Acest articol sau această secțiune arebibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vedereasusținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
Formatul tipic de disc single: 7" (țoli), 45 rpm (rotații pe minut).
Single (en. „singur”, [pron.singăl ]) este untermen dinindustria discografică ce definește uncântec (în înțelesul uneicompoziții demuzică de consum) într-un context izolat dealbumul discografic de care aparține (un single poate să-și facă apariția după sau chiar înainte de lansarea albumului). Pentru accentuarea relaționării cu albumul, se poate folosi locuțiuneaextras pe single (de exemplu, „al treilea [cântec] extras pe single de pe acest album”). Adaptarea unui cântec pentru condiția de single presupune, înainte de toate, o limitare temporală de aproximativ treiminute (vezi un alt caz similar –versiune de radio).
În mod tradițional, conceptul de single face referire atât laînregistrare, cât și lasuportul cu același nume (o varietate dedisc de vinil, numitădisc single). Totuși, aceste condiții nu mai sunt de actualitate de la extindereacomerțului electronic în materie de muzică. Începând cuanii 1980,promovarea de cântece în formatul single a început să fie acompaniată devideoclipuri.
Înlimba română,declinareasubstantivului „single” se face prinlocuțiunea „disc single” (operație favorizată desinonimia aproape totală ce rezultă din cele explicate mai sus), astfel: discului single, discuri single, discurilor single ș.a.m.d.
Condițiile de existență a discului single erau satisfăcute încă dinultimul deceniu alsecolului al XIX-lea. Din cauza posibilităților tehnice limitate, pentru multă vreme s-au folosit discuri cu diametrul de 10" (țoli, 25,4cm) a căror redare se făcea laturația de 78 rpm (rotații pe minut). În 1949,RCA a introdus un model mai performant, care avea să devină emblema formatului single: diametrul noului disc era de 7" (17,78 cm), iar turația era de 45 rpm. Astfel de discuri au fost create înanii 1950 și1960, înregistrările fiindmonofonice; inventareastereofoniei în anii 1960 a dus la apariția de discuri single stereofonice începând cuanii 1970.
Discul single are două fețe, pe fiecare fiind imprimată o altă piesă. Cele două fețe se numescA și B (sau fața întâi și fața a doua); piesa promovată prioritar apare pe fața A, în vreme ce piesa de pe fața B are un rol însoțitor. O aceeași piesă apărută pe fața A poate apărea împreună cu diferite piese pe fața B. Numele unui disc single se exprimă prin numirea piesei de pe fața A, urmată de cea de pe fața B. Atunci când fața B interesează mai puțin sau numele complet este prea lung, se poate renunța la numele piesei de pe fața B.
O situația specială a fost cea a discurilor single în unele țări dinBlocul sovietic (inclusiv înRomânia).Naționalizareacaselor de discuri șicenzura politică au limitat drastic numărul de discuri editate, astfel încât arareori apărea un același cântec pe două discuri diferite (indiferent de formatul folosit – single,extended play sau album). În aceste condiții, discurile single își pierdeau menirea originară (de promovarecomercială a unui album) și deveneau materiale discografice cu un conținut unic, individual.
