Osoprană este ocântăreață a căreiîntindere vocală corespunderegistrului acut (cel mai înalt).[1] Termenul este folosit mai ales în legătură cu interpretele deoperă, deși sopranele sunt prezente în toategenurile muzicale. Noțiunea de soprană este frecvent interpretată incorect, impresia fiind că nu doar întinderea este definitorie, ci și tipul „clasic” de educare avocii. În realitate, orice femeie cu disponibilități în registrul acut are voce de soprană.
Partitura corespunzătoare unei voci de soprană se notează întotdeauna încheia sol.[2]Timbrul de soprană este cel mai sărac înarmonice, motiv pentru care scriitura (îndeosebi ceapentru cor) trebuie să urmeze anumite rigori.[3]
Ambitusul „de bază” al unei soprane coriste se întinde de la mi dinoctava întâi până la sol din octava a doua; o voce mai dezvoltată poate coborî până lado central (sau chiar la si din octava mică) și atinge la din a doua octavă.[4][5] În cazul unuicor format din mai multepartide de voci feminine, distanța (intervalul armonic maxim admis) între sopran și vocea aflată imediat dedesubt – de obicei,alto – este de cel mult odecimă (terță peste octavă).[6]
Sopranelesoliste au ambitusul mult mai larg, atât în grav (se poate merge până la sol, chiar fa din octava mică), cât și în acut (unde se poate ajunge la re, mi sau fa din octava a treia). Există doar câteva zeci de soprane consemnate de-a lungul timpului cu ambitusul mult lărgit în acut – chiar și până în octava a patra sau a cincea. Soprana cea mai cunoscută pentru ambitusul remarcabil față de posibilitățile vremii ei a fostperuanaYma Sumac.[7] Un mister alacusticii actuale esteregistrul flageolet, aptitudine întâlnită doar la un număr mic de cântăreți (de ambele sexe, dar mai ales la soprane) – cazul cel mai cunoscut fiind cel al cântăreței americane demuzică soulMinnie Riperton.
Vocile feminine dintr-un cor de femei sau unul mixt (cu femei și bărbați laolaltă) apar în trei sau patru ipostaze, denumirile pornind de la denumirile sopran și alto (pentru vocile grave). Există cel mai adesea soprane I, soprane II și altiste; cele din urmă pot fi, de asemenea, divizate în altiste I și II. Ambitusul vocii sopran II se apropie de celmezzosopran (denumire care și este preferată în cazul solistelor de cor).[8]
În funcție de posibilitățile tehnice, timbru, întindere etc. există mai multe categorii de soprane. Această clasificare s-a realizat în scopul repartizării soliștilor pentru anumite roluri înoperă. Astfel,soprana de coloratură posedă o mare ușurință în a parcurgecontururi melodice dificile, timbrul fiind adesea „instrumentalizat”.[9]Soprana lirică este caracterizată printr-un timbru dulce și mobilitate,[10] în vreme cesoprana dramatică posedă un timbru penetrant.[11]Subreta este un tip de soprană cu un timbru dulce și delicat, de regulă existent numai la sopranele tinere (având tendința să se modifice odată cu vârsta).Soprana spinto se apropie de cea dramatică.[9] Tipul desoprană wagneriană este rareori întâlnit, presupunând un volum și un timbru foarte puternice, capabile să se producă în fața uneiorchestre de mari proporții; numele este dat de cel alcompozitoruluigermanRichard Wagner, autor de roluri de operă foarte solicitante.
