Nu s-au adunat cei 910.264 plecați peste hotare înregistrați în recensământul din 2011, deoarece se presupune că au fost deja enumerați în datele oficiale din țările unde au reședința permanentă.
Limba română este numită drept „moldovenească” de către autoritățile moldovenești (până în 2013)[38] și transnistreni.
În istorie, până în secolul al XIX-learomânii au deținut endonimul derumâni (termen istoric învechit) sauromâni (termen preferat ulterior) și exonimul devlahi,olahi sauvalahi (care în limbile popoarelor înconjurătoare însemna români: în Bulgaria, precum și în unele regiuni din Serbia (Timoc), Grecia,[44] Macedonia și Cehia,[45] exonimul acesta este utilizat încă astăzi). Refuzul multor istorici străini de a folosisubstantivul « Români » sauadjectivul « române » pentru a desemna populațiile sau statele românești anterior anului1859, este din punct de vedere istoric neîntemeiat, deoarece « Români » este atestat încă din secolul al XVI-lea[46], și deoarece adjectivele « Germane » sau « Italiene » sunt folosite curent de aceiași istorici pentru a denumi statele și populațiile dinImperiul Germanic sau dinItalia dinaintea apariției statelor unitare german și italian în1871.
Formarea poporului român a început cu romanizarea dacilor și s-a încheiat cu apariția limbii române, diferită de latină și de celelalte limbi romanice. Aria de formare a poporului român a cuprins fosta Dacie Romană, precum și zona dintre Marea Neagră, Munții Balcani și Valea Timocului (fostele provincii Scythia, Moesia Secunda și Dacia Ripensis). Crișana, Muntenia și Moldova au fost regiuni incluse mai târziu în această arie de formare, pentru că acolo nu s-a exercitat romanizarea.[49]
La sfârșitulsecolului al VI-lea limba română și poporul român erau, în linii mari, formate astfel că venireaslavilor din Nord-Europa lasud de Dunăre nu a făcut decât să nuanțeze oarecum caracteristicile limbii române, prin contactul lor cu autohtonii români din spațiul carpato-dunărean. Ca urmare, limba română este o limbă neolatină. După cucerirea romană din106 înDacia (dar și înainte de această dată înMoesia) a luat naștere o populație daco-romană (respectiv traco-romană), care a fost mai târziu influențată de popoarele slave înepoca migrațiilor, dar nu atât de mult încât să adoptelimba slavă ca limbă de circulație.
O parte dinslavii, care s-au stabilit între secolele V-VIII în spațiul lingvistic românesc (îndeosebi în cazul teritoriilor nord-dunărene, dar nu numai) au fost asimilați de populația românească carpato-dunăreană, abia ieșită din etnogeneză. Un exemplu edificator: ToponimulȘchei (de laBrașov) provine tocmai de la denumirea dată de protoromâni slavilor: șchiau „slav” (din Lat.sclavus „slav”[50]). Însă cea mai mare parte a acestorslavi a continuat migrația către sud; aceștia au trecutDunărea, au asimilat cea mai mare parte din populația autohtonă romanizată iar restul populației romanice rămasă neasimilată s-a grupat în zonele montane din sudul peninsulei. În acest fel, venirea slavilor i-a despărțit pe aceștia de străbunii vorbitorilor dialectelor românești nordice (daco-române). Dialectul daco-român este vorbit astăzi preponderent la nord de Dunăre, dar și în unele areale sud-dunărene precumTimoc sauDobrogea. Dialectele sudice suntlimba aromână șimeglenoromâna, ambele vorbite în arealul central-sudic al peninsulei Balcanice, iar cel vestic esteistroromâna vorbită înIstria).
Etnogeneza poporului român se înscrie în procesul general european de formare a popoarelor și limbilor neolatine, similară formării altor popoare latine, cu diferența că peste un element autohton (de exemplugalii în Franța, celtiberii în Spania) venirea romanilor a fost urmată și de un al treilea „ingredient” care în cazul popoarelor latine occidentale a fost de origine germanică (francii în Franța,vizigoții în Spania), pe când la poporul român, acest al treilea element asimilat l-au constituit slavii, dar abia după secolul al VI-lea (d.Hr).
Etnogenezaromânilor transilvăneni este (înainte deRegatul lui Burebista) însă substanțial diferită, în aceste ținuturi atât primele forme de stăpânire cât și primele urme arheologice care atestă existența unei civilizații cu fundament etnic și cultural sunt de origine celtică, în acest sens nu putem afirma că elementul etnogenetic primordial a fost cel dacic, deși este cert ca în momentul veniriicelțilorținutul Transilvaniei trebuie să fi fost locuit. Un argument în acest sens este și conflictul ulterior din secolul I î.Hr. dintredacii carpato-dunăreni și celții panonici în timpulregelui dac Burebista. Este însă evident că gradul de asimilare aculturii celtice a fost atât de înalt încât numeroasele elemente arheologice de pe teritoriul Transilvaniei postceltice sunt complet diferite de cele dacice din regiunile extracarpatice și întru totul atribuibile culturii La Tène (aparținând celților). Astfel elementul celtic este cel mai notabil factor primordial în cadrul etnogenezeiromânilor transilvăneni.
Succesiv, odată cu cucerirea romană s-a adăugatelementul latin. Notabil este de asemenea faptul că după retragerea aureliană pe teritoriul Transilvaniei a fost și o capitală a regatuluigepizilor (populație de origine germanică)panonici care au stăpânit o parte dinTransilvania pentru mai bine de 200 de ani și au lăsat multiple dovezi arheologice ale unei statornice civilizații germanice, mai importante fiind cele două necropole nobile de laApahida,județul Cluj. Având în vedere acest ultim factor, este evident că în cazulromânilor transilvăneni cel de-al treilea element etnogenetic este vechi-germanic, ca și în cazul majorității popoarelor neolatine.
Dacii, care probabil atinseseră un anumit grad de romanizare înainte de cucerirea traiană, au dăinuit sub stăpânirea romană și s-au integrat în viața economică și socială a noii provincii, alcătuind totodată suportul influenței pe care imperiul a exercitat-o în timp asupra teritoriilor din afara Daciei romane. Elementele romane cu rol primordial în romanizarea dacilor au fost, în principal, soldații și coloniștii. Cei mai mulți dintre ei au rămas să viețuiască la nord de Dunăre după retragerea aureliană (271), reprezentând baza continuității procesului de romanizare.
Linia Jirecek:romanizarea s-a produs la nord de aceasta.
Etnogeneza românilor conform istoriografiei române.
Autonomii teritoriale în Regatul Ungariei în Evul Mediu (secolul XIII) cu românii (valahii) marcați în portocaliu
Hartă de cartograful sasJohannes Honterus înfățișând țările române (precum și Europa de sud-est) în secolul al XVI-lea
În violet, teritorii locuite de vorbitorii limbii române în 1856, hartă de Chopin și Ubicini.
În roșu teritoriile locuite de vorbitorii limbii române în anii 1870, după geograful francezÉlisée Reclus (adăugată frontiera din 1920).
Teritoriile native locuite de românii din Regatul Ungariei în 1890 (majorități colorate cu albastru iar minorități preponderent în roșu).
În negru teritoriile locuite de vorbitorii limbii române înaintea Primului Război Mondial.
Distribuția etnică a românilor în Europa de est și sud-est la 1934 (pe această hartă etnică sunt marcați aromânii, megleno-românii și istro-românii de asemenea)
În roz teritoriile locuite de vorbitorii limbii române în 1919, hartă etnografică deEmmanuel de Martonne (1873–1955).
Românii din România conform recensământului din 2002.
Românii din România conform recensământului din 2011.
Românii din România, conform recensământului din 2021.
Răspândirea românilor în România, conform recensământului din 2011.
Harta etnică a României după recensământul din 2011.
Harta etnică a României după recensământul din 2021.
Românii („moldovenii”) din Republica Moldova, conform recensământului din 2004.
Românii din Ucraina conform recensământelor din 1989 și 2002.
Românii din Serbia conform recensământului din 2002.
Arealul românilor din Europa central-sud-estică.
Răspândirea limbilor romanice orientale în spațiul balcanic și în Europa centrală și de sud-est
Popoarele neo-romanice/latine în Europa de est și sud-est
Românii din România și Republica Moldova
Românii, colorați în albastru, în Europa centrală și de sud-est în prezent.
Românii locuiesc înspațiul carpato-danubiano-pontic, în număr de aproximativ 26 de milioane. Doar 19,4 de milioane locuiesc înRomânia, restul fiind dispersați în țările învecinate.
Românii din Ucraina după raion (conform recensământului general ucrainean din 2001)
ÎnUcraina trăiesc cca. 409.000 de români (persoane declarate fie drept „români”, fie drept „moldoveni”), mai ales în regiunileCernăuți (181.800) șiOdesa (123.000). De asemenea trăiesc numeroși români înregiunea Transcarpatică (32.000 de românimaramureșeni), dar și moldoveni transnistreni în regiunileNikolaev (16.673) șiKirovograd (10.694).
Alte comunități mai mici de români se găsesc înSerbia (Voivodina șiTimoc; în total 74.630 conform ultimului recensământ, însă numărul lor real este estimat la 200.000-400.000), înBulgaria și înUngaria.
După aderarea României la Uniunea Europeană în2007, un număr mare de români s-au stabilit temporar înItalia șiSpania. Potrivit cifrelor oficiale, în2009 câte 1 milion de cetățeni români locuiesc și lucrează în fiecare din aceste două țări latine.
O mare parte din populația evreiască aIsraelului e originară dinRomânia sau dinRepublica Moldova sau sunt descendenți din emigranți evrei care provin din aceste țări. Evreii din țările române au susținut legături cuȚara Israel timp de secole. Evreii religioși care aveau posibilitatea plecau la bătrânețe ca să moară și să fie îngropați pe tărâmurile considerate de ei ca fiind patria lor originară. Comunitățile evreilor din România îi ajutau economic pe acești evrei care trăiau într-o mizerabilă sărăcie în cele patru orașe în care existau comunități evreiești de mii de ani, mai precis:Ierusalim,Hebron,Tiberias șiȚefat. DupăCongresul sionist de la Focșani, 1881, a început o emigrație evreiască organizată spre Țara Israel (1.332 evrei din România numai în anul 1882). Tânărul stat român, inițial încă vasal alImperiului Otoman (1859-1878), nu acorda cetățenie evreilor deoarece era definit ca stat ortodox, iar catolicii, protestanții, musulmanii și evreii erau nu supuși români, ci supuși austrieci, germani sau otomani.
După independență (1878), legile au evoluat semnificativ abia dupăPrimul Război Mondial. Simultan au apărut forme de antisemitism privind nu evreii „romanioți” (greci), „sefarzi” (otomani, de origine spaniolă) sau „avdetiți” (otomani turciți, adică deveniți musulmani, numiți „dönme” în turcește), cu toții instalați de secole în țările române și vorbind perfectlimba română[51], ci evreii „așkenazi” („nemți”) veniți foarte numeroși și recent din Germania, Austria, Galiția, Polonia, care vorbeaulimba idiș[52]. Dintre aceștia din urmă, la sfârșitulveacului al XIX-lea, un mare val de emigranți săraci au părăsit România mergând pe jos în drumul lor spre Apus sau spre Palestina otomană, pentru dânșii „Țara Israel”[53]. Emigrația sionistă a continuat, dar nu în masă, deoarece autoritățile turcești nu permiteau asta.
În decursul celui deal Doilea Război Mondial, un al doilea val de emigranți s-a produs, sub auspiciile societății evreiești „Aliyah” (condusă de Șmuel Leibovici și de Eugen Meissner) în vremea prigoaneiantonesciene și imediat dupălovitura de stat de la 23 august 1944. Evreii care plecau atunci trebuiau să-și lase toate bunurile și toți banii, și călătoreau în condiții de război, unii pierind în aceste tentative (cazul navei „Struma”, torpilată desubmarinul sovietic ȘC-213 din clasa „Știuca” : toți pasagerii, peste 700, precum și echipajul, s-au încecat în Marea Neagră, cu excepția unuia singur, David Stoliar)[54]. În perioada antonesciană au părăsit România circa 60.000 de evrei iar după 23 august 1944 încă aproximativ 120.000, dintre care mulți nu au putut intra în Palestina deoarece până la 12 septembrie 1944 autoritățile britanice îi socoteau „cetățeni ai unei țări inamice” și oricum se opuneau imigrării evreiești inclusiv după 12 septembrie: după multe dificultăți, majoritatea au ajuns, în general, înStatele Unite șiFranța. Evreii basarabeni (în majoritate evrei ruși) care supraviețuiserăholocaustului (circa 130.000) au devenit definitiv sovietici în 1944[55].
Al treilea și ultimul val de emigranți s-a produs în deceniul 1945-1955, sub regimul comunist, când circa 166.400 de evrei români s-au stabilit în Israel. Și aceștia au trebuit să-și abandoneze bunurile, și au trebuit să plătească (sau să plătească Israelul pentru ei) taxe proporționale cu nivelul de studii, care era în general ridicat[56]. Dintre cei 756.930 evrei recenzați în România în 1930 (441.293 în 1941 fără nordulTransilvaniei, aproximativ 250.000 în toamna 1944 fără nordul Transilvaniei șiBucovinei, și fărăBasarabia), în 1956 mai rămăseseră în Republica Populară Română 146.274 evrei[57] care au continuat să plece : în 1970 mai erau încă 24.667, în 1992 un număr de 9.670, iar în 2002 doar 6.179. Plecarea evreilor basarabeni a fost mai târzie, valul producându-se în deceniul 1980-1990 ca pentru ceilalți evrei sovietici[58].
În Israel, sunt și români creștini, unii din ei călugări în mănăstiri, alții sunt muncitori români care au venit pentru o perioadă de muncă și au rămas în Israel. Printre românii creștini sunt și rude de evrei sau descendenți ai românilordrepți între popoare care au primit cetățenia israeliană.
După aderarea României la Uniunea Europeană în2007, un număr mare de români s-au stabilit temporar înItalia șiSpania.
Potrivit cifrelor oficiale, în2009 câte 1 milion de cetățeni români (printre care așa-numiții „căpșunari” culegători aiacestor fructe) locuiesc și lucrează în fiecare din aceste două țări latine.
Familie de români ardeleni pictată de Miklós Barabás, 1844.
Costume tradiționale românești (stânga), ungurești, slovace și nemțești, 1855.
Români munteni desenați de Charles Girardet, 1855.
Vizitiu muntean desenat de Dieudonné Lancelot, 1860.
Gospodină din Muntenia, desenată de D. Lancelot, 1860.
Basarabean în straie tradiționale la Chișinău, 1995.
După prăbușireaUniunii Sovietice, mai multe reforme legislative au consolidat poziția etnicilor români din Moldova, mai ales prin stabilirea limbii române ca limbă oficială[60]. Relațiile dintre guvernele Republicii Moldova șiRomâniei au fost la început foarte cordiale, România fiind primul stat din lume care a recunoscut independența Republicii Moldova. Când parlamentarii moldoveni au ales calea independenței mai degrabă decât cea a unirii cu România, președinteleMircea Snegur a dezvoltat doctrina numităun popor, două state. Această doctrină susține că Republica Moldova este o„patrie a moldovenilor români, ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari ș. a., toți cetățeni egali în drepturi și toți deopotrivă moldoveni, fie că aparțin limbii, istoriei și culturii poporului român, rus, ucrainean, găgăuz sau bulgar”.
După alegerile din1996, identitatea românească a populației majoritare și băștinașe a început să fie negată din nou, articolele 12 și 13 din noua constituție ulterior adoptată, susținând, ca în epoca sovietică, că ar exista „diferență dintrelimba română șilimba moldovenească, dar păstrând această limbă ca „limbă de stat și de comunicare interetnică[61]. După alegerile din 2001, câștigate dePartidul Comuniștilor din Republica Moldova, s-a încercat inițial să se acorde limbii ruse statutul de limbă de stat, dar inițiativa a eșuat datorită opoziției; în schimb, limba rusă a recăpătat statutul de limbă de comunicare interetnică (pierdut în septembrie 1989), ceea ce în practică îi obligă pe toți locuitorii Republicii Moldova să cunoască oricare din ele.
De atunci, relațiile dintre guvernele Republicii Moldova și României s-au tensionat,Vladimir Voronin acuzând România deimperialism, chiar dacă oficial, președintele Voronin și președinteleTraian Băsescu și-au declarat intenția de a îmbunătăți colaborarea bilaterală.
„Moldovenismul” s-a mai manifestat în Republica Moldova prin refuzul guvernului de a reveni la denumirile moldovenești inițiale ale mai multor localități rusificate fie în perioada imperială rusă (1812-1917) fie în perioada sovietică (1940-41 și 1955-91)[62]. Astfel, de exemplu, s-a renunțat laEdinița (rămasă Edineț, de la Единець), laSturzeni (rămasă Ucrainca, de la Украйнка), laCiubărciu (rămas Ciobruci, de la Чобручь) sau laFrumoasa (rămasă Cahul, de la Кагул : denumire tătară de fapt, dar, ori de câteori Imperiul Rusesc a avut de ales între o denumire moldovenească și alta, o alesese sistematic pe cea de-a doua).
În2006,Școala Româno-FrancezăGheorghe Asachi din Chișinău a fost forțată să își schimbe numele înȘcoala Moldo-FrancezăGheorghe Asachi. Guvernul a fost acuzat că modifică doar denumirile care se referă la limba română, acesta întrucât altor școli caȘcoala Ruso-Ucraineană Necui-Levițki li s-au permis să își păstreze denumirea. În semn de protest, patru elevi de la Școala Asachi au înlocuit pancarta cu noua denumire cu o alta pe care era din nou specificat vechiul nume. Cei patru elevi au fost acuzați de „huliganism grav în grup"[63].
ÎnTransnistria, situația este și mai rea. Dupărăzboiul din 1992 dintre separatiști și Republica Moldova, populația românofonă a fost persecutată în mod repetat, ducând la emigrarea a unui număr de 5.000-10.000 de românofoni din regiune. Deși în Transnistria trăiește un număr semnificativ de românofoni,limba română nu este folosită în public aproape niciodată. Școlile românești reprezintă circa 11% din numărul total de școli din Transnistria, deși conformrecensământului din Transnistria în 2004, românii sunt 31,9% din populație. Majoritatea acestor școli sunt forțate să foloseascăalfabetul chirilic rusesc și manualele comuniste publicate cu circa patru decenii în urmă.
Numai șase școli sunt autorizate să predea în limba română și să utilizeze și alfabetul latin. Sunt însă semne că și asupra acestora se fac presiuni pentru a fi închise.Criza școlară din 2004 este un exemplu în acest sens, guvernarea prorusă dinTiraspol încercând să închidă cu forța două dintre aceste școli. La orfelinatul dinTighina, copiii români întorși din vacanță au găsit orfelinatul închis de poliție. După ce au stat o noapte afară, au intrat cu forța în clădire și au stat acolo, fără apă și electricitate timp de câteva luni, până când, datorită intervențiilor Republicii Moldova, a României cât și aOSCE, situația a fost rezolvată.[64] Mulți părinți români au fost arestați sau concediați din cauza simpatiilor politice sau determinării lor de a își ține copii în școli cu limba de predareromâna.
Cetățenii care au exprimat vederi proromânești sau chiar promoldovenești sunt supuși unei politici de persecuție și intimidare în Transnistria. GrupulIlie Ilașcu este cel mai cunoscut și bine documentat dintre aceste cazuri[65].
În decembrie2003, președintele moldoveanVladimir Voronin a protestat împotriva politicii României, speculând că aceasta se recomandă ca avocat al Republicii Moldova în relațiile sale externe și cerând neimplicarea guvernului român în problemele interne și internaționale ale Moldovei. În același timp, un număr de ziare moldovenești speculează că in realitate numărul de românofoni declarați la recensământul din 2004 din Republica Moldova ar întrece cu mult numărul de așa-ziși „vorbitori ai limbii moldovenești”.
Se poate de asemenea aminti crâncena luptă dusă prin tastaturi și ecrane de „moldoveniști” în cadrulenciclopediei interactiveWikipedia, pentru a instaura o versiune în „limba moldovenească” deosebită de cea înlimba română. Tentativa a eșuat, nu pentru că administratorii Wikipediei au luat poziție pentru „români” împotriva „moldoveniștilor”, ci din motive tehnice și practice : acceptând o versiune „moldovenească”, s-ar fi ajuns, pentru orice subiect, la existența a două articole diferite în aceiași limbă (din aceleași motive nu s-a acceptat nici instaurarea unor versiuni americane, australiene sau neozelandeze înlimba engleză, diferite de versiunea britanică, sau unei versiuni austriece diferită de ceagermană).
Deși în ultimul timp, au apărut semne de progres în problema identitară între Republica Moldova și România de cândVladimir Voronin nu mai este președinte (2009), practic situația românilor basarabeni este că, atâta vreme cât nu va fi modificată Constituția republicii Moldova, ei sunt considerați „minoritate națională” în propria lor patrie dacă se declară „Români”, singura cale de a evita această clasificare fiind să se declare „Moldoveni”, în timp ce ucrainenii și rușii se pot declara nestingherit ce sunt, fară ca nicio lege să-i constrângă să se afirme „diferiți” de semenii lor din Ucraina și Rusia și să se declare „moldoruteni” sau „moldomuscali”.
^Miron Costin : „Așa și neamul acésta, de carele scriem, al țărâlor acestora, numele vechiŭ și mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, și cât au trăit [...] tot acest nume au ținut și țin până astăzi și încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei și acum zic și scriu țara sa rumânească, ca și românii cei din Ardeal. [...] Și așa ieste acestor țări și țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești numele cel direptŭ de moșie, ieste rumân, cum să răspundŭ și acum toți acéia din Țările Ungurești lăcuitori și munténii țara lor și scriu și răspundŭ cu graiul: Țara Românească.” înDe neamul moldovenilor
^Astfel, Tranquillo Andronico notează în1534, căvalahii „se numesc romani” : „nunc se Romanos vocant” (în:Endre Veress, peFontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források, Történettudományi Intézet, Magyar Tudományos Akadémia, Budapesta, 1914, p. 204) ; Francesco della Valle scrie în1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor” iar mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească : „Sti rominest?” : „... si dimandano in lingua loro Romei... se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano, ...” (în: Claudiu Isopescu,Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, înBulletin de la Section Historique, XVI, 1929, p. 1–90).Ferrante Capecci a relatat în1584, după o călătorie prin Transilvania, că locuitorii acestei provincii se numesc pe ei înșiși „romanesci”, fiind încredințați că au fost trimiși aici cei care erau osândiți să scoată din pământ metale, care se află din belșug în această țară: „Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che erano dannati a cavar metalli...” (în:Maria Holban,Călători străini despre Țările Române, București, Editura Științifică, 1971, vol. III, p. 99); Pierre L'Escalopier scrie în1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește»” : „Tout ce pays la Wallachie et Moldavie et la plus part de la Transivanie a esté peuplé des colonie romaines du temps de Traian l’empereur… Ceux du pays se disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c'est-à-dire romain…” (înVoyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a Constantinople, citat de Paul Cernovodeanu :Studii și materiale de istorie medievală, IV, 1960, p. 444) ; umanistulsas Johann Lebel relatează în1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»” : „Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua utuntur.../Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter Romuini sunt appelanti” (în Ioannes Lebelius :De opido Thalmus, Carmen Istoricum, Cibinii, 1779, p. 11–12 apudAdolf Armbruster, peRomanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Științifică București, 1992, S. 84) ; istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți, după italieni, valahi” : „qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur” (în: Stanislaus Orichovius,Annales polonici ab excessu Sigismundi citat de I. Dlugossus,Historiae polonicae libri XII, col 1555, apud Adolf Armbruster,Auf den Spuren der eigenen Identität. Ausgewählte Beiträge zur Geschichte und Kultur Rumäniens, Editura Enciclopedică, 1991, p. 182) în timp ce primatul și diplomatul ungarAnton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani” : „... Valacchi, qui se Romanos nominant...”, „Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno...” (în Antonius Verantius,De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae citat înMonumenta Hungariae Historica, Scriptores, II, Pesta, 1857, p. 120, apud Krista Zach, peKonfessionelle Pluralität, Stände und Nation. Ausgewählte Abhandlungen zur südosteuropäischen Religions- und Gesellschaftsgeschichte, LIT Verlag Berlin, Hamburg, Münster, 2004, p. 40) iar eruditul iezuitMartin Szentiványi(en)[traduceți] citează în1699 expresii românești ca : „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena” : „Valachos [...] dicunt enim communi modo loquendi "Sie noi sentem Rumeni" etiam nos sumus Romani. Item: "Noi sentem di sange Rumena": Nos sumus de sanguine Romano” (în Martinus Szent-Ivany,Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39 citat deAdolf Armbruster,Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie., 1990, p. 161) ; de asemenea, stolniculConstantin Cantacuzino explică înIstoria Țării Rumânești originile și semnificația denumirii de „român, românesc” datăȚărilor Române : „Însă vlahii, acești gheografi și mai toți istoricii câți scriu de aceste țări, zicea și Moldovei și ceștiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic și: mai mare și mai mică; cea de sus, adecăte și mai mare, Moldova; cea de jos și mai mică, țara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa; că Rumânească numai lăcuitorii ei o chiamă, și doar unii den ardeleni ăiî rumâni, pentru că și aceia și ceștea numai când să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că și ei sunt de un neam și de un rod cu ceștea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora. [...] și cum că apoi Traian mulțime de romani du pretutindenea den biruințele lui au adus aicea de au așezat lăcuitori și paznici acestor țărî, den carii și până astăzi să trag acești rumâni ce le zicem noi, iară grecii și latinii, vlahi și volahi le zic, încă ne-am adeverit den istoricii cei mai de credință și mai numeiți ce sunt. [...] Și mai chiar vedem că rumânii den Ardeal, moldovénii și céștea de țara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dânșii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Așadară și acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de-ale acelora cuvinte, și cu céle de moșie ale lor amestecându-le, și stricându-și limba, au rămas în această ce acum sunt. [...] Însă dară, valahii, adecăte rumânii, cum sunt rămășițele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, și cum că dintr-aceia să trag și până astăzi, adevărat și dovedit iaste de toți mai adevărații și de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat și numele, valahi zicându-le.” înIstoria Țării Rumânești.
^Alexandru Madgearu,Expansiunea maghiară din Transilvania, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019, p. 17
^Vd.Noul dicționar universal al limbii române, Editura Litera Internațional,București -Chișinău,2007.
^en International Commission on the Holocaust in Romania (Commission Wiesel),Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, Yad Vashem (The Holocaust Martyrs' and Heroes' Remembrance Authority), 2004,[6].
^Cronologia muzeului de istorie al Evreilor din România; Hasefer Publishing House, The Romanian Jewish Community
Informații suplimentare: [[{{{1}}}]]
^Republica Populară Romînă, ghid, Ed. pentru răspîndirea științei și culturii, București 1960, p. 94
^Vezi datele pe biblioteca virtuală evreiască :[7].
^Gheorghe Negru,Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Chișinău, Ed. Prut internațional, 2000,ISBN 9975-69-100-5; Sorin D. Ivănescu, Bogdan Schipor, Flavius Solomon și Alexandru Zub,Basarabia: dilemele identității, Ed. Dosoftei, Iași 2001,ISBN 973-9135-99-4
^Constituția Republicii Moldova, Titlul 7, Articolul 7: „Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești nr.3465-XI din 1 septembrie 1989”, Veștile nr. 9/217, 1989 afirmă „identitatea lingvistică Moldo-Română”.
^„Legea din 1 septembrie 1989 despre folosirea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova rămâne valabilă, cu excepția punctelor care contrazic prezenta Constituție.
^Depă1989, profesorul dr. filolog Anatol Eremia, lingvist specialist în onomastică și toponimie, din Institutul de Limbă și Literatură (azi Institutul de Filologie) al AȘM și echipa sa au încercat să revină la denumirile băștinașe, dar, de cele mai multe ori, statul republican s-a mulțumit să transcrie în litere latine denumirile sovietice sau rusești ; vezi și cartea lui Anatol Petrencu :În serviciul zeiței Clio, Chișinău, 2001,ISBN 9975-78-118-7
Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu,Noul dicționar universal al limbii române, Ediția a doua, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007.ISBN 978-973-675-307-7
Koch John T., Celtic Culture: A Historical Encyclopedia, ABC-CLIO, 2006.
Academia Română,„Istoria românilor”, 4 vol., Editura Enciclopedică, București 2001
„Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, 1975
„Dicționar Biografic de Istorie a României”, Stan STOICA, Vasile MĂRCULEȚ, Stănel ION, Alexandru V. ȘTEFĂNESCU, Valentin VASILE, Valentina BILCEA, George MARCU, Constanța PIROTICI, Editura Meronia,ISBN 973-8200-39-8 -[9]Arhivat în, laWayback Machine.
.svg)
.png)
.jpg)
.png)
.svg)
.svg)
