Acest articol sau această secțiune arebibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vedereasusținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
În conformitate cu însemnările dinCronica vremurilor trecute, prima cronică a Rusiei Kievene, unvareg (viking) pe numeRurik și-a așezat reședința înNovgorod, după ce a fost ales conducător comun al mai multor triburislave șifinice, pe la860, după care și-a extins autoritatea și asupraKievului. Cronica îl desemnează ca întemeietor alDinastiei Riurikidă.Povestea anilor care au fost spune:
La anul 6370 (862): [Ei] i-au împins pe varegi înapoi dincolo de mare, au refuzat să le mai plătească tribut și au hotărât să autoguverneze. Dar legea nu mai exista pentru ei și triburile se ridicau unul împotriva celuilalt. Au apărut neînțelegeri între ei și au început să se războiască între ei. Ei și-au spus: "Hai să căutăm un prinț care să poată să ne conducă și să ne judece conform obiceiurilor noastre". De aceea ei au mers peste mări până la varegi, la rusi. Acei varegi anume se numeaurus, așa cum alții se numeausuedezi, iar alții se numeaunormanzi șiangli, iar alțiigoți... Ciudii, slavii, krivicii și vesianii le-au spusrușilor: "Țara noastră este vastă și bogată, dar nu este ordine în ea. Vino și domnește ca prinț, condu-ne! " Trei frați cu rudele lor s-au oferit voluntari. Ei au luat cu ei toțirusii și au venit.
Aceștivaregi s-au așezat, pentru început, în zonaStaraia Ladoga, după care s-au mutat spre sud, laNovgorod, pentru ca până la urmă să ajungă laKiev, punând capăt dominațieihazare asupra orașului de la care luau tribut. Rusia Kieveană a fost fondată deOleg (Helgu în cronicile hazare) pe la anul 880. În următorii 35 de ani, Oleg și războinicii săi au subjugat diversele triburi slave și finice. În907, Oleg a condus un atac împotrivaConstantinopolului, iar în911 a semnat un tratat comercial cuImperiul Bizantin pe picior de egalitate. Noul stat kievean a prosperat pentru că avea controlul asupra drumului comercial care legaMarea Baltică deMarea Neagră șiOrient și pentru că avea mari rezerve deblănuri,ceară de albine șimiere pentru export.
Dată fiind poziția pro-scandinavă a croniciiPovestea anilor care au fost, unii istorici ai slavilor au pus în discuție rolul varegilor în înființareaRusiei Kievene. Până la domnia luiSviatoslav (aproximativ 945-972), prinții kieveni au adoptat religia și numele slavilor, dardrujina (gărzile de corp) erau în continuare formată din scandinavi. Cuceririle militare ale lui Sviatoslav au fost uimitoare: el a dat lovituri mortale celor mai puternici doi vecini ai săi,Hazaria șiImperiul Bulgar, care au dispărut la scurtă vreme după atacurile sale.
Regiunea Kievului a dominat statul Rusiei Kievene pentru următoarele două secole. Marele Cneaz al Kievului controla pământurile din jurul orașului, iar rudele sale, care îi erau subordonate, domneau în alte orașe și îi plăteau tribut. Culmea puterii a fost atinsă în timpul domniilorPrincipelui Vladimir (Vladimir cel Mare,980-1015) șiIaroslav cel Înțelept (1019-1054). Ambii conducători au continuat politica de expansiune constantă a Rusiei Kievene începută în timpul domniei luiOleg al Novgorodului.
Negustori din Novgorod plecând pe mare, deIvan Bilibin.
Vladimir a ajuns la putere în Kiev după moartea tatălui său,Sviatoslav I, în972 și după ce l-a învins pe fratele său vitregIaropolk, în980. Ca cneaz al Kievului, cea mai mare realizare a sa a fostcreștinarea supușilor săi, proces care a început în anul988. Cronicile rușilor[2] consemnează că, atunci când Vladimir a hotărât să adopte o nouă credință în locul vechilor credințepăgâne idolatre ale slavilor, el și-a trimis cei mai de încredere sfătuitori în diferite părți ale lumii. După ce au luat contact cucreștinii catolici,evreii șimusulmanii, emisarii au ajuns în cele din urmă laConstantinopol. Aici ei au fost copleșiți de măreția catedraleiHagia Sofia și de serviciul religios ținut în acest lăcaș de cult. Odată ajunși înapoi în Kiev, l-au convins pe Vladimir că cea mai bună credință este aceea a grecilor. Vladimir a făcut o călătorie la Constantinopol și a aranjat o căsătorie cu Ana, una dintre surorile împăratuluiImperiului Bizantin,Basileios Bulgaroktonus.
Alegerea de către Vladimir a creștinismului bizantin reflectă și legăturile personale strânse cu Imperiul Bizantin, care dominaMarea Neagră și, prin aceasta, controla cea mai importantă cale de comerț a Kievului, râulNipru. Apartenența labiserica ortodoxă a avut pe termen lung consecințe religioase, politice și culturale. Cărțile sfinte erau scrise cualfabetul chirilic înlimba slavonă, traduse anume pentruslavi dinlimba greacă. Existența acestei literaturi a ușurat convertirea la creștinism aslavilor de răsărit și le-a făcut accesibile noțiunile elementare defilozofie greacă, științe exacte șiistoriografie, fără a fi nevoie de cunoașterealimbii eline. Prin contrast, persoanele învățate dinEuropa Occidentală șiCentrală medievală studiau înlimba latină. Slavii răsăriteni și-au dezvoltat propria lor artă, distinctă de cea a altor țări ortodoxe.
Iaroslav cel Înțelept s-a luptat, de asemenea, pentru putere cu frații săi, fiind contestat ca prinț al Rusiei Kievene până în1036. La fel ca și Vladimir la vremea lui, Iaroslav a fost foarte dornic să îmbunătățească relațiile principatului cu restul Europei, în special cu Imperiul Bizantin. Nepoata sa, Eupraxia, fiica fiului său,Vsevolod I al Kievului, s-a măritat cuHenric al III-lea al Sfântului Imperiu Roman. Iaroslav a aranjat căsătorii ale surorii și ale celor trei fiice ale sale cu regiiPolonie,Franței,Ungariei șiNorvegiei. El a fost ctitorul primului mare edificiu al Kievului,Catedrala Desiatinnaia. Iaroslav a promulgat primul cod de legi al slavilor răsăriteni:Pravila rusă, a ctitoritCatedrala Sfânta Sofia din Kiev șiCatedrala Sfânta Sofia din Novgorod, a fost ocrotitorul clerului local și al comunităților monastice și a fost fondatorul unui sistem de învățământ. Fiul lui Iaroslav a dezvoltatLavra Peșterilor din Kiev, care a funcționat ca academie teologică a Rusiei Kievene.
În secolele care au urmat fondării statului kievean, urmașii luiRurik și-au transmis puterea princiară în familie. Succesiunea la tron s-a transmis de la fratele mai în vârstă la cel mai tânăr, de la unchi la nepot, sau de la tată la fiu. Membrii tineri ai familiei domnitoare își începeau cariera politico-militară ca șefi ai unor regiuni puțin importante, fiind avansați la conducerea unora mai importante, pentru a ajunge, în final, pe mult-râvnitul tron de la Kiev. Însecolul al XI-lea, prinții și suita lor, care era un amestec deslavi și membri ai elitelorscandinave, au dominat societatea kieveană. Conducătorii militari și cei politici au primit venituri și moșii dăruite de prinți în schimbul serviciilor militare și politico-administrative. Societatea kieveană era lipsită de instituții de clasă și de orașele cu statut autonom caracteristice feudalismului vest-european. Totuși, în unele cazuri, negustorii, meșteșugarii și muncitorii urbani exercitau o anume influență în adunările orașelorvece, în care erau primiți toți bărbații adulți ai localității. În unele cazuri, adunările orășenești făceau înțelegeri cu stăpânii feudali, sau refuzau să li se supună, declarându-se loiali altor stăpâni. La baza acestei societăți era o pătură redusă de sclavi. Mai importantă era clasa țăranilor plătitori de biruri, care datorau muncă în natură și bani stăpânilor lor,servitutea personală, caracteristică Europei Occidentale medievale, neexistând în Rusia Kieveană.
Administrarea dreptății în Rusia Kieveană, deIvan Bilibin.
Rusia Kieveană nu a fost capabilă să-și mențină poziția de stat puternic și prosper, în parte datorită conglomeratului de teritorii aflate sub controlul diferitelor clanuri. Cum membrii acestor clanuri deveneau tot mai puternici, interesele lor regionale nu corespundeau cu interesele Kievului. De aceea, principii locali se luptau între ei, deseori apelând la aliați din exterior, precumcumanii,polonezii șimaghiarii. Între anii 1054 – 1224, au existat, mai mult sau mai puțin efemer, 64 de principate, 293 de prinți au ridicat pretenții la tron, iar certurile dintre ei au dus la 83 derăzboaie civile.
Cruciadele au dus la o schimbare a rutelor comerciale, care a accelerat declinul Rusiei Kievene. În1204, cavalerii plecați înCruciada a patra au cucerit Constantinopolul, transformândNiprul într-o rută comercială secundară. Declinul Rusiei Kievene s-a accentuat prin divizarea în mai multe principate și câteva centre regionale:Novgorod,Vladimir-Suzdal,Halici,Poloțk,Smolensk, Cernigov (Cernihivul din zilele noastre) șiPereiaslav. Locuitorii acestor regiuni au evoluat în trei mari naționalități:ucraineană în sud și sud-vest,belarusă în nord-vest șirusă în nord și nord-est.
În nord, Republica Novgorodului a prosperat ca parte a Rusiei Kievene, datorită controlului asupra rutelor comerciale de pe râulVolga spreMarea Baltică. În timpul declinului Rusiei Kievene, Novgorodul a devenit tot mai independent. Novgorodul era condus de o oligarhie locală. Principalele hotărâri erau luate de adunarea orășenească, tot această adunare alegând principele local și comandantul militar. Însecolul al XII-lea, Novgorodul a dobândit propriularhiepiscopat, ca semn al importanței și independenței politice. Prin structura politică și activitățile comerciale, Novgorodul se asemăna cu orașele nord-europene aleLigii Hanseatice, alianța prosperă care a dominat activitatea comercială dinMarea Baltică întresecolele al XIII-lea șial XVII-lea.
În nord-est, slavii au colonizat teritoriile care aveau să devină mai târziuPrincipatul Moscovei prin cucerirea și asimilarea triburilor fino-ugrice care erau deja așezate în zonă. Orașul Rostov era cel mai vechi centru urban din nord-est, dar el a fost, mai întâi, sub suzeranitateaSuzdalului și mai apoi aVladimirului, care avea să devină capitala principatuluiVladimir-Suzdal. Datorită tot mai deselor incursiuni ale nomazilor turcici din "Stepele Sălbatice" în regiunea Kievului, s-a înregistrat o importantă migrație spre nord a slavilor. Cum regiunile sudice erau depopulate prin plecarea boierilor, meșteșugarilor și oamenilor de rând,principatul Vladimir-Suzdal a devenit o putere dominantă în cadrul Rusiei Kievene.
În1169,prințul Andrei Bogolubski al Vladimir-Suzdalului a dat o lovitură gravă Rusiei Kievene aflate în declin, când armatele sale au cucerit și jefuit Kievul. Prințul Andrei și-a instalat, pentru scurt timp, propriul frate pe tronul Kievului, în timp ce el a continuat să domnească în Suzdal. În1299, în timpulinvaziei mongole,mitropolia rusă s-a mutat de la Kiev la Vladimir, iar Vladimir-Suzdal a înlocuit Kievul ca centru religios al regiunilor nordice.
În sud-vest,principatul Galiției a dezvoltat relații comerciale cu vecinii unguri, polonezi și lituanieni, devenind succesorii Rusiei Kievene în regiune. La începutul secolului al XIII-lea,principele Roman Mstislavici a unitdouă principate separate până în acel moment, a cucerit Kievul și s-a autoproclamat marele cneaz al Rusiei Kievene. Fiul său,Principele Daniil (Danilo1238-1264) a fost primul cneaz al Rusiei Kievene care a acceptat coroana de laPapa de la Roma, se pare că fără a rupe legăturile cuConstantinopolul și Patriarhia ortodoxă. La începutulsecolului al XIV-lea PatriarhulBisericii Ortodoxe din Constantinopol a înființat o mitropolie pentru conducătoriiGaliției, pentru a compensa mutarea mitropoliei kievene la Vladimir. Lituanienii au cerut și au primit, în scurtă vreme, încuviințarea înființării unei mitropolii pentru Novagrudok. La începutul secolului al XV-lea, aceste mitropolii erau conduse, din nou, din Kiev de "Mitropolitul Kievului, Haliciului și tuturorrusilor′".
Lupta lungă și neîncununată de succes împotriva mongolilor, combinată cu dezbinarea internă și intervenția externă, a slăbitGaliția-Volînia. Odată cu stingerea ramurii Mstislavici aDinastiei lui Rurik la mijlocul secolului al XIV-lea, Galiția-Volînia a încetat să mai existe. Polonia a cuceritGaliția, Lituania a ocupatVolînia, (inclusivKievul, cucerit în1321 deGediminas dupăBătălia de pe râul Irpen). Principii lituanieni și-au asumat mai apoi titlul demonarhi aiRuteniei.
Rusia Kieveană a lăsat o moștenire importantă. Principii dinDinastia Rurik au unit un teritoriu vast locuit deslavii de răsărit într-un stat puternic, dar instabil. După ce Vladimir s-a convertit la creștinismul ortodox, Rusia Kieveană a dezvoltat o structură bisericească și statală și o cultură și artă de sinteză bizantino-slavă. În nord-est, aceste structuri au fost adaptate pentru a forma statulautocratic rus.
^Popoarele vorbitoare de dialecteslave răsăritene au fost cunoscute din secolul al IX-lea carusi (denumiți șirusini oriruteni). Mai târziu, ei s-au împărțit în trei națiuni importante -belarușii,rușii șiucrainenii - și în mai multe grupuri etnice mai puțin importante, (printre care se numărăcarpato-rutenii).
.svg)
