nord a Africii. Portugalia nu recunoaște suveranitatea Spaniei asupra teritoriuluiOlivenza care a fost anexat de Spania în 1801 dupărăzboiul portocalelor(d). Poziția Portugaliei a fost că teritoriul estede iure portughez șide facto spaniol.[139]
Europride la Madrid. În 2017 a avut loc un summit cu privire la drepturile LGBTI în același timp cu sărbătorileWorld Pride.[144]
Constituția spaniolă din 1978 „protejează toți spaniolii și toate popoarele Spaniei în exercitarea drepturilor omului, a culturilor și tradițiilor, a limbilor și a instituțiilor lor”.[145]
PotrivitAmnesty International (AI), anchetarea de către autorități privind presupusele abuzuri ale poliției durează adesea excesiv de mult, iar pedepsele aplicate celor vinovați sunt prea ușoare.[146] Violența împotriva femeilor este o problemă, pe care Guvernul a luat măsuri pentru a o aborda.[147][148]
Spania oferă unul dintre cele mai înalte grade de libertate din lume pentru comunitateaLGBT. Printre țările studiate dePew Research Center(d) în 2013, Spania este clasată pe primul loc în ceea ce privește acceptarea homosexualității, 88% dintre cei chestionați spunând că homosexualitatea ar trebui acceptată.[149]
Statul spaniol este împărțit în 17 comunități autonome și 2 orașe autonome, ambele grupuri fiind cea mai înaltă sau prima divizie administrativă a țării. Comunitățile autonome sunt împărțite în provincii, 50 în total, iar la rândul lor, provinciile sunt împărțite în comune. În Catalonia, există două divizii suplimentare,comarques (sing.comarca) șivegueries (sing.vegueria), ambele având puteri administrative;comarques fiind comuniuni de comune, iarvegueries fiind agregări decomarques. Conceptul decomarca există în toate comunitățile autonome, dar, spre deosebire de Catalonia, acestea sunt doar subdiviziuni istorice sau geografice.
Comunitățile autonome din Spania sunt diviziunile administrative de primul nivel ale țării. Ele au fost create după intrarea în vigoare a actualei constituții (în 1978) ca recunoaștere a dreptului la autoguvernare al „naționalităților și regiunilor Spaniei(d)”.[150] Comunitățile autonome trebuia să cuprindă provincii adiacente cu trăsături istorice, culturale și economice comune. Această organizare teritorială, bazată pedevoluție, este cunoscută în Spania drept „statul autonomiilor”.
Legea instituțională de bază a fiecărei comunități autonome esteStatutul de autonomie(d). Statutele de autonomie stabilesc numele comunității în funcție de identitatea lor istorică și contemporană, limitele teritoriilor sale, numele și organizarea instituțiilor de guvernare și drepturile de care se bucură conform constituției.[151]
Guvernele tuturor comunităților autonome trebuie să se bazeze pe o împărțire a puterilor și să cuprindă
o adunare legislativă ai cărei membri trebuie să fie aleși prinvot universal conform sistemului dereprezentare proporțională și în care toate zonele care integrează teritoriul sunt reprezentate în mod echitabil;
un consiliu guvernamental, cu funcții executive și administrative condus de un președinte, ales de Adunarea Legislativă și desemnat deregele Spaniei(d);
o instanță supremă, aflată sub instanța supremă a Spaniei, care conduce sistemul judiciar din comunitatea autonomă.
Cataloniei, Galiciei și Țării Bascilor, care s-au identificat canaționalități, li s-a acordat autoguvernarea printr-un proces rapid. Andaluzia a preluat această denumire și în primul său statut de autonomie, chiar dacă a urmat procesul mai lung stipulat în constituție pentru restul țării. În mod progresiv, alte comunități în revizuirea Statutelor lor de autonomie au luat și ele această denumire în conformitate cu identitățile lor istorice și moderne, cum ar fi Comunitatea Valenciană,[152] Insulele Canare,[153] Insulele Baleare,[154] și Aragonul.[155]
Comunitățile autonome au o largă autonomie legislativă și executivă, cu propriile lor parlamente și guverne regionale. Distribuția puterilor poate fi diferită pentru fiecare comunitate, în conformitate cu Statutele lor de autonomie, deoarece intenția descentralizării a fost să fie asimetrică. Doar două comunități — Țara Bascilor și Navarra — au autonomie fiscală deplină. Dincolo de autonomia fiscală,naționalitățile — Andaluzia, Țara Bascilor, Catalonia și Galicia — au preluat mai multe puteri decât restul comunităților, printre care și capacitatea președintelui regional de a dizolva parlamentul și de a convoca alegeri în orice moment. În plus, Țara Bascilor, Catalonia și Navarra au corpuri de poliție proprie:Ertzaintza(d),Mossos d'Esquadra(d) și, respectiv,Policía Foral(d). Alte comunități au forțe mai limitate sau deloc, cum ar fiPolicía Autónoma Andaluza[156] dinAndaluzia sauBESCAM(d) din Madrid.
Cu toate acestea, modificările recente aduse Statutelor de Autonomie existente sau promulgarea de noi Statute în totalitate au redus asimetria dintre puterile acordate inițialnaționalităților și cele ale restului regiunilor.
În cele din urmă, alături de cele 17 comunități autonome, două orașe autonome fac parte, de asemenea, din statul autonomiilor și sunt diviziuni teritoriale de prim ordin:Ceuta șiMelilla. Acestea sunt două exclave situate în coasta nordică a Africii.
Comunitățile autonome sunt împărțite înprovincii, care au servit drept elemente teritoriale constitutive ale primelor. La rândul lor, provinciile sunt împărțite încomune. Existența atât a provinciilor, cât și a comunelor este garantată și protejată de constituție, nu neapărat de Statutele de autonomie în sine. Comunelor li se acordă autonomie pentru a-și gestiona afacerile interne, iar provinciile sunt unități teritoriale menite să desfășoare activitățile statului.[157]
Structura actuală a diviziunii provinciale se bazează — cu modificări minore — peîmpărțirea teritorială(d) din 1833 realizată de cătreJavier de Burgos(d) și, în total, teritoriul spaniol este împărțit în 50 de provincii. Comunitățile din Asturias, Cantabria, La Rioja, Insulele Baleare, Madrid, Murcia și Navarra sunt singurele comunități care cuprind o singură provincie, care este coextensivă cu comunitatea însăși. În aceste cazuri, rolul instituțiilor administrative ale provinciei este jucat și de instituțiile guvernamentale ale comunității.
Guvernul de centru-dreapta al fostului prim-ministruJosé María Aznar a reușit să obțină admiterea în grupul de țări care au lansat monedaeuro în 1999.Șomajul s-a situat la 17,1% în iunie 2017,[158] sub rata șomajului de la începutul anilor 1990 din Spania, de peste 20%. Ratașomajului în rândul tinerilor(d) (35% în martie 2018) este extrem de ridicată în comparație cu media UE.[159] Punctele slabe perene ale economiei Spaniei includ oeconomie informală amplă,[160][161][162] și un sistem de educație despre care OECD raportează că este printre cele mai slabe din țările dezvoltate, împreună cu Statele Unite și Regatul Unit.[163]
La mijlocul anilor 1990, economia reluat creșterea întreruptă de recesiunea globală de la începutul anilor 1990. Creșterea economică puternică a ajutat guvernul să reducă datoria guvernamentală ca procent din PIB, iar rata ridicată a șomajului din Spania a început să scadă constant. Cu bugetul guvernamental echilibrat și inflația sub control, Spania a fost admisă în zona euro în 1999.
Din anii 1990, unele companii spaniole au câștigat statutul de multinațională, extinzându-și deseori activitățile în America Latină, apropiată din punct de vedere cultural. Spania este al doilea cel mai mare investitor străin de acolo, după Statele Unite. Companiile spaniole s-au extins și în Asia, în special în China și India.[164] Această expansiune globală timpurie este un avantaj competitiv față de concurenții și vecinii săi europeni. Motivul acestei expansiuni timpurii este interesul în plină expansiune față de limba și cultura spaniolă în Asia și Africa și o cultură corporativă care a învățat să își asume riscuri pe piețe instabile.
Industria auto este unul dintre cei mai mari angajatori din țară. În 2015, Spania era a opta țară producătoare de automobile din lume și al doua din Europa după Germania.[172]
Până în 2016, industria auto a generat 8,7 la sută dinprodusul intern brut al Spaniei, angajând aproximativ nouă la sută din industria prelucrătoare.[172] Până în 2008, industria automobilelor era a doua cea mai exportată industrie,[173] în timp ce în 2015, aproximativ 80% din producția totală era destinată exportului.
Companiile germane au investit 4,8 miliarde de euro în Spania în 2015, făcând din această țară cea a doua cea mai mare destinație pentruinvestiții străine directe(d) germane, după SUA. Cea mai mare parte a acestei investiții — 4 miliarde de euro — a revenit industriei auto a țării.[172]
Suprafețele de cultură au fost cultivate în două moduri extrem de diverse. Suprafețele care se bazează pe cultivarea neirigată (secano), care reprezentau 85% din întreaga suprafață de cultură, depindeau numai de precipitații ca sursă de apă. Acestea includeau regiunile umede din nord și nord-vest, precum și vaste zone aride care nu fuseseră irigate. Regiunile mult mai productive dedicate cultivării irigate (regadío) reprezentau 3 milioane de hectare în 1986, iar guvernul spera că această suprafață se va dubla în cele din urmă, deoarece deja se dublase din 1950.Almería — una dintre cele mai aride și pustii provincii din Spania — s-a dezvoltat puternic, devenind un centru de cultivare a culturilor de iarnă de diverse fructe și legume pentru export către Europa.
Deși doar aproximativ 17% din suprafețele cultivate ale Spaniei au fost irigate, s-a estimat că ele ar fi sursa a între 40 și 45% din valoarea brută a producției vegetale și 50% din valoarea exporturilor agricole. Mai mult de jumătate din suprafața irigată a fost cultivată cuporumb,pomi fructiferi și legume. Printre alte produse agricole care au beneficiat de irigații se numără struguri, bumbac,sfeclă de zahăr, cartofi,leguminoase,măslini, mango,căpșuni(d), roșii șiplante furajere. În funcție de natura culturii, a fost posibilă recoltarea a două culturi succesive în același an pe aproximativ 10% din terenul irigat al țării.
Citricele, legumele,cerealele,uleiul de măsline și vinul — produsele agricole tradiționale ale Spaniei— au continuat să fie importante în anii 1980. În 1983, acestea reprezentau 12%, 12%, 8%, 6% și respectiv 4% din producția agricolă a țării. Din cauza dietei modificate a unei populații din ce în ce mai bogate, a existat o creștere notabilă a consumului de animale, păsări de curte șiproduse lactate. Producția de carne destinată consumului intern a devenit cea mai importantă activitate agricolă, reprezentând 30% din toată producția agricolă în 1983. O atenție sporită la animale a fost motivul pentru care Spania a devenit un importator net de cereale. Condițiile ideale de creștere, combinate cu apropierea de piețele importante din nordul Europei, au făcut ca citricele să fie principala marfă de export a Spaniei. Legumele și fructele proaspete produse prin irigare intensivă au devenit, de asemenea, mărfuri importante pentru export, la fel ca șiuleiul de floarea soarelui, care a fost produs pentru a concura cu uleiurile de măsline mai scumpe și existente în exces din toate țările mediteraneene aleComunității Europene.
Benidorm, una dintre cele mai mari destinații turistice litorale din Europa
În 2017, Spania a fost a doua cea mai vizitată țară din lume, înregistrând 82 de milioane de turiști, ceea ce a marcat al cincilea an consecutiv de cifre record.[174] SediulOrganizației Mondiale a Turismului este situat laMadrid.
Amplasarea geografică a Spaniei, litoralurile, peisajele diverse, patrimoniul istoric, cultura vibrantă și infrastructura excelentă au făcut din industria turistică internațională a țării una dintre cele mai mari din lume. În ultimele cinci decenii, turismul internațional din Spania a crescut pentru a deveni al doilea ca mărime din lume în ceea ce privește cheltuielile, în valoare de aproximativ 40 miliarde de euro sau aproximativ 5% din PIB în 2006.[175][176]
În 2010, Spania a devenitliderul mondial al energiei solare(d) când a depășit Statele Unite cu o centrală masivă numităLa Florida(d), lângăAlvarado, Badajoz.[177][178] Spania este și principalul producător european de energie eoliană.[179][180] În 2010, turbinele eoliene spaniole au generat 42.976 GWh, ceea ce a reprezentat 16,4% din toată energia electrică produsă în Spania.[181][182][183] La, energia eoliană instantaneu generată a atins un maxim istoric, acoperind 53% din cererea de electricitate din Spania continentală[184] și generând o cantitate de energie echivalentă cu cea a 14reactoare nucleare.[185] Alte energii regenerabile utilizate în Spania sunthidroelectrică, debiomasă(d) șimarină(d) (2 centrale electrice în construcție).[186]
Sursele de energie neregenerabile utilizate în Spania suntnucleare (8 reactoare operative), pegaz(d),cărbune(d) șipetrol(d). Combustibilii fosili au generat împreună 58% din energia electrică a Spaniei în 2009, puțin sub media OCDE de 61%. Energia nucleară a reprezentat încă 19%, iar cele eoliană și hidroelectrică aproximativ 12% fiecare.[187]
Spania are cea mai extinsă rețea feroviară de mare viteză din Europa și a doua din lume după China.[190][191] Începând din 2019, Spania are în total peste 3.400 km de linii de mare viteză[192] care leagăMálaga,Sevilla,Madrid,Barcelona,Valencia șiValladolid, cu trenuri operate la viteze comerciale de până la 310 km/h.[193] În medie, trenurile spaniole de mare viteză sunt cele mai rapid din lume, urmate deshinkansenul japonez șiTGV-ul francez.[194] În ceea ce privește punctualitatea, Spania este a doua în lume (98,5% la sosire la timp) după shinkansen (99%).[195] Prin ambițiosulprogram AVE (trenurile spaniole de mare viteză), Spania își propunea ca până în 2020 să aibă 7.000 km de trenuri de mare viteză care leagă aproape toate orașele de provincie de Madrid în mai puțin de trei ore și Barcelona în patru ore.
Există 47 de aeroporturi publice în Spania. Cel mai aglomerat esteaeroportul din Madrid (Barajas), cu 50 de milioane de pasageri în 2011, fiindal 15-lea cel mai aglomerat aeroport din lume, precum și al patrulea cel mai aglomerat aeroport al Uniunii Europene.Aeroportul din Barcelona (El Prat) este un alt aeroport important, cu 35 de milioane de pasageri în 2011, al 31-lea cel mai aglomerat aeroport din lume. Alte aeroporturi principale sunt situate înMallorca (23 de milioane de pasageri),Málaga (13 milioane de pasageri),Las Palmas (Gran Canaria) (11 milioane de pasageri),Alicante (10 milioane de pasageri), iar altele mai mici, cu numărul de pasageri între 4 și 10 milioane, de exempluTenerife (două aeroporturi),Valencia,Sevilla,Bilbao,Ibiza,Lanzarote,Fuerteventura. Sunt și peste 30 de aeroporturi cu un număr de pasageri sub 4 milioane.
Consejo Superior de Investigaciones Científicas (CSIC) este cea mai importantă agenție publică dedicată cercetării științifice din țară. S-a clasat a cincea în topul instituțiilor științifice guvernamentale din lume (și a 32-a în ansamblu) în clasamentul SCImago Institutions 2018.[196]
În 2019, populația Spaniei a atins oficial 47 de milioane de oameni, după cum este înregistrat dePadrón municipal (Registrul Comunelor Spaniei).[197] Densitatea populației Spaniei, la 91 de locuitori/km2, este mai mică decât cea a majorității țărilor din Europa de Vest, iar distribuția sa în toată țara este foarte inegală. Cu excepția regiunii care înconjoară capitala,Madrid, cele mai populate zone se află în jurul coastei. Populația Spaniei a crescut de 2 ori și jumătate din 1900, când se ridica la 18,6 milioane, în principal datorită spectaculoasei explozii demografice din anii 1960 și de la începutul anilor 1970.[198]
În 2017, rata medie afertilității totale(d) (TFR) în toată Spania a fost de 1,33 copii născuți pe femeie,[199] una dintre cele mai mici din lume, sub rata de înlocuire de 2,1, rămâne considerabil sub nivelul maxim de 5,11 copii născuți pe femeie înregistrat în 1865.[200] Ca urmare, Spania are una dintre cele mai îmbătrânite populații din lume, cu vârsta medie de 43,1 ani.[201]
Spaniolii localnici reprezintă 88% din populația totală a Spaniei. După cerata natalității(d) și rata de creștere a populației din Spania au scăzut în anii 1980, populația a revenit din nou pe creștere prin revenirea multor spanioli care emigraseră în alte țări europene în anii 1970 și, mai recent, alimentată de un număr mare de imigranți care alcătuiesc acum 12% din populație. Imigranții provin în principal din America Latină (39%), Africa de Nord (16%), Europa de Est (15%) șiAfrica Subsahariană (4%).[202] În 2005, Spania a instituit un program de amnistie de trei luni prin care anumitor străini nedocumentați până atunci li s-a acordat rezidență legală.[203]
În 2008, Spania a acordat cetățenie pentru 84.170 de persoane, în principal persoanelor din Ecuador, Columbia și Maroc.[204] O mare parte din rezidenții străini din Spania provin și din alte țări din Europa de Vest și Centrală. Aceștia sunt în mare parte britanici, francezi, germani, olandezi și norvegieni. Ei locuiesc în principal pe coasta mediteraneană și în insulele Baleare, unde mulți aleg să-și trăiască pensionarea sau sălucreze de la distanță.
La 1 ianuarie 2022, populația rezidentă estimată a Spaniei era de 47.432,9 mii locuitori.
Alte naționalități cu populații importante ca mărime (în mii):
- români: 631,6
- britanici: 315,8
- italieni: 298,2
- germani: 142,6
- francezi: 127,7
- bulgari: 116,8
- portughezi: 107,2
- polonezi: 65,5
- olandezi: 54,9
- belgieni: 43,2
- suedezi: 26,1
- irlandezi: 20,3
- lituanieni: 18,0
- finlandezi: 12,5
- danezi: 11,6
- alte state U.E.: 64,9
- ucraineni: 105,7
- ruși: 82,9
- moldoveni: 18,7
- elvețieni: 17,0
- norvegieni: 14,4
- alte state europene: 51,4
- marocani: 775,2
- senegalezi: 62,9
- algerieni: 58,2
- nigerieni: 28,0
- malieni: 24,0
- gambieni: 19,2
- ghanezi: 14,2
- guineea ecuatoriala: 10,5
- din alte țări africane: 61,4
- americani: 51,1
- mexicani: 31,5
- cubanezi: 70,3
- hondurani: 125,2
- dominicani: 57,9
- nicaraguani: 56,5
- alte țări nord- și central-americane: 48,5
- columbieni: 315,4
- venezueleni: 220,3
- ecuadorieni: 120,1
- peruvieni: 117,9
- argentinieni: 104,1
- brazilieni: 82,0
- paraguayeni: 67,3
- bolivieni: 50,3
- chilieni: 27,0
- uruguayeni: 26,7
- chinezi: 193,0
- pakistanezi: 64,7
- indieni: 45,9
- filipinezi: 36,4
- bangladeshieni: 15,1
- alte țări din Asia: 71,2
Apatrizii erau 2,4 mii persoane.
Populații substanțiale descendente din coloniști spanioli și imigranți există în alte părți ale lumii, mai ales în America Latină. Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea, un număr mare de coloniști iberici s-au stabilit în ceea ce a devenit America Latină și în prezent majoritatealatino-americanilor albi(d) (care reprezintă aproximativ o treime din populația Americii Latine) sunt de origine spaniolă sau portugheză. Aproximativ 240.000 de spanioli au emigrat în secolul al XVI-lea, mai ales înMexic.[205] Alți 450.000 au pleat în secolul al XVII-lea.[206] Estimarea între anii 1492 și 1832 este de 1,86 milioane de emigranți.[207] Între 1846 și 1932 se estimează că aproape 5 milioane de spanioli au emigrat în America, în special înArgentina șiBrazilia.[208] Aproximativ două milioane de spanioli au migrat în alte țări din Europa de Vest între 1960 și 1975. În aceeași perioadă, aproximativ 300.000 au mers în America Latină.[209]
Spania a fost descrisă ca unstat plurinaționalde facto.[211][212] Identitatea Spaniei se datorează mai mult unei suprapuneri a diferitelor identități teritoriale și etnolingvistice și mai puțin unei singure identități spaniole. În unele cazuri, unele dintre identitățile teritoriale pot intra în conflict cu cultura spaniolă dominantă. Printre iIdentitățile tradiționale distincte din Spania se numărăbascii,catalanii,galicienii, andaluzii și valencienii,[213] deși într-o oarecare măsură toate cele 17 comunități autonome pot revendica o identitate locală distinctă.
Această ultimă caracteristică a „identității partajate” între nivelul mai local sau comunitatea autonomă și nivelul spaniol este cea care face ca problema identității în Spania să fie complexă și departe de a fi univocă.
Spania are mai mulți urmași ai populațiilor din fostele colonii, în special America Latină și Africa de Nord. Un număr mai mic de imigranți din mai multețări sub-sahariene s-au stabilit recent în Spania. Există și un număr considerabil de imigranți asiatici, dintre care majoritatea sunt originari din Orientul Mijlociu,Asia de Sud și China. Cel mai mare grup de imigranți este european; reprezentat de un număr mare de români, britanici,germani, francezi și alții.[214]
SosireaGitanos(d), unpopor rom, a început în secolul al XVI-lea; estimările populației rome spaniole variază de la 750.000 la peste un milion.[215][216][217][218][219] Există șimercheros(d) (sauquinquis), un grup minoritar anterior nomad. Originea lor este neclară.
Din punct de vedere istoric,evreii sefarzi șimoriscos(d) sunt principalele grupuri minoritare originare din Spania și cu o contribuție la cultura spaniolă.[220] Guvernul spaniol oferă cetățenie spaniolă evreilor sefarzi.[221]
Distribuția populației străine în Spania în 2005 pe procente
Conform statisticilor oficiale spaniole ( INE ) erau 5,4 milioane de rezidenți străini în Spania în 2020 (11,4%)[222] în timp ce toți cetățenii născuți în afara Spaniei erau în număr de 7,2 milioane în 2020, 15,23% din populația totală.
Potrivit datelor statistice despre permisele de ședere pentru 2011, peste 860.000 erau români, aproximativ 770.000 eraumarocani(d), aproximativ 390.000 erau britanici, iar 360.000 erauecuadorieni(d).[223] Alte comunități străine considerabile sunt columbienii, bolivienii, germanii, italienii,bulgarii și chinezii. În Spania trăiesc peste 200.000 de imigranți din Africa Subsahariană, în principalsenegalezi șinigerieni(d).[224] Din 2000, Spania a cunoscut ocreștere demografică(d) ridicată ca urmare a fluxurilor de imigrație, în ciuda ratei natalității care este doar la jumătate din nivelul de înlocuire. Acest flux brusc și continuu de imigranți, în special cei care sosesc ilegal pe mare, a provocat tensiuni sociale notabile.[225]
În cadrul UE, Spania a avut a doua cea mai mare rată a imigrației în termeni procentuali dupăCipru, dar a fost, de departe, cea mai mare în cifre absolute, până în 2008.[226] Numărul imigranților din Spania a crescut de la 500.000 de persoane în 1996 la 5,2 milioane în 2008 dintr-o populație totală de 46 de milioane.[227][228] Numai în 2005, un program de regularizare a crescut populația legală de imigranți cu 700.000 de persoane.[229] Există o serie de motive pentru nivelul ridicat al imigrației, inclusiv legăturile culturale ale Spaniei cu America Latină, poziția sa geografică, porozitatea frontierelor sale, dimensiunea mare a economiei subterane și ponderea mare a sectoarelor agricol și de construcții, care cer forță de muncă mai ieftină decât poate fi oferită de forța de muncă națională.
Un alt factor semnificativ din punct de vedere statistic este numărul mare de rezidenți de origine din UE care se pensionează de obicei pe coasta mediteraneeană a Spaniei. De fapt, Spania a fost cel mai mare absorbant de migranți din Europa din 2002 până în 2007, populația sa de imigranți crescând de peste două ori, după ce au sosit 2,5 milioane de oameni.[230] În 2008, înainte de declanșarea crizei economice,Financial Times relata că Spania este cea mai favorizată destinație pentru europenii occidentali care doresc să plece din țara lor și care caută un loc de muncă în altă parte a UE.[231]
În 2008, guvernul a instituit un „Plan de întoarcere voluntară” care încuraja imigranții șomeri din afara UE să se întoarcă în țările lor de origine și să primească mai multe stimulente, inclusiv dreptul de a-și păstra ajutorul de șomaj și de a-și transfera contribuțiile efectuate la sistemul spaniol de asigurări sociale.[232] Programul a avut un efect redus; în primele sale două luni, doar 1.400 de imigranți au acceptat oferta.[233] Ceea ce nu a reușit acest program, a reușit criza economică puternică și prelungită a făcut-o din 2010 până în 2011, în care zeci de mii de imigranți au părăsit țara din cauza lipsei locurilor de muncă. Numai în 2011, peste jumătate de milion de persoane au părăsit Spania. Pentru prima dată în decenii, rata migrației nete a devenit negativă, iar nouă din 10 emigranți erau străini.[234]
Spania este multilingvă din punct de vedere legal[235] iar Constituția stabilește că națiunea va proteja „toți spaniolii și popoarele Spaniei în exercitarea drepturilor omului, a culturilor și tradițiilor lor, a limbilor și a instituțiilor”.[236]
Spaniola (español) — recunoscută în constituție cu numele decastiliană (castellano) — este limba oficială a întregii țări și este dreptul și datoria fiecărui spaniol să o cunoască. Constituția stabilește, de asemenea, că „celelalte limbi spaniole” — adică celelalte limbi ale Spaniei — vor fi și ele oficiale în comunitățile lor autonome în conformitate cu statutele lor, cu legislațiile lor organice regionale și că „bogăția modalităților lingvistice distincte ale Spaniei reprezintă un patrimoniu care va face obiectul unui grad special de respect și protecție."[237]
Celelalte limbi oficiale ale Spaniei, co-oficiale cu spaniola sunt:
Ca procent din populația generală din toată Spania, spaniola este vorbită nativ de 74%, catalana de 17%, galiciana de 7% și basca de 2% din toți spaniolii. Occitana este vorbită de mai puțin de 5.000 de persoane, doar în mica regiuneVal d'Aran.[238]
În orașul autonom spaniol nord-africanMelilla,berbera rifană(d) este vorbită de o parte semnificativă a populației. Similar, înCeuta, un procent semnificativ din populație vorbeștearaba Darija(d). În zonele turistice de pe coasta mediteraneană și a insulelor, engleza și germana sunt vorbite pe scară largă de turiști, rezidenți străini și lucrători în turism.[240]
Învățământul de stat din Spania este gratuit și obligatoriu de la șase la șaisprezece ani. Sistemul educațional actual este reglementat de legea educațională din 2006, LOE (Ley Orgánica de Educación) sau Legea organică a educației.[241] În 2014, LOE a fost parțial modificată de noua și controversata lege LOMCE (Ley Orgánica para la Mejora de la Calidad Educativa) sau Legea organică pentru îmbunătățirea sistemului de învățământ, denumită în mod obișnuitLey Wert (Legea Wert).[242] Din 1970 până în 2014, Spania a avut șapte legi diferite ale educației (LGE, LOECE, LODE, LOGSE, LOPEG, LOE și LOMCE).[243]
Nivelurile educației sunt învățământul preșcolar, învățământul primar,[244] învățământul secundar[245] și învățământul post-16.[246] În ceea ce privește educația de dezvoltare profesională sau învățământul profesional, există trei niveluri în afară de diplomele universitare:Formación Profesional Básica (învățământ profesional de bază);Ciclo Formativo de Grado Medio sauCFGM (învățământ profesional de nivel mediu) care poate fi studiat după terminarea învățământului secundar șiCiclo Formativo de Grado Superior sauCFGS (învățământ profesional de nivel superior), care poate fi studiat după terminarea educației post-16.[247]
Sistemul sanitar din Spania este considerat unul dintre cele mai bune din lume, pe poziția a 7-a în clasamentul elaborat deOrganizația Mondială a Sănătății.[248] Asistența medicală este publică, universală și gratuită pentru orice cetățean legal al Spaniei.[249] Cheltuielile totale pentru sănătate sunt de 9,4% din PIB, ușor peste media de 9,3% dinOCDE.
Romano-catolicismul, care are o lungă istorie în Spania, rămâne religia dominantă. Deși nu mai are statut oficial prin lege, în toate școlile publice din Spania studenții trebuie să aleagă fie lecții de religie, fie de etică. Catolicismul este religia cel mai frecvent predată, deși învățăturile despre islam,[250] iudaism,[251] și creștinismul evanghelic[252] sunt și ele recunoscute prin lege. Potrivit unui studiu realizat în 2020 de Centrul Spaniol pentru Cercetări Sociologice, aproximativ 61% dintre spanioli se autoidentifică dreptcatolici, 3% de alte credințe și aproximativ 35% se identificăfără religie.[253] Majoritatea spaniolilor nu participă regulat la slujbele religioase. Un studiu din 2019 arată că dintre spaniolii care se identifică ca fiind religioși, 62% merg la biserică foarte rar sau niciodată, 16% merg la biserică de câteva ori pe an, 7% o dată pe lună și 13% în fiecare duminică sau de mai multe ori pe săptămână. Sondajele recente sugerează că între 20% și 27% din populația spaniolă este nereligioasă.[254][255][256]
Constituția spaniolă consacrălaicismul în guvernare, precum și libertatea de religie sau credință pentru toți, spunând că nicio religie nu ar trebui să aibă un „caracter de stat”, permițând în același timp statului să „coopereze” cu grupurile religioase.
Un studiu realizat deUniunea Comunităților Islamice din Spania(d) a demonstrat că în 2019 erau peste 2.100.000 de locuitori musulmani în Spania, reprezentând 4–5% din populația totală a Spaniei. Marea majoritate era compusă din imigranți și descendenți originari dinMaghreb (în specialMaroc) și alte țări africane. Peste 879.000 (42%) dintre ei aveau cetățenia spaniolă.[259]
Valurile recente de imigrație au dus, de asemenea, la un număr tot mai mare dehinduși,budiști,sikhi(d) șimusulmani. DupăReconquista din 1492, nu au mai trăit în Spania musulmani timp de secole. Expansiunea colonială de la sfârșitul secolului al XIX-lea în nord-vestul Africii a adus cetățenia deplină unui număr de rezidenți dinMarocul spaniol(d) șiSahara Occidentală. De atunci, rândurile lor au mai fost consolidate de imigrația recentă, în special din Maroc și Algeria.
Iudaismul a fost practic inexistent în Spania de la expulzarea din 1492 până în secolul al XIX-lea, când evreilor li s-a permis din nou să intre în țară. În prezent, există în jur de 62.000 de evrei în Spania, adică 0,14% din populația totală. Majoritatea sunt sosiți în secolul trecut, în timp ce unii sunt descendenți ai evreilor spanioli anteriori. Se crede că aproximativ 80.000 deevrei trăiau în Spania înainte de expulzarea acestora.[260] Totuși, Enciclopedia Evreiască afirmă că numărul de peste 800.000 este prea mare și că cel de 235.000 este prea mic: 165.000 sunt dați ca expulzați, numărul acesta fiind mai degrabă 200.000, iar numărul de convertiți după pogromurile din 1391 este mai mic. Alte surse sugerează 200.000 de convertiți, mai ales după pogromurile din 1391 și peste 100.000 expulzați. Descendenții acestor evrei sefarzi expulzați în 1492 primesc cetățenia spaniolă dacă o solicită.[261]
Spania este oțară occidentală. Aproape fiecare aspect al vieții spaniole este pătruns de patrimoniul cultural latin, făcând din Spania una dintre principalelețări latine din Europa. Cultura spaniolă este marcată de puternice legături istorice cu catolicismul, care a jucat un rol esențial în formarea și identitatea ulterioară a țării. Arta, arhitectura, bucătăria și muzica din Spania au fost modelate de valuri succesive de invadatori străini, precum și de clima și geografia mediteraneană a țării. Epoca colonială, lungă de secole, a globalizat limba și cultura spaniolă, Spania absorbind și produsele culturale și comerciale ale diversului săuimperiu.
Statui de bronz ale lui Don Quijote și Sancho Panza, în Plaza de España din Madrid
Cele mai vechi exemple înregistrate de literatură populară în limbi romanice datează din aceeași perioadă și din aceeași zonă, bogatul amestec de culturi musulmană, evreiască și creștină din Spania musulmană, în care au lucrat Maimonide, Averroes și alții,harjalele(d) (jarchas).
În timpulReconquistei, a fost scris poemul epicCantar de Mio Cid despre un personaj real — luptele sale, cuceririle și viața de zi cu zi. Este remarcabilă și povestea romantică cavalerească valencianăTirant lo Blanch scrisă învalenciană.
Grupul care a devenit cunoscut sub numele deGenerația lui 1898 a fost marcat de distrugerea flotei Spaniei în Cuba de către vapoarele armate americane în 1898, ceea ce a provocat o criză culturală în Spania. „Dezastrul” din 1898 i-a determinat pe scriitorii consacrați să caute soluții politice, economice și sociale practice în eseuri grupate sub rubrica literarăRegeneracionismo. Pentru un grup de scriitori mai tineri, printre careMiguel de Unamuno,Pío Baroja șiJosé Martínez Ruiz (Azorín), Dezastrul și repercusiunile sale culturale au inspirat o schimbare literară mai profundă, mai radicală, care a afectat atât forma, cât și conținutul. Acești scriitori, alături deRamón del Valle-Inclán,Antonio Machado,Ramiro de Maeztu(d) și Ángel Ganivet, au ajuns să fie cunoscuți ca Generația lui '98.
Generația lui 1914 sauNovecentismo a fost următoarea „generație” de scriitori spanioli după cea de la 98. Ea punea deja sub semnul întrebării valoarea unei astfel de terminologii. Până în anul 1914 — anul izbucnirii Primului Război Mondial și al publicării primei opere majore a vocii principale a generației,José Ortega y Gasset — mai mulți scriitori puțin mai tineri își găsiseră propriul loc în cadrul culturii spaniole.
Generația lui 1927 a cuprins poeții Pedro Salinas,Jorge Guillén,Federico García Lorca,Vicente Aleixandre,Dámaso Alonso. Toți erau erudiți ai moștenirii lor literare naționale, o altă dovadă a impactului cererilorregeneracioniștilor și ale generației din 1898 pentru ca informațiile spaniole să se întoarcă cel puțin parțial spre interior.
Artiștii din Spania au fost extrem de influenți în dezvoltarea diferitelormișcări artistice europene și americane. Datorită diversității istorice, geografice și generaționale, arta spaniolă a cunoscut un număr mare de influențe. Patrimoniul mediteranean în Spania, în special înAndaluzia, cu influențe greco-romane și unele maure este încă evident astăzi. Printre influențele europene se numără Italia, Germania și Franța, în special în perioadeleRenașterii,Barocului spaniol șiNeoclasică. Există multe alte stiluri autohtone, cum ar fiarta și arhitectura preromanescă(d), arhitecturaherreriană(d) saugoticul isabelin(d).
Francisco Goya a pictat în timpul unei perioade istorice care a cuprins șirăzboiul de independență spaniol, luptele dintre liberali și absolutiști și ascensiunea statelor naționale contemporane.
Stilul plateresc s-a extins de la începutul secolului al XVI-lea până în ultima treime a secolului, iar influența sa stilistică a pătruns în lucrările tuturor marilor artiști spanioli ai vremii.Alonso Berruguete (școala de laValladolid) este supranumit „prințul sculpturii spaniole”. Principalele sale lucrări au fost lojele superioare ale coruluiCatedralei din Toledo, mormântul cardinalului Tavera din aceeași catedrală și retablul Vizitei Fecioarei Maria din biserica Santa Úrsula din aceeași localitate. Alți sculptori notabili au fostBartolomé Ordóñez(d),Diego de Siloé(d),Juan de Juni(d) șiDamián Forment(d).
Au existat două școli cu un fler și un talent deosebit:Școala de la Sevilla(d), căreia îi aparțineaJuan Martínez Montañés(d), ale cărei lucrări cele mai celebre sunt Crucifixul din Catedrala din Sevilla, altul din Vergara și un Sfânt Ioan; șiȘcoala de la Granada(d), al cărei reprezentat eraAlonso Cano(d), căreia îi sunt atribuite o Imaculată Concepție și o Fecioară a Rozariului.
Datorită diversității sale istorice și geografice, arhitectura spaniolă își trage influențele dintr-o serie de surse diferite. Oraș de provincie important fondat de romani și cu o vastă infrastructură dinepoca romană, Córdoba a devenit capitala culturală, îmbogățindu-se cu arhitectură fină în stil arab, în timpuldinastiei umayyade(d) islamice.[269] Mai târziu, arhitectura în stil arab a continuat să se dezvolte în cadrul dinastiilor islamice succesive, încheindu-se cuNasrizii(d), care și-au construit faimosul complex de palate dinGranada.
În același timp, regatele creștine au apărut treptat și și-au dezvoltat propriile stiluri; dezvoltând unstil preromanesc în perioada când au fost izolate de influențele arhitecturale europene contemporane în Evul Mediu timpuriu, ele au integrat ulterior fluxurileromanești(d) șigotice. A existat atunci o înflorire extraordinară a stilului gotic, care a dus la construirea a numeroase construcții în acest stil pe întreg teritoriul.Stilul mudéjar, din secolele al XII-lea–al XVII-lea, a fost dezvoltat prin introducerea de motive, modele și elemente în stil arab în arhitectura europeană.
Flamenco este o formă artistică andaluză care a evoluat de laSeguidilla(d).
Muzica spaniolă este adesea considerată în străinătate ca fiind sinonimă cuflamenco, un gen muzical vest-andaluz care, contrar credinței populare, nu este răspândit în afara acelei regiuni. Diverse stiluri regionale demuzică populară abundă în Aragon, Catalonia, Valencia, Castilia, Țara Bascilor, Galicia, Cantabria și Asturias. Pop, rock, hip hop și heavy metal sunt și ele populare.
Mii de fani ai muzicii călătoresc în Spania anul pentru festivalurile muzicale de vară recunoscute la nivel internațional:Sónar(d), în care se produc adesea artiști pop și techno de top în ascensiune, șiBenicàssim(d), cunoscut pentru rockul alternativ și dans.[270] Ambele festivaluri fac ca Spania să fie o prezență muzicală internațională și reflectă gusturile tinerilor din țară. Festivalul de jazz din Vitoria-Gasteiz(d) este unul dintre principalele din genul său.
Cel mai popularinstrument muzical tradițional, chitara, își are originea în Spania.[271] Tipice pentru nord sunt cimpoaiele tradiționale saugaiteros, în principal în Asturias și Galicia.
Bucătăria spaniolă constă dintr-o mare varietate de feluri de mâncare care provin din diversitatea geografică, culturală și climatică. Este puternic influențată de fructele de mare disponibile din apele care înconjoară țara și reflectă profundele rădăcinimediteraneene ale țării. Complexa istorie a Spaniei, cu multe influențe culturale, a dus la o bucătărie unică. În special, sunt identificate cu ușurință trei areale principale:
Spaniamediteraneană — toate regiunile de coastă, din Catalonia până în Andaluzia — utilizarea intensă a fructelor de mare, precumpescaíto frito (pește prăjit); mai multe supe reci precumgazpacho(d); și multe feluri de mâncare pe bază de orez, cum ar fipaella din Valencia[272] șiArròs negre(d) (orez negru) din Catalonia.[273]
Spaniainterioară — Castilia — supe fierbinți, groase, cum ar fisupa castiliană pe bază de pâine și usturoi, împreună cu tocănițe substanțiale, cum ar fiCocido madrileño(d). Alimentele sunt conservate în mod tradițional prin sărare, cum ar fijamónul spaniol, sau scufundate înulei de măsline, cum ar fibrânza Manchego(d).
Spaniaatlantică — întreaga coastă de nord, inclusiv bucătăriaasturiană(d),bască(d),cantabrică(d) și galiciană — tocănițe pe bază de legume și pește, cum ar fiCaldo gallego(d) șiMarmitako(d). De asemenea, șuncalacón(d) puțin sărată. Cea mai cunoscută bucătărie din teritoriile din nord se bazează adesea pe fructe de mare oceanice, cum ar ficodul în stil basc,tonul(d) sauhamsiile sau mâncarea galicianăPolbo á feira(d) pe bază de caracatiță și preparate din crustacee.
Se jucau unele precursoare ale fotbalului în Spania încă din epoca romană, dar sportul din Spania a fost dominat de fotbal abia de la începutul secolului al XX-lea.Real Madrid CF șiFC Barcelona sunt două dintre cele mai de succes cluburi de fotbal din lume.Echipa națională de fotbal a țării a câștigatCampionatul European de Fotbal UEFA în 1964, 2008 și 2012 șiCupa Mondială FIFA în2010 și este prima echipă care a câștigat trei turnee internaționale majore consecutive.
Sărbătorile publice ținute în Spania conțin un amestec de evenimente religioase (romano-catolice), naționale și locale. Fiecare comună are dreptul să declare maximum 14 sărbători legale pe an; până la nouă dintre acestea sunt alese de guvernul național și cel puțin două sunt alese local.[274]Ziua Națională a Spaniei (Fiesta Nacional de España) este sărbătorită pe 12 octombrie, aniversareaDescoperirii Americii(d) și comemoreazăFecioara Stâlpului(d), patronă aAragonului și a întregii Spanii.
Există multe festivaluri și festivități în Spania. Unele dintre ele sunt cunoscute în întreaga lume și milioane de turiști din întreaga lume merg anual în Spania pentru a participa la unele dintre aceste festivaluri. Unul dintre cele mai faimoase esteSan Fermín, dinPamplona. Deși cel mai faimos eveniment al său esteencierro saufuga taurilor(d), care are loc la orele 8:00 în fiecare zi între 7 și 14 iulie, sărbătoarea de șapte zile implică multe alte evenimente tradiționale și folclorice. Evenimentele au jucat un rol important în acțiunea cărțiiThe Sun Also Rises, deErnest Hemingway, care l-a adus pe acesta în prim-planul literaturii de limbă engleză. Drept urmare, a devenit unul dintre cele mai renumite festivaluri internaționale din Spania, cu peste 1.000.000 de persoane care participă în fiecare an.
^Latifundiile (înlatinălatifundium, plurallatifundia), mari moșii controlate de aristocrație, se suprapuneau peste sistemul iberic existent de proprietate funciară.
^Berberii au renunțat în curând să mai încerce să colonizeze terenurile dificile din nordulMeseta Central(d) (Platoul Interior) pe care li le alocaseră conducătorii arabi.
^Pentru expulzările din acest context, veziMorisco(d).
^Termenul „naționalitate” a fost ales cu grijă pentru a evita termenul cu încărcare politică mai mare „națiune”, dar în anii mai recenți s-a propus utilizarea acestui termen în Constituție pentru a recunoaște oficial Spania ca stat multinațional („națiune de națiuni”).
^Henley, Peter H.; Blokker, Niels M.„The Group of 20: A Short Legal Anatomy”(PDF).Melbourne Journal of International Law.14: 568. Accesat în.Spain’s peculiar but seemingly secure position within the G20 also appears to have facilitated their greater participation in the G20s work: Spain is the only outreach participant to have made policy commitments comparable to those of G20 members proper at summits since Seoul. Spain therefore appears to have become a de facto member of the G20.
^Linch, John (director), Fernández Castro, María Cruz (del segundo tomo), Historia de España, El País, volumen II, La península Ibérica en época prerromana, p. 40.Dossier.La etimología de España; ¿tierra de conejos?,ISBN: 978-84-9815-764-2
^Burke, Ulick Ralph ().A History of Spain from the Earliest Times to the Death of Ferdinand the Catholic, Volume 1. London: Longmans, Green & Co. p. 12.
^TypicalAurignacian items were found in Cantabria (Morín, El Pendo,El Castillo(d)), the Basque Country (Santimamiñe) and Catalonia.
^Pike, A. W. G.; Hoffmann, D. L.; Garcia-Diez, M.; Pettitt, P. B.; Alcolea, J.; De Balbin, R.; Gonzalez-Sainz, C.; de las Heras, C.; Lasheras, J. A. (). „U-Series Dating of Paleolithic Art in 11 Caves in Spain”.Science.336 (6087): 1409–1413.Bibcode:2012Sci...336.1409P.doi:10.1126/science.1219957.ISSN0036-8075.PMID22700921.
^H. Patrick Glenn ().Legal Traditions of the World. Oxford University Press. pp. 218–219.Dhimma provides rights of residence in return for taxes.
^Lewis, Bernard ().The Jews of Islam. Princeton: Princeton University Press. p. 62.ISBN978-0-691-00807-3.Dhimmi have fewer legal and social rights than Muslims, but more rights than other non-Muslims.
^Guillermo, Artemio () [2012].Historical Dictionary of the Philippines. The Scarecrow Press Inc. p. 374.ISBN9780810875111. Accesat în.To pursue their mission of conquest, the Spaniards dealt individually with each settlement or village and with each province or island until the entire Philippine archipelago was brought under imperial control. They saw to it that the people remained divided or compartmentalized and with the minimum of contact or communication. The Spaniards adopted the policy of divide et impera (divide and conquer).
^Reviving the Reconquista in Southeast Asia: Moros and the Making of the Philippines, 1565–1662 By: Ethan P. Hawkley
^Angel Alañón & M. Gómez-Antonio, [Estimating the size of the shadow economy in Spain: a structural model with latent variables],Applies Economics, Vol 37, Issue 9, pp. 1011–1025 (2005).
^„The Situation of Roma in Spain”(PDF). Open Society Institute.. Arhivat dinoriginal(PDF) la. Accesat în.The Spanish government estimates the number ofGitanos at a maximum of 650,000.
^World Health Organisation, World Health Staff, (2000), Haden, Angela; Campanini, Barbara, eds., The world health report 2000 – Health systems: improving performance (PDF), Geneva: World Health Organisation,ISBN: 92-4-156198-X
1 Întinde granița convențională dintre Europa și un alt continent.2 Este considerat european din motive culturale, politice și istorice, dar se află geografic în Asia de Vest.3 Insulele oceanice aflate în apropierea Europei sunt de obicei incluse în cadrul continentului, chiar dacă nu se află pe platforma sa continentală.4 Este guvernat deSfântul Scaun, care are suveranitate asupraVaticanului. Țări după continent:Africa·America de Nord·America de Sud·Asia·Europa·Oceania
.svg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
_(cropped).jpg)
.JPG)
.svg)
.svg)
.svg)
.JPG)
.png)
.svg)
.svg)
