Samizdat (rusă: самиздат; IPA: [səmɨzdat]) a fost una dintre principalele activități disidente dinblocul sovietic[1], activitate în care diferite persoane au reprodus manual publicații sau opere literare cenzurate, transmițându-le de la cititor la cititor, în cercul de prieteni și cunoscuți. Această practică de sustragere față de cenzura impusă oficial reprezenta o activitate periculoasă pentru cei ce realizau respectivele copii, dar și pentru cei ce le răspândeau sau erau prinși în posesia materialelor cenzurate.
Cuvântulromânescsamizdat este un împrumut dinrusăсамиздат, transliteratsamizdat, care s-ar traduce prin „autoeditură”, „autoeditare”, cuvânt compus din elementele dinrusăсам, transliteratsam, pronume reflexiv, șiabreviereaиздат (pronunțat:[iz'dat]) a cuvântului dinrusăиздательство, care semnifică „editură”.[2] Cuvântulиздательство este un derivat al verbuluiиздать (pronunțat: [iz'dat̪]), „a edita”).[2] Cuvântulsamizdat a fost folosit pentru luarea în râs a termenului din rusăGosizdat[3], cu semnificația „Editura de Stat”, „Editura Statului”, oficială a regimului sovietic.
Mai multe reviste de poezie au circulat sub formă desamizdat, cât și alte opere poetice, caРеквием ("Recviem"), deAnna Ahmatova, sau în proză, cum sunt extrasele dinPovestiri din Kolâma[4] deVarlam Șalamov sau dinMoscova-Petușki[5] deVenedikt Erofeiev. În samizdat au circulat și alte mari lucrări ale unor autori precum:Boris Pasternak –Doctor Jivago,Aleksandr Soljenițîn –Pavilionul canceroșilor șiPrimul cerc,Vladimir Voinovici –Viața și aventurile neobișnuite ale soldatului Cionkin.
Existențasamizdatului este legată de puternicul sistem decenzură prezent înUniunea Sovietică. Toate documentele publicate legal și distribuite în Uniunea Sovietică trebuiau, în prealabil, validate de cenzură, a cărei responsabilitate incumba, după 1931,Glavlit-ului, iar începând din 1966,Comitetului de Stat pentru Presă. De altfel, era interzis să achiziționezi, să ai în posesie sau să transferi orice document printr-un mijloc de multiplicare (fotocopiator, tipar etc.). Doarmașinile de scris erau permise. Fotocopiatoarele și toate mijloacele de multiplicare aparțineau statului. Păstrate cu mare atenție, folosirea acestora era strict supravegheată.
În cartea saIn Siberia (în română, „În Siberia”) autorul englezColin Thubron relatează despre aceste vechi publicații și despre păstrarea lor de către unii ruși, în epoca contemporană.[6][7]
