În România, Constituția din 1991, revizuită în 2003, stipulează în articolul 13 că „În România, limba oficială este limba română”.[4] Aceasta este utilizată în administrația publică,sistemul educațional și înmass-media. De asemenea, în localitățile unde o minoritate națională depășește 20% din populație, autoritățile asigură folosirea limbii respective în raport cu cetățenii, conform legislației în vigoare.[5]
În Republica Moldova, limba română a fost recunoscută oficial prin Declarația de Independență din 1991. Deși Constituția din 1994 menționa „limba moldovenească” ca limbă de stat, în 2013,[6]Curtea Constituțională a decis că Declarația de Independență prevalează, confirmând denumirea de „limba română”.[7] În martie 2023,Parlamentul a adoptat o lege care înlocuiește termenul „limba moldovenească” cu „limba română” în toate textele legislative și în Constituție, lege promulgată ulterior de președinteleMaia Sandu.[8][9]
În regiunile dinUcraina cu populație românească semnificativă, precum raioanele dinCernăuți,Odesa șiTranscarpatia, limba română este predată în școli ca limbă principală și există publicații, emisiuni TV și radio în limba română.[10] Universitatea din Cernăuți formează profesori pentru școlile românești în domenii precum filologia română, matematică și fizică.
ÎnSerbia, limba română are statut oficial în comunitățile locale dinVoivodina, unde există o minoritate românească semnificativă.[11] De asemenea, înUngaria, limba română este recunoscută ca limbă a minorității române, cu drepturi în educație și cultură.[12]
ÎnBulgaria, comunitatea românească este concentrată în regiunile de nord-vest, precumVidin,Vrața șiPlevna, însă nu este recunoscută oficial ca minoritate națională, ci doar ca grup etnic.[13] Această nerecunoaștere limitează accesul la educație în limba română în școlile de stat și la servicii religioase în limba maternă.
La nivel internațional, limba română este una dintre limbile oficiale aleUniunii Europene, România fiind membră din 2007. De asemenea, este utilizată în organizații precumUniunea Latină și în comunități monahale autonome, cum ar fiMuntele Athos,[14] unde slujbele religioase se desfășoară și în limba română.
Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord, cât și la sud de cursul inferior alDunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă.[15][16] Ulterior, începând cu secolul al VI-lea, contactul cu populațiile slave a avut un impact semnificativ asupra limbii române, influențând vocabularul, fonetica și structura gramaticală.[17][18] De exemplu, cuvinte precum „prieten” și „iubi” au origini slave.[19]
Limba română vorbită la nord de Dunăre, în România și Republica Moldova, este adesea numitădacoromână.[20]
Majoritatea lingviștilor romaniști consideră dacoromâna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna drept dialecte ale aceleiași limbi:[21][22]
Aromâna (var.armâna) saumacedoromâna este vorbită în zone relativ extinse dinMacedonia de Nord,Albania,Grecia,Bulgaria,Serbia șiRomânia, unde există comunități aromâne importante, mai ales înDobrogea. Se presupune că separarea dintre aromână și dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea și al XII-lea.
Meglenita saumeglenoromâna este vorbită într-o arie relativ mică din regiuneaMeglen, situată în sudulPeninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pronunțată.
Istroromâna este vorbită în câteva sate din nord-estul peninsuleiIstria dinCroația, geografic mult mai apropiată deItalia decât deRomânia, dar prezentând asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte desecolul al XII-lea.
Aceste patru dialecte formează așa-numitul grup estic al limbilor romanice (limba dalmată, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea).
Distincția dintredialect șilimbă este adesea subiectivă și influențată de factori istorici, politici și sociali. În cazul limbilor romanice răsăritene, această problemă este și mai complexă, deoarece nu există criterii lingvistice precise pentru a trasa o delimitare clară între ele. Unii cercetători le consideră dialecte ale limbii române, în timp ce alții le tratează ca limbi separate, dar înrudite. Originea istroromânei nu este înțeleasă în termenii clasici ailatinității post-romane și continuă să provoace dezbateri în rândul teoreticienilorlingvisticii comparate indo-europene.
În timp ce limba română prezintă toate caracteristicile unei limbi de sine stătătoare, celelalte trei limbi înrudite se află în diferite grade de pericol de dispariție:
Limba aromână se află într-o situație relativ stabilă, cu un număr semnificativ de vorbitori, dar se confruntă cu provocări legate de recunoașterea oficială și de lipsa unor instituții care să susțină dezvoltarea ei.[23]
Meglenoromâna șiistroromâna, pe de altă parte, sunt considerate limbi în pericol de dispariție, având un număr foarte redus de vorbitori și o transmitere intergenerațională limitată.[24]
Clasificarea limbilor romanice răsăritene este un subiect de dezbatere în lingvistică. Unii specialiști consideră că dacoromâna, aromâna, istroromâna și meglenoromâna sunt limbi separate, în timp ce alții le clasifică drept dialecte ale unei singure limbi, limba română.
Indiferent de clasificare, dacoromâna nu se împarte în dialecte, ci în graiuri. Acestea sunt variante regionale ale limbii, caracterizate prin particularități fonetice, lexicale și gramaticale, care permit totuși înțelegerea reciprocă între vorbitori. Granițele dintre graiuri sunt adesea difuze, iar vorbitorii pot trece treptat de la un grai la altul. Există numeroase variante locale și subgraiuri, iar delimitările dintre acestea pot varia în funcție de criteriile de clasificare.
Principalele graiuri ale dacoromânei și ariile lor geografice sunt:[25]
Aceste graiuri prezintă particularități fonetice, lexicale și gramaticale specifice fiecărei regiuni. De exemplu, în Oltenia, deși graiul local păstrează elemente străvechi, influența limbii literare este evidentă. Conform unui articol de peart-emis.ro, „Graiurile limbii române sunt deci în curs de unificare și cel mai vizibil este acest lucru în materie de vocabular.”[26]
Deși există variații regionale, graiurile dacoromâne se caracterizează printr-o unitate lingvistică remarcabilă. Această coeziune a fost subliniată de cercetători precumGrigore Brâncuș, care a observat că „graiurile lor se identifică aproape în totalitate cu graiurile locale dacoromâne din imediata vecinătate.” Această observație se referă la populațiile românești din afara granițelor țării, evidențiind continuitatea lingvistică.[27]
„Harta sonoră a graiurilor și dialectelor limbii române”, este o lucrare care oferă o perspectivă auditivă asupra variațiilor regionale. Această lucrare include cercetări de teren asupra graiurilor dacoromâne vorbite în afara granițelor țării și asupra dialectelor românești din sudul Dunării.[25]
Limba română a evoluat din latina orientală, fiind influențată de-a lungul timpului de diverse limbi și culturi. Contactul prelungit cu populațiileslave, începând cu secolul al VI-lea, a adus numeroase împrumuturi lexicale și modificări fonetice. De exemplu, cuvinte precum „ceas”, „drag”, „iubi” și „prieten” provin din limbile slave.[28]
ÎnEvul Mediu și perioada premodernă, limba română a integrat un număr de cuvinte maghiare, turcești și grecești. Influența maghiară este evidentă în termeni precum „chip” (față) și „hotar” (graniță), în timp ce influența turcă se reflectă în cuvinte ca „cafea” și „chiftea”. Influența greacă, mai ales în perioada fanariotă, a introdus termeni precum „argat” și „crivăț”.[29]
În secolul al XIX-lea,limba franceză a avut un impact semnificativ asupra limbii române, contribuind la modernizarea și îmbogățirea vocabularului. Termeni precum „deja” „medic” și „servi” au fost preluați din franceză în această perioadă.
Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, datând din anul 1521. Folosește alfabetul chirilic greco-slavon specific al limbii românești (și diferit de cel rusesc).
Cel mai vechi document scris în limba română care s-a păstrat este „Scrisoarea lui Neacșu” din 1521. În această scrisoare, Neacșu dinCâmpulung îi scria judeluibrașovean despre atacurile iminente ale turcilor. Documentul era redactat cualfabetul chirilic românesc, care a fost utilizat până în 1860.[30]
O primă utilizare a alfabetului latin este atestată într-un documenttransilvănean, conform convențiilor alfabetului maghiar, la sfârșitul secolului al XVI-lea. Fragmentul Todorescu, păstrat la Biblioteca Națională Széchényi dinBudapesta, conține imnuri protestante traduse din maghiară și datează din perioada 1570-1575.[31] De asemenea, este atestat documentar faptul că în anul 1600 limba română începe să fie folosită în locul limbii slavone în redactarea actelor oficiale, în cancelaria domnească a Țării Românești, în timpul lui Mihai Viteazul.[32]
Procesul de instituționalizare a limbii române ca limbă oficială, utilizată în spațiul public, literatură și Biserică, a început la sfârșitul secolului al XV-lea și s-a finalizat în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. În această perioadă, au fost traduse și tipărite primele cărți în limba română, iar utilizarea alfabetului latin a devenit predominantă. Biserica a avut un rol crucial în promovarea limbii române, prin traducerea textelor religioase și utilizarea lor în slujbe.[33]
Cele mai vechi texte românești de natură literară sunt manuscrise religioase, precumCodicele Voronețean și Psaltirea Scheiană, traduceri ale unor texte biblice fundamentale. Aceste documente reflectă atât influențele externe, cât și eforturile interne de a dezvolta o literatură religioasă în limba română.[34][33]
Cele câteva aluzii la folosirea limbii române în scris, precum și cuvintele comune, antroponimele și toponimele păstrate în scrierile religioase și documentele de cancelarie ale vechii Biserici slavone, atestate înainte de secolul al XVI-lea, împreună cu analiza grafemelor arată că scrierea limbii române cu alfabet chirilic a început în a doua jumătate a secolului al XV-lea.[35]
Epoca modernă a limbii române începe în 1780 odată cu tipărirea la Viena a unei gramatici foarte importante[36] intitulatăElementa linguae daco-romanae sive valachicae. Autorul cărții,Samuil Micu, și revizorul,Gheorghe Șincai, ambii membri aiȘcolii Ardelene, au ales să foloseascălatina ca limbă a textului și au prezentat trăsăturilefonetice șigramaticale ale limbii române în comparație cu strămoșul său.[37] Epoca modernă a limbii române poate fi împărțită în trei faze: premodernă sau de modernizare între 1780 și 1830, faza modernă între 1831 și 1880, și contemporană începând cu 1880.
Începând cu tipărirea în 1780 aElementa linguae daco-romanae sive valachicae, faza premodernă s-a caracterizat prin editarea de manuale școlare, apariția primelor lucrări normative în limba română, numeroase traduceri și începutul unei etape conștiente derelatinizare a limbii.[36] Contribuții notabile, pe lângă cea aȘcolii Ardelene, sunt activitățile luiGheorghe Lazăr, fondatorul primei școli românești, șiIon Heliade Rădulescu. Sfârșitul acestei perioade este marcat de tipărirea primelor reviste și ziare în limba română, în specialCurierul Românesc șiAlbina Românească.[38]
Începând din 1831 și până în 1880, faza modernă se caracterizează prin dezvoltarea stilurilor literare: științific, administrativ șibeletristic. A atins rapid un punct culminant odată cu tipărireaDaciei literare, revistă fondată deMihail Kogălniceanu și reprezentând o societate literară, care împreună cu alte publicații precumPropășirea șiGazeta de Transilvania au răspândit idei denaționalism romantic și au contribuit ulterior la formarea altor societăți care au luat parte laRevoluția de la 1848. Membrii lor și cei care le-au împărtășit opiniile sunt cunoscuți în România în mod colectiv capașoptiști, denumire care a fost extinsă și asupra literaturii și scriitorilor din jurul acestei perioade, precumVasile Alecsandri,Grigore Alexandrescu,Nicolae Bălcescu,Timotei Cipariu.[39]
Între 1830 și 1860 au fost folosite „alfabete de tranziție”, adăugându-se litere latine laalfabetul chirilic românesc. Alfabetul latin a devenit oficial la date diferite în Muntenia și Transilvania - 1860, și Moldova -1862.[40]
Dupăunirea Principatelor Române, s-au făcut noi studii asupra limbii, culminând cu înființareaSocietății Literare Române la 1 aprilie 1866 la inițiativa luiC. A. Rosetti, o societate academică care avea ca scop standardizarea ortografiei, formalizarea gramaticii și (prin intermediul unui dicționar) a vocabularului limbii, precum și promovarea publicațiilor literare și științifice. Această instituție a devenit ulteriorAcademia Română.[41]
A treia etapă a epocii moderne a limbii române, începând cu 1880 și continuând până în prezent, se caracterizează prin prevalența formei supradialectale a limbii, standardizată cu contribuția expresă a sistemului școlar și aAcademiei Române, încheind procesul de modernizare a limbii literare și de dezvoltare a stilurilor literare.
Ion Creangă șiMihai Eminescu, două figuri emblematice ale literaturii române, au utilizat în operele lor un limbaj care reflectă atât influențele culturale ale epocii, cât și particularitățile stilistice individuale. Alți autori includ peIon Luca Caragiale șiIoan Slavici.[42]
Ion Creangă este recunoscut pentru utilizarea limbajului popular, bogat înregionalisme și expresii idiomatice specifice Moldovei. Opera sa, în special „Amintiri din copilărie”, surprinde autenticitatea graiului moldovenesc, integrândproverbe, zicători șiarhaisme.
Mihai Eminescu, pe de altă parte, a îmbinat în creațiile sale influențe clasice cu elemente romantice, utilizând un limbaj elevat, bogat înneologisme. Poeziile sale reflectă o profundă cunoaștere a limbii române, dar și a literaturii universale, evidențiind o versatilitate stilistică remarcabilă. Eminescu a contribuit semnificativ la modernizarea limbii române literare, introducând termeni și expresii care au îmbogățit vocabularul național.
Prietenia dintre cei doi scriitori a fost una profundă și influentă, fiecare respectând și admirând talentul celuilalt. Această relație a fost marcată de colaborări literare și discuții intelectuale care au contribuit la dezvoltarea literaturii române.[43]
Ortografia actuală, cu reforme minore până în prezent și folosind litere latine, a fost implementată integral în 1881, reglementată de Academia Română pe un principiu fundamental fonologic, cu puține excepții morfo-sintactice.[44]
După căderearegimului comunist, la 17 februarie 1993, Adunarea Generală a Academiei Române a decis revenirea la utilizarea literei „â” în interiorul cuvintelor și a formei „sunt” în loc de „sînt”, aliniindu-se astfel la normele ortografice stabilite înainte de reforma din 1953. Această hotărâre a fost publicată în Monitorul Oficial Nr. 51 din 8 martie 1993.[45]
Gramatica limbii române a fost publicată la Viena pentru prima dată în 1780.[46] Dupăanexarea Basarabiei de către Rusia din 1812, limba moldovenească a fost stabilită ca limbă oficială în instituțiile guvernamentale dinBasarabia, folosită împreună cu rusa.[47] Editurile înființate de ArhiepiscopulGavril Bănulescu-Bodoni au reușit să producă cărți și lucrări liturgice în limba moldovenească între 1815 și 1820.[48]
În 1905 și 1906,zemstvaul basarabean a cerut reintroducerea limbii române în școli ca „limbă obligatorie” și „libertatea de a preda în limba maternă (limba română)”. În același timp, au început să apară ziare și reviste în limba română, precumBasarabia (1906),Viața Basarabiei (1907),Moldovanul (1907),Luminătorul (1908),Cuvînt moldovenesc (1913),Glasul Basarabiei (1913). Din 1913, sinodul a permis ca „bisericile dinBasarabia să folosească limba română”. Limba română a devenit în cele din urmă limbă oficială odată cuConstituția din 1923.
Limba română a păstrat o parte dindeclinarea latină, dar în timp celatina avea șasecazuri gramaticale, din punct de vedere morfologic, limba română are doar trei:nominativ/acuzativ,genitiv/dativ, și marginalvocativ. Substantivele românești păstrează șigenul neutru, deși în loc să funcționeze ca un gen separat cu forme proprii în adjective, genul neutru a devenit un amestec de masculin și feminin. Morfologiaverbelor limbii române a arătat aceeași evoluție spre un compusperfect șitimpul viitor ca și celelalte limbi romanice. În comparație cu celelaltelimbi romanice, pe parcursul evoluției sale, limba română a simplificat sistemul original detimpuri latin.[49]
Influențe moderne asupra limbii române
În ultimele decenii, limba română a fost supusă unor influențe externe semnificative, în special din partea limbii engleze. Acest fenomen este rezultatul globalizării și al avansului tehnologic, care au facilitat contactul constant cu cultura șilimba engleză.
Influența limbii engleze se manifestă prin împrumuturi lexicale în diverse domenii, precumtehnologia informației,afaceri,modă șidivertisment. Termeni precum „computer”, „software”, „manager” sau „marketing” au fost preluați direct din engleză și integrate în vocabularul cotidian. De asemenea, în limbajul tinerilor, mai ales în mediul online și în gaming, se observă o prezență crescută a anglicismelor, uneori adaptate fonetic sau morfologic la structura limbii române.[50]
Limba geto-dacă era o limbă indo-europeană, din ramura tracă,[51] vorbită în trecut pe teritoriile actuale aleRomâniei,Bulgariei,Serbiei,Slovaciei,Ucrainei șiUngariei.[52] Deși informațiile despre această limbă sunt limitate, se presupune că a influențat latina vorbită în Dacia. În limba română există aproximativ 160 de cuvinte care ar putea proveni dinsubstratul dacic, multe dintre ele legate de viața pastorală, precumbrânză,zer,mal,balaur.[53] Unii lingviști au sugerat că albanezii ar fi daci neromanizați care au migrat din arealul sud-est-european în regiunile de coastă.[54]
Similarlimbii trace, se consideră că limba dacă era de tipsatem. Materialul lingvistic disponibil, constând în denumiri și fragmente lexicale, este insuficient pentru a concluziona dacă limba dacă era mai apropiată de limbile albaneză sau balto-slavice ori dacă aparținea unei subfamilii indo-europene distincte.
Deși majoritatea gramaticii și morfologiei limbii române se bazează pelatina vulgară, aceasta prezintă trăsături specifice arealului balcanic, absente în alte limbi romanice. Limbile din aceastăuniune lingvistică aparțin unor subfamilii distincte ale limbilor indo-europene: bulgara și sârba suntlimbi slave, iargreaca formează propria subfamilie. Trăsăturile comune includarticolul hotărât enclitic, sincretismul cazurilor genitiv și dativ, formarea timpurilor viitor și perfect, precum și evitarea infinitivului.
Influența slavă asupra limbii române a început în perioada migrației triburilor slave, care au traversat teritoriul actual al României în secolele VI-VII. Această influență s-a manifestat atât pe cale populară, prin contact direct cu populațiile slave, cât și pe cale cultă, prin intermediul slavonei bisericești, utilizată în scop liturgic și administrativ până în secolul al XVIII-lea.[55][56]
La nivel lexical, influența slavă este semnificativă. Până la 20% din vocabularul limbii române este de origine slavă, incluzând cuvinte precum „aiubi”, „glas”, „nevoie”, „prieten”. Totuși, multe dintre aceste cuvinte sunt arhaisme, estimându-se că doar 10% din lexicul românei moderne este de origine slavă.[57][56]
Începând cu secolul al XIX-lea, numeroase neologisme din alte limbi romanice, în specialfranceză șiitaliană, au pătruns în limba română, îmbogățindu-i vocabularul cu termeni precum „birou”, „avion” și „exploata”.[58]
Unele cuvinte de origine latină au intrat în limba română de două ori: o dată în vocabularul popular și ulterior ca neologisme. De obicei, cuvântul popular este un substantiv, iar neologismul un adjectiv, de exemplu:frate / fratern, apă / acvatic, deget / digital, simțământ / sentiment, înger / angelic, frig / frigid, ochi / ocular).
În ultimele 150 de ani, limba română a împrumutat numeroase cuvinte din engleză, precumgem (dinjam),interviu (interview),meci (match),tramvai (tramway),manager (manager). Aceste cuvinte au fost adaptate regulilorgramaticale românești, primind gen și acord corespunzător. Totuși, începând cu anii 1990, unele cuvinte englezești au fost preluate fără adaptare, fiind utilizate în forma lor originală, de exemplu:mall („galerie comercială”),service („deservire”),computer („calculator”),forward („retransmitere”) sauattach („atașare”).
George Pruteanu, un fervent apărător al limbii române, a susținut adaptarea neologismelor la normele fonetice și ortografice ale limbii române, considerând că preluarea neadaptată a termenilor străini poate duce la o „anglicizare” excesivă a limbii. El a introdus în 1997 un proiect de lege, cunoscut ulterior ca „Legea Pruteanu”,[59] care solicita ca toate textele publice în limbi străine să fie însoțite de traducerea în română. Legea a fost promulgată în 2004, într-o formă modificată.
Într-o lucrare de referință,[60] echipa condusă deMarius Sala a analizat structura etimologică a unui vocabular reprezentativ al limbii române,[61] compus din 2.581 de cuvinte. Distribuția etimologică a acestora este următoarea:
Vocabularul reprezentativ după Marius Sala
Elemente romanice: 71,66%, dintre care:
30,33% cuvinte latinești moștenite;
22,12% împrumuturi din franceză;
15,26% termeni latinești savanți;
3,95% împrumuturi din italiană;
3,91% formații interne (majoritatea bazate pe etimoane latine).
Elemente slave: 14,17%, dintre care:
9,18% din slava veche;
2,6% din bulgară;
1,12% din rusă;
0,85% din sârbă-croată;
0,23% din ucraineană;
0,19% din poloneză.
Alte influențe:
2,47% din germană;
1,7% din neogreacă;
0,96% din traco-dacă (substrat);
1,43% din maghiară;
0,73% din turcă;
0,07% din engleză (în creștere);
0,19% onomatopee;
2,71% de origine incertă.
Anterior, lingvistulDimitrie Macrea, a realizat o statistică asupra compoziției etimologice a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate înDicționarul limbii romîne moderne (DLRM), publicat în 1958. Rezultatele au fost clasificate în 76 de grupe, dintre care doar 14 depășeau 1%. Distribuția principalelor elemente etimologice era:
Elemente latine: 20,02%;
Slave vechi: 7,98%;
Bulgare: 1,78%;
Bulgaro-sârbe: 1,51%;
Turcești: 3,62%;
Maghiare: 2,17%;
Neogrecești: 2,37%;
Franceze: 38,42%;
Latine literare: 2,39%;
Italiene: 1,72%;
Germane: 1,77%;
Onomatopeice: 2,24%;
De origine nesigură: 2,73%;
De origine necunoscută: 5,58%.
Din cele 9.920 de cuvinte de origine latină, doar 1.849 erau moștenite direct din latină, restul de 8.071 fiind derivate pe teren românesc de la rădăcini ale cuvintelor moștenite.
În 1942, Macrea a efectuat o analiză etimologică a poeziilor publicate deMihai Eminescu. Elementele latine reprezentau 48% din vocabularul utilizat de poet, iar ca frecvență de utilizare, procentul creștea la 83%. Elementele slave constituiau 16,81% din vocabular, cu o frecvență de 6,93%. Macrea a concluzionat că fizionomia lexicală a limbii lui Eminescu este latină într-o proporție similară cu cea a limbii franceze, comparând cu analiza vocabularului poetuluiPaul Verlaine.
Un alt studiu semnificativ este cel al lui D. R. Mazilu (1937), care a analizat poemul „Luceafărul” al lui Eminescu. Din cele 98 de strofe, 13 sunt alcătuite exclusiv din cuvinte de origine latină. Poemul conține 529 de unități lexicale distincte, cu un total de 1.908 apariții concrete, dintre care 1.688 sunt de origine latină, 144 slave și 76 de alte origini.[62][63]
Cercetări mai recente estimează că elementele autohtone reprezintă 1,43% din vocabularul reprezentativ al limbii române.[64]
Substantivele românești se declină în funcție de gen (feminin, masculin și neutru), număr (singular și plural) și caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv și vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor și pronumelor, seacordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină.
Româna este singura limbă romanică în carearticolul hotărât esteenclitic, adică este atașat la sfârșitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.
În cea mai mare parte, limba română are oortografie fonemică (sunetele corespund aproape fără excepții cu literele), cu puține excepții.[65]
Limba română folosește șapte vocale:/a/,/e/,/i/,/o/,/u/,/ə/ și/ɨ/. În plus, vocalele/ø/ și/y/ apar foarte rar în unele cuvinte de origine străină, încă neasimilate.
La sfârșitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un/i/ scurt non-silabic, care se marchează înAFI cu/ʲ/ și este pronunțat ca opalatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar, terminațiau surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba standard.
Datorită izolării, evoluția fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluția grupării [kl] în (lat.clarus > rom.chiar, ital.chiaro) și ceadalmată, de exemplu prin evoluția grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).
Despre epoca și formele adoptăriialfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii.Dimitrie Cantemir, înDescriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până laConciliul de la Florenta (1432), așadar încă peste 400 de ani dupăschisma de la 1054. DomnitorulAlexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic și limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în țară.Mihail Kogălniceanu, un mare istoric și cărturar român, a susținut aceeași teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.
Primele documente românești, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorită influențelorlimbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult și de cancelarie în spațiul balcanic în secoleleXI -XVII. La sfârșitulsecolului al XVIII-lea, învățațiiȘcolii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.
Taste românești pe tastatura unui laptop
La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice următoarele: â, é, ó, î și ç.
á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebiă dea.
â se folosea doar în cuvintele în care sunetulâ apărea în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară una. Astfel, se scria „câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
î se folosea doar în cuvintele în care sunetulî apărea la începutul sau în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară uni sau une. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală nazală.
é șió apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând luiè din limba franceză și respectiv luiå din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunță drept diftongiea șioa.
ç corespundea sunetuluiț, atunci când acesta apărea independent de vocalai și etimologic provenea dinc latinesc. Astfel, se scria „faça“ (față) și „Ióniçe“ (Ioniță) datorită formei latineIoannicius, însă „tiéra“ (țară).
În rest, regulile de citire erau destul de simple.
Una la capăt de cuvânt se citeaă.
Unan sauin sauen se citeaîn.
Pentru a citia înaintea unuin, se scriann. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“), spre a se deosebi de „mana“ (mână).
Pentru a deosebi ună final (forma feminină nearticulată) de una final (forma articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viața), pentru a se deosebi de forma nearticulată „viétia“ (viață).
che șichi se citeau ca în ziua de azi, însăch înaintea altor caractere decâte șii se citea ca în limba latină. Uneori,ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă grijă de pronunțare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.
di se citeaz saudz,ti se citeaț. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurilece,ci,ge,gi.
k înlocuia uneoriqu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“ (Quirinius).
sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunțărilor bănățene sau bistrițene. Exemplu: „Bucuresci“.
Etimologic, se folosea caracteruly pentru numele de orașe sau de persoane, însă nu și pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul mir“.
formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent: „apoilu intréba.“ (apoi îl întreabă).
Scrierile din acest timp, datorită rolului școlii ardelene, aveauforme tipice ardelene: „acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel folosit înlimba neerlandeză: scriem toți la fel, dar fiecare pronunță ca în regiunea sa.
Mai târziu s-au adăugat alteglife sau litere cu semne diacritice:ă,à,d̦,ě,ê,ș,ț,ů, precum și diftongiiea șioa; s-au scosá,ç. S-au modificat și regulile ortografice.
Pe urmă, treptat, s-a scosê, apoiů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.
Înainte de 1989, înRSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului chirilic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii (septembrie 1989) a confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.
Odată cu introducerearitului bizantin și alimbii slavone în cult, limba română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. Românii au păstrat - în limbă - și anumite caracteristici ale vechiuluirit galic în folosință până atunci. De aceea, diaconulCoresi, precum și episcopul de laMuncaciu,Vasile Tarascovici în 1646, au îmbogățit un lexic dogmatic și liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a ușura folosirea limbii române în biserică.Biblia de la București, sauBiblia lui Șerban, este un monument de limbă română liturgică.Unirea bisericii din Transilvania cu Roma în 1698 a determinat o scindare între termenii liturgici folosiți înVechiul Regat (de origine slavă) și cei folosiți înTransilvania (de origine latină).
Unica limbă oficială și limbă majoritară Limbă oficială dar nu majoritară Limba română este limba unei minorități naționale UE Diaspora românească Limba română în lume
În afară de România, limba română se mai vorbește în:
Republica Moldova, ca limbă oficială, fiind limba maternă pentru 2,5 milioane de locuitori.
Regiunea Cernăuți, dinUcraina, ca limbă oficială la nivel local, fiind limba maternă pentru peste 182.000 de locuitori, reprezentând 19,8% din întreaga populație a regiunii.
Bugeac, dinUcraina, ca limbă oficială la nivel local, fiind limba maternă pentru peste 80.000 de locuitori, reprezentând 13% din întreaga populație a regiunii.
Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română dinAsia se găsește înIsrael, unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populație, emigrată din România și fostaRSSM în Israel.[67][68]
Româna este vorbită ca limbă străină de arabi dinOrientul Mijlociu care au studiat înRomânia. Se estimează că aproape jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu au studiat în România în anii 1980 și cunosc limba română.[69]
Româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în statul monasticMuntele Athos, o regiune autonomă dinGrecia, fiind vorbită înschiturileProdromu șiLacu.
ÎnURSS, limba română era numitămoldovenească în documentele oficiale ale autorităților sovietice, lucru care a revenit parțial în vigoare înRepublica Moldova și după 1994.[71] Cei mai mulți lingviști nu recunosc existența uneilimbi moldovenești de sine stătătoare[72], deși au existat și voci venite în sprijinul moldovenismului (cf.Vasile Stati). Identitatea dintre limbile română și moldovenească este recunoscută în legislația Republicii Moldova.[73] De asemenea, Academia de Științe a Moldovei a afirmat în repetate rânduri că în Constituția Republicii Moldova trebuie să fie stipulată, ca limbă oficială, româna.[74] Totuși, în ciuda faptului că termenulromânește pentru limba română este atestat încă dinsecolul al XVI-lea în toate trei voievodatele Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești de către Francesco della Valle și alții,Legea cu privire la concepția națională a Republicii Moldova (546/2003) sugerează că limba română comună celor două națiuni are la bază „izvorul viu al graiului popular din Moldova”.[73] Limba moldovenească a avut codurile propriimo șimol în cadrul standarduluiISO 639, dar ele au fost suprimate în noiembrie 2008.[75]
Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minoritățile etnice din România și Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfășurat înRSS Moldovenească, aproximativ 4% din populație a indicat româna/moldoveneasca ca a doua limbă.[76] Rezultatele eurobarometrului de opinie 64.3/2005, desfășurat în perioada noiembrie-decembrie 2005, arată că 4% dintre cetățenii români vorbesc limba română ca limbă străină. Același sondaj arată că 1% din respondențiibulgari șiciprioți, și 3% din ceimaghiari sunt capabili să desfășoare o conversație în limba română.[77]
Româna este studiată și predată în unele țări est-europene, în care există comunități semnificative românești, cum ar fiSerbia (Voivodina),Bulgaria,Ucraina șiUngaria.Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din1992 cursuri de vară pentru perfecționarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste țări[78]. În unele școli bilingve, învață și membri ai altor comunități etnice decât cea română, studiind româna ca limbă străină (de exemplu Liceul „Nicolae Bălcescu” dinGyula, Ungaria).
Circa 400.000 deevrei vorbitori de limba română din România și circa 40.000 de evrei din Republica Moldova au emigrat înIsrael.
De asemenea 550.000-1.500.000 de germani originari din România, din care majoritatea încă sunt cunoscători ai limbii române, trăiesc astăzi în Germania.
Chiar dacălimba engleză rămâne predominantă peInternet, statisticile arată un progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza,italiana,portugheza, româna șispaniola) în rețea. Un studiu realizat deFundația Rețele și Dezvoltare (Funredes) în colaborare cuUniunea Latină[80], arată că între1998 și2005, prezența limbilor neolatine pe Internet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998, prezența limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Tendința limbii române a avut un parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,21% în2000 la 0,11% în2003 (acest fapt se datorează și anumitor schimbări operate în metodologia de realizare a studiului). Conform statisticii, între luna februarie a anului 2003 și mai a anului 2007, prezența limbii române pe Internet aproape s-a triplat atingând cota de 0,28%. Situația celorlaltelimbi romanice este prin comparație mai bună: prezența spaniolei în Internet este de 3,80%, a francezei de 4,41%, a italienei de 2,66% și a portughezei de 1,39%.
Valorile de prezență absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii unei limbi în cadrul rețelelor. Pentru a obține un rezultat semnificativ, valorile care exprimă prezența limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenței acestora în lumea reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al limbii române (estimat la 30 de milioane de Uniunea Latină, adică 0,45% din populația mondială), se obține un coeficient de 0,62 pentru prezențaponderată a limbii pe Internet (dublu față de 2005), față de 0,45 pentru limba portugheză sau 0,63 pentru limba spaniolă.[81] Acest coeficient este mai mic decât 1 în toate cele trei cazuri, motiv pentru care este considerat redus.
Același studiu arată că există aproximativ 4,9 milioane deinternauți românofoni, adică aproape o șesime din totalul vorbitorilor de română și 0,4% din totalul internauților. Potrivit Ministerului Dezvoltării Informaționale din Republica Moldova, la începutul anului 2005, erau înregistrate 85.000 de domenii.ro și 7.200 de domenii.md[82][83]
Standardul internațional etnologicISO 639 conferă limbii române codurilero (ISO 639-1),rum (ISO 639-2/B), și mai recentron (conform ISO 639-2/T).Limbii moldovenești i-au fost atribuite codurilemo și respectivmol scoase din utilizare din 2008, fiind înlocuite cu codurile ISO românești.
În mediul digital, scrierea corectă în limba română se face folosind exclusivdiacriticele cuvirgulă dedesubt (comma-below), precum și ghilimele „jos-sus”, de tip francez. Un defect des întâlnit în textele digitale românești mai vechi îl reprezintă folosirea, în mod incorect, a diacriticelor cusedilă dedesubt (cedilla-below), precum și a ghilimelelor „sus-sus”, copiate după limba engleză.[84]
Aranjamentul de tastatură românesc, standardizat în anul 2004 prinstandardul național SR 13392:2004, permite tastarea directă a unui text scris în limba română, cu respectarea tuturor semnelor diacritice specifice limbii.
^Dumitru Piceava,Aromânii Documentar: „Limba aromână nu poate fi socotită ca un dialect al limbii daco-române. Ca să fie socotită ca dialect trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții: dialectul aromân și cel daco-român trebuie să fie produsul unui singur popor și să trăiască în același loc; să aibă aceeași istorie“[1]Arhivat în, laWayback Machine.
^Dicționar Enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică București, 1993, p. 116:Aromân, -ă [...] (Substantivat, f.) Dialect al limbii române, vorbit de aromâni
^Micu, Samuil; Șincai, Gheorghe (1780).Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (în latină)
^Carta de organizare a regiunii Basarabia, 29 aprilie 1818, în „Печатается по изданию: Полное собрание законов Российской империи. Собрание первое.”, Vol 35.1818,Sankt Petersburg, 1830, pag. 222-227. Disponibil online lahrono.infoArhivat în, laWayback Machine.
^{King, Charles ().Moldovenii: Romania, Russia, and the Politics of Culture (în engleză). Stanford, CA: Hoover Institution Press. pp. 21–22.ISBN08-1799-792-X.
^D'hulst, Yves; Coene, Martine; Avram, Larisa (). „Timpuri sincretice și analitice în limba română: The Balkan Setting of Romance”. În Mišeska Tomić, Olga.Sintaxa și Semantica Balcanică (în engleză). Amsterdam: John Benjamins Publishing. p. 355.doi:10.1075/la.67.18dhu.ISBN978- 90-272-2790-4.absența generală a consecutio temporum.
^Edwards, I. E. S.; Gadd, C. J.; Hammond, N. G. L. ().Cambridge ancient history. Cambridge [England]: Cambridge University Press. p. 840.ISBN978-0-521-07791-0.
^Marius Sala (coord), Mihaela Bîrlădeanu, Maria Iliescu, Liliana Macarie, Ioana Nichita, Mariana Ploae-Hanganu, Maria Theban, Ioana Vintilă-Rădulescu Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
^Vocabularul reprezentativ diferă de vocabularul fundamental (VF) și de fondul principal lexical (FP). Cf. SCL (Studii și cercetări lingvistice), an XXVII (1976), nr. 1, p. 61-66 și SCL (1974) nr. 3, p. 247. Cf. Theodor Hristea,Structura generală a lexicului românesc, în: Theodor Hristea (coord.), Mioara Avram, Grigore Brâncuș, Gheorghe Bulgăr, Georgeta Ciompec, Ion Diaconescu, Rodica Bogza-Irimie, Flora Șuteu,Sinteze de limba română, București, 1984, p. 13
^Theodor Hristea,Structura etimologică a lexicului românesc modern, în: Theodor Hristea (coord.), Mioara Avram, Grigore Brâncuș, Gheorghe Bulgăr, Georgeta Ciompec, Ion Diaconescu, Rodica Bogza-Irimie, Flora Șuteu,Sinteze de limba română, București, 1984, p.15-17
^Constant Maneca, în: SCL XVII (1966), nr. 6, p. 631
^ConformStatistical Abstract of Israel1993 erau 250 000 de vorbitori de limbă română în Israel, la o populație de 5 548 523 de persoane (recensământ 1995).
Stelian Brezeanu (1999),Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetățeni romani la națiunea medievală. Editura All Educational, Seria All Istoric, CIP Biblioteca Națională 94 (37)"04/14",ISBN 973-684-062-2
Istoria limbii române literare: De la origini pînă la începutul secolului al XIX-lea, Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Editura „Minerva”, 1971
Vocabularul autohton al limbii române, Grigore Brâncuș, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983
