Regnul Fungi (ciupercile) formează al treilea mareregn al organismeloreucariote alături deRegnul Animalia șiRegnul Plantae cu peste 100.000 de specii cunoscute. Sunt sedentare, ca și plantele la care au fost incluse de mult timp, dar nu pot practicafotosinteza. Prin urmare, ele trebuie să se hrănească ca animalele prin asimilarea substanțelor organice (heterotrofie), pe care însă le absorb din mediu într-o formă dizolvată. Conform cunoașterii actuale, ciupercile sunt mai strâns legate de animale decât de plante. Regnul include, mai presus de toate, organisme multicelulare din încrengăturaBasidiomycota, dar șiorganisme unicelulare, cum ar fidrojdia precum formesincitice cu mulținuclei celulari, dar fără o subdiviziune celulară. O denumire alternativă esteMycota.
Strămoșul comun al ciupercilor și animalelor a fost probabil un organism unicelularflagelat din urmă cu mai mult de un miliard de ani. O descoperire într-oardezie veche de 850 de milioane de ani înCanada este uneori interpretată drept o fosilă de ciuperci. Presupuse descoperiri mai vechi, înChina șiAustralia, cu o vârstă de 1,5 miliarde de ani, trebuie încă confirmate ca ciuperci. Primele descoperiri în mare măsură nediscutate datează din perioada geologicăordoviciană și pot fi atribuite ciupercilormicorizante arboricole. Ciuperci fosile au fost descoperite de asemenea închihlimbar între altele pe depozitele cunoscutecarbonifere dinScoția șiAnglia, dinTriasicul târziu, carnian înGermania și în biodiversitate remarcabilă în chihlimbarul canadiancretacic precum și în celterțiarmexican, șibaltic. În unele dintre aceste descoperiri se găsesc ciuperci care au atacattermite șinematode, fiind închise de rășină împreună cu gazdele lor.[1][2][3]
În timp ce marea majoritate a ciupercilor care apară astăzi nu mai dezvoltă flageluri, spori flagelați sau gameți apar în timpul reproducerii ale speciilor din încrengăturaChytridiomycota. Probabil că ciupercile au părăsit apa înainte de plante și au colonizat suprafața de uscat. Deoarece primele plante terestre cunoscute încă nu au avut rădăcini reale, trăind însă evident în simbioză cu ciupercimicorizante arboricole din diviziuneaGlomeromycota, se presupune, că aceste ciuperci au făcut abia posibil caplantele să colonizeze acest tărâm. Pășirea cu succes a plantelor nu ar fi fost posibilă fărăsimbioza cu bureții.[4]
Saccharomyces cerevisiae sub microscopEuascomycetes: Acrocordia macrosporaUredinales: Puccinia recondita pe Triticum aestivumSporii uneitrufe
În Regnul Fungi sunt cunoscute aproximativ 100.000 de specii. Conform estimărilor actuale (2017), există însă între 2,2 și 3,8 milioane din ele.[5] Regnul este împărțit după cum urmează:[6]
O parte trăiește caparaziți sausaprofiți terestru sau în apă dulce, foarte rar în mare. Unele specii nu sunt heterotrofe doar pentru oxigen și azot, ci de asemenea pentru alte substanțe active. Corpul lor fructifer constă în mare măsură din celule ramificate în formă de furtun, care conțin adesea mai mult de un nucleu haploid.Hifele (pereții, filamente subțiri) sunt compuși preponderent dinchitină, numai rar dinceluloză. Suma hifelor este denumitămiceliu. Unele organisme unicelulare din încrengăturaPhycomycota, în special aleAscomycota, nu formează micelii. EucarioteleMyxogastria sin.Myxomycetes, ciuperci vâscoase plasmodiale, posedă corpuri vegetative formate complet altfel. Mai mult sau mai puțin toate soiurile pot fi cultivate.
O altă parte practică o formă de simbioză între ele și plante în care o ciupercă intră în contact cu sistemul rădăcinilor fine unei plante, numitămicoriza. Aici există soiri cu hife septate transversal precum alte, unde această diferențiere lipsește. La formele neseptate, întregul miceliu poate fi privit drept o singură celulă mult-nucleară (sincițiu). De asemenea, formele septate ale Ascomicetelor și mulțiFungi imperfecti trebuie văzute drept sinciții. Pereți transversali sunt formați la aceste organisme doar pentru separarea organelor de reproducere. Pereții transversali păstrează un nucleu celular central de mărime variabilă din cauza opririi premature a sintezei peretelui încarnând centripetal. Acest por permite nu numai un contact plasmatic a celulelor învecinate, ci, de asemenea, traversarea nucleilor celulari precum altororganite celulare. Numai la Basiomicetele există o clasificare în celule veritabile, comparabile cu cele ale plantelor superioare. Hifele ciupercilor superioare pot să concrească în timpul formării corpului fructifer la o cvasi-țesătură. Aceste specii nu pot fi cultivate în mod general.[6]
Caracteristici generale ale încrengăturii Eumycota pe scurt
În cazul ciupercilor, reproducerea asexuată (vegetativă) este foarte frecventă. Înmulțirea nu are loc prin formarea de celule sexuale, ci prin formarea de agamete (spori care formează un nou organism fără fuziune cu o altă celulă) care la unele specii lipsesc chiar și ele. Acești bureți sunt numițiFungi imperfecti. Există diferite tipuri de spori, de exemplu:[6][7][8]
Artrosporii (oidii): sunt cauzați de spargerea hifelor în celule individuale.
Ascosporii: sunt recipiente sub formă de sac alungit, în care are locmeioza ciupercilor și în care se formează ascosporii haploizi, care la rândul lor reprezintă o formă de răspândire la unele tipuri de ciuperci.Sporulația este adesea necesară pentru a genera rapid urmași, de exemplu pentru a depăși perioade de foame.
Blastosporii: se formează ca protuberanțe la vârfurile hifelor sau în alte poziții și se maturizează de la bază. Se separă fără formarea de septe. Dacă blastosporii se formează pe axe minore, ele se numesc simpodiospori.
Clamidosporii: imobili, cu pereți grosolani, se dezvoltă intercalare (restricționate la anumite zone) sau prin umflarea capetelor de hifă, atât în interiorul hifelor, cât și prin așa-numitagerminație. Ciuperci terestre și acvatice le pot dezvolta sub condiții nefavorabile de trai.
Conidiosporii: prin constricție la vârful anumitor hife fungide, se formează așa-numitele conidiofore, din care se eliberează ulterior conidiosporii. Sunt exospori.
Porosporii: cu pereți groși sunt formați individual sau înverticile prin pori în peretele celular al hifei purtătoare de spori și pot fi de asemenea formate ca lanțuri care cresc de la bază până la vârf.
Sporangiosporii: se formează endogen în hife deosebite, așa zișilorsporangi (la Phycomycota), recipiente de fructe asemănătoare unui săculeț, în interiorul cărora se dezvoltă sporangiosporii.
Zoosporii: se găsesc numai la ciupercile acvatice, fiindspori flagelați care se dezvoltă endogen în zoosporangii.
Principiul reproducerii sexuate care nu produce urmași identici, spre deosebire de reproducerea asexuată, este formarea de spori (meiospori) compuși genetic nou după fuziunea celulară (plasmogamie), fuziunea nucleară (cariogamie) și diviziunea celulară (meioză).
Ciupercile pot forma conidii cu spori sexuali. Ele sunt de obicei haploide, deci au doar un singur set simplu decromozomi în nucleele lor celulare și trec doar printr-o fazădiploidă scurtă cu două seturi de cromozomi în timpul reproducerii sexuale. Doi spori se îmbină complet (inclusiv cariogamie, plasmogamie) și formează o nouă celulă diploidă. Între ele există o fază cu două nuclee în ciupercileBasidiomycota și majoritatea ciupercilorAscomycota care nu este cunoscută pentru alte viețuitoare. În această fază, fiecare celulă conține doi nuclei haploizi de origine „parentală” diferită. Aceste procese sunt posibile de asemenea alternativ, astfel încât ciupercile pot trece între organisme haploide și diploide, precum și între o reproducere sexuată și asexuată. Decursul proceselor sexuale diferă tare în diferitele departamente sistematice ale ciupercilor. Astfel de soiuri poartă numele deFungi perfecti.[9][10]
Fungi ai încrengăturilorMucoromycota șiZoopagomycota nu formează corpuri fructifere, ci există doar ca micelii mult-nucleare. La ei, hifele învecinate emit prelungiri, numite gametangii, care se combină în forma unui jug. Punctul de contact se umflă apoi, pereții celulari care se separă se dizolvă și produsul de fuziune mult-nucleară este izolat de cele două gametangii prin partiții. Faza diploidă se realizează prin fuziunea nucleelor celulare în perechi.[11][12]
În sfârșit mai trebuie menționat că formarea corpurilor fructifere este asociată de o creștere considerabilă a activitățiimetabolice, deoarece în ele se formează considerabil mai multeproteine șiacizi nucleici decât în miceliu și datorită acestui fapt, un consum crescut de energie este necesar, ceea ce se reflectă și într-o creștere corespunzătoare a consumului deoxigen.[13]
Ciupercile acționează ca un descompunător de materiale organice moarte (saprofiți), se hrănesc caparaziți de alte viețuitoare sau trăiesc într-o simbioză reciprocă (mutualistă) cu plantele (micoriză) sau împreună cu alge albastre-verzi (licheni). Datorită distribuției foarte eficiente a sporilor, aceștia sunt practic peste tot unde un substrat adecvat este disponibil și, în general, pot utiliza o gamă foarte largă de surse de hrană.[14]
Saprofiții: sunt pe de o parte specii care cresc pe sol bogat, frunze, gunoi, bălegar de cal etc. (de care se hrănesc), pe de alta bureții care pot descompune și utilizalignina aproape exclusiv. Aceștia sunt de asemenea cei mai importanți utilizatori în defalcareacelulozei,hemicelulozei șicheratinei. Împreună cubacteriile și micile organisme animale, formează humusul din deșeurile organice. Importanța ciupercilor în degradarea ligninei și în special a trunchiurilor foarte bogate în lignină ale copacilor morți iese în evidență în mai multe moduri. Doar ciupercile, în special anumite soiuri din încrengătura Basidiomycota, care sunt grupate sub numele „ciuperci de putregai alb” (termen folosit pentru a descrie descompunerea lemnului prin ciuperci, când acestea descompun în principal lignina brună și rămâne celuloza incoloră), sunt capabile să descompună eficient bucăți mai mari de lemn mort. Acești nutrienți organici sunt transformați în substanțe anorganice, cum ar fidioxidul de carbon saunitrații. Spre deosebire de bacteriile, dintre care unele pot valorifica într-o măsură limitată produsele disponibile a ligninei deja parțial degradate, ciupercile cu hifele lor pătrund activ în lemn, avândenzimele necesare pentru degradarea complicată și risipitoare de energie. Pentru acest proces de degradare oxigenul este absolut necesar. Acolo unde nu este cazul, lemnul este păstrat mult timp, de exemplu înturbării) și este transformat în sfârșit în cărbune pe perioade geologice îndelungate.[15][16]
Paraziții: atunci când o ciupercă parazitează o plantă, ea pătrunde în celulele ei cu hife specializate, care permit parazitului să pătrundă în țesuturile gazdei sale și să absoarbă nutrienți din acestea (de ex. specii de genulArmillariella pe rășinoase). Ele pătrund în peretele celular, dar lasă membrana celulară intactă (de altfel plasma celulară ar scăpa și celula gazdă ar muri), înfășurând-o doar, astfel încât acum este împrejmuită de o membrană dublă. Acest proces permite eliminarea substanțelor nutritive din plasma celulei gazdă. Ciupercile parazitare sunt de cele mai multe ori specializate pentru anumite organisme gazdă. Pentru a găsi cele potrivite, au dezvoltat diferite metode. În primul rând produc cantități mari de spori, crescând astfel șansa ca unii dintre ei să ajungă pe plante gazdă compatibile. Fungi din ordinulPucciniales (ciuperci de rugină) de exemplu infestă preponderent tulpini și frunze. Au un ciclu de viață complex, care include adesea schimbul gazdei. O serie de reprezentanți au o importanță economică, deoarece afectează culturi agricole (de ex.Puccinia graminis pe cereale,Puccinia striiformis pe grâu sauMelampsorella caryophyllacearum pebrad argintiu). Alte specii au învățat să se răspândească eficient prin insecte care vizitează plantele gazdă. Astfel sunt transportate anumitedrojdii care trăiesc în nectar de la floare la floare. SporiiMonilinia fructigena, agentul cauzator al putregaiului fructelor ai pomilor fructiferi, sunt răspândiți prin viespi, care în același timp asigură acces ciupercii prin roaderea fructelor. Specii din ordinulUstilaginales pot trăi saprofitic în sol pentru ani de zile fără plante gazdă. Un exemplu esteUstilago maydis (focul porumbului): până la 12 ani mai târziu, s-au găsit micelii infecțioase într-un câmp afectat de el care parazitează imediat plantele proaspăt semănate din nou.[17][18] De asemenea, animale și oameni pot suferi de infecții fungide când vin în contact cu sporii ciupercilor din ordinul Dermatophytes, ca de exempluMicrosporum canis care infestă în special câini și pisici (20%), rar și oameni[19] sau cunoscutul picior de atlet (Tinea pedis).[20]
Micorizanții: sunt cuprinși în multe familii de ciuperci mari ai încrengăturii Basidiomycota (de ex.Amanitaceae,Boletaceae,Cantharellaceae,Russulaceae,Suillaceae) unde miceliul ciupercilor se înfășoară în jurul rădăcinilor copacilor drept teacă miceliară, pătrunzând în scoarță, dar nu și în celule (ectomicoriză). Dar în număr mult mai mare se găsesc ciuperci foarte mici din diviziuneaGlomeromycota care formează asociații micorizale arboricole, pătrunzând în celulele scoarței. Cu toate sunt cele mai valoroase ciuperci pentru natura. Ele formează asociații micorizale cu plantele, transferând apă și diferite substanțe anorganice, în specialfosfați șiminerale, către rădăcini, deoarece miceliile fine pătrund în sol mai îndeaproape decât ar putea rădăcinile de aspirație, primind în schimbcarbohidrați, în specialzahăr, pe care îl produce planta prinfotosinteză. Fungi nu au putea trăi fără această simbioză, deoarece nu sunt capabili să producă substanțe organice. Dar, la rândul lor, și unele plante ar supraviețui foarte greu fără ajutorul acestor ciuperci. Între rădăcinile bureților și rădăcinile copacilor are loc un contact foarte apropiat. Această alimentare mai bună se observă în special la soluri foarte sărace. Cea ce privește ciupercile arboricole trebuie menționat, că uneori ele pot împiedica creșterea plantei.[21][22]
Orhideele reprezintă un caz extrem, multe dintre ele fiind deja dependente de partenerii lor simbiotici fungizi atunci când semințele lor germinează în condiții naturale. Unele orhidee, de exemplu Neottia nidus-avis, nu conțineclorofilă și, prin urmare, nu poate fotosinteza, ci obține toate nutrimentele din ciupercă, pe care astfel o parazitează.[23]
Lichenii: au o poziție specială. Sunt ciuperci care adăpostescalge albastre-verzi unicelulare ca simbionți și, prin urmare, sunt fotoautotrofe, adică nu sunt dependente de sursele alimentare externe datorită fotosintezei simbionților lor. Spre deosebire de oricare dintre parteneri singur, ei pot coloniza habitate extreme. Ciupercile în cauză sunt însă greu viabile fără simbionții lor, în timp ce aceia din urmă pot prospera și izolat. Pentru licheni, avantajul simbiozei este, că se deschide o gamă mult mai largă de habitate pentru ei.[24]
Specificări
Sphaeroforma arctica, parazit maritim
- Specii marine și xerofile
Ciupercile, în special din încrengătura Ascomycota, sunt de asemenea răspândite în habitatele marine, adică într-un mediu extrem de salin, fiind paraziți de plante și animale din mare. Ele combat presiunea osmotică ridicată prin îmbogățirea adecvată apoliolilor (alcooli superiori), în principal aiglicerinei, dar și amannitolului și aarabitolului în hife. Situația este similară cu mucegaiurile și drojdiile xerofile (organismeextremofile care pot să trăiesc și să se reproducă în condiții cu o disponibilitate redusă de apă). Cresc de exemplu pe care pot să se dezvolte pehering murat sau pe marmeladă.[25]
- Specii anaerobe
Cele mai multe ciuperci suntorganisme aerobe. Dar unele suntanaerobe, se pot descurca adică ori temporar fără oxigen (anaerobie opțională), de exemplu drojdii care trec la fermentație sub aceste condiții, trăind pe zahăr (pentru ele mult mai eficient decât cu respirația aerobă), ori chiar au pierdut capacitatea de a-l folosi deloc (anaerobie obligatorie) ca speciile familieiNeocallimastigaceae, care trăiesc în rumenulrumegătoarelor fiind specializate în utilizareacelulozei.[26]
- OrdinulBoletales cuprinde specii cu pori albi până gălbui (verde-gălbui) și altele cu pori roșiatici până roșii. La cele cu porii deschiși nu există surate toxice, unele însă fiind necomestibile din cauza gustului amar (Boletus calopus,Boletus radicans,Tylopilus felleus). La cele cu porii roșii o confuzie de specii comestibile cu cele otrăvitoare, dar nu letale, este destul de ușoară, ca de exemplu cuBoletus lupinus,Boletus rhodoxanthus sauBoletus satanas).
- OrdinulCantharellales nu cunoaște ciuperci necomestibile sau chiar toxice.
- OrdinulPolyporales cunoaște preponderent ciuperci comestibile. Unele specii nu pot fi mâncate, fiind amare sau de consistență dură.
- OrdinulRussulales are reguli proprii. Pentru genurileLactarius,Lactifluus șiRussula contează, că toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați.[27][28]
- ÎncrengăturaAscomycota cunoaște ciuperci de mucegai foarte toxice (Hypomyces chrysospermus,Serpula lacrymans), dar și de exemplu drojdia foarte utilă. Cea ce privește familiile cu ciuperci mai mari se poate spune căMorchellaceae-le sunt cu toate comestibile, darHelvellaceae-le au în rândul lor specii otrăvitoare sau suspecte, nu mereu ușor de identificate, fiind astfel numai ceva pentru cunoscători.
Mai multe amănunțiri vedeți pe pagina descriptivă a ciupercilor.
Ciuperci psihoactive/halucinogene
Aceste ciuperci conțin substanțe psihotrope ca de exemplu psilocibina, psilocina,muscimolul sauergotină. Cele mai cunoscute sunt ciupercile care conțin psilocibină Efectele lor sunt uneori comparate cu cele aleLSD-ului. Acestea includ specii exotice, cum ar fiPsilocybe cubensis dar și specii autohtone, ca de exempluMycena pura,Pluteus salicinus sauPsilocybe semilanceata.Amanita muscaria șiAmanita regalis conținacid ibotenic și derivatul muscimol toxici și psihotropi, mult mai eficienți în stadiu uscat. Ambele substanțe sunt clasificate ca deliranți.[29] Pe lângă alte substanțe toxice,Claviceps purpurea conține și ergotină.[30] Ciupercile psihoactive au avut și mai au o semnificație spirituală drept substanțe enteogene pentru diverse popoare indigene.[31] Culegătorii de ciuperci neexperimentați riscă să culeagă ciuperci care conțin aceste substanțe. Din păcate și mulți oameni tineri experimentează cu acești bureți fără a se gândi la efectele nocive pentru sănătate.
- Dintre ciupercile unicelularedrojdiile de zahăr din genulSaccharomyces, în special drojdia de brutarSaccharomyces cerevisiae, dar șiSaccharomyces bayanus,Saccharomyces ellipsoides șiSaccharomyces uvarum (există peste 1.500 de specii), sunt cele mai cunoscute ciuperci utile în acest domeniu. Acestea producalcool șidioxid de carbon prin fermentația alcoolică și sunt folosite la coacerea unui aluat, în prepararea debere, la producerea vinului, a altor băuturi alcoolice precum a anumitor produse (de asemenea slab alcoolice) de lapte covăsit (de ex.Chefirul).[35] De regulă, drojdia folosită astăzi este cultivată, produsăbiotehnologic, dar cea care trăiește în mod natural pe suprafața strugurilor este încă folosită în multe cazuri, în special în producția de vin. Pe lângă bacteriile cu acid lactic, plămădeala folosită în pâinea de copt conține și ea drojdie.[36] Ciuperca de mucegaiBotrytis cinerea joacă, de asemenea, un rol în producția vinului. Pe vreme răcoroasă și umedă de toamnă, produce un putregai asupra boabelor, ceea ce cauzează perforarea pielii boabelor. În urmă, ele pierd apă, lăsând în urmă un procent mai mare de solide, cum ar fi zăhări, acizi fructici și mineralii, având ca rezultat un produs final mai concentrat și intens.Château d’Yquem este singuraPremier Cru Supérieur, în mare parte datorită susceptibilității podgoriei pentru așa numitul putregai nobil.[37] Pe de altă parte, ciuperca este foarte dăunătoare pentru de exemplu căpșuni sau roșii.[38]
- Multe tipuri de mucegai (Penicillium candidum,Penicillium camemberti,Penicillium roqueforti,Penicillium glaucum etc.) joacă, un rol important în procesul de maturare a produselor lactate, în special a produselor lactate acre și a brânzeturilor (de ex.Blue Stilton,Gorgonzola,Roquefort, infestate cu mucegaiul albastru sauCamembert șiBrânză de Brie cu cel alb).[39][40] În contrar, putregaiul de pâineRhizopus stolonifer care dăunează și de exemplucartofii dulci căpșunii,papaya, prunele sau roșiile este foarte toxic pentru om și animal.[41]
Cel mai mare post sunt ciuperci saprofite și parazite cultivate.Agaricus bisporus este cel mai important burete comestibil cultivat în întreaga lume. El a fost crescut pentru prima dată laParis de Olivier de Serres (1539-1619) pe vremea regeluiLudovic al XIII-lea al Franței. Au urmatAgaricus bitorquis, care efectuează carne mai tare precum șampinionul brun, derivat dinAgaricus silvaticus.[42][43]Agaricus subrufescens sin.Agaricus blazei este un șampinion cultivat înOrientul Îndepărtat șiAmerica de Sud datorită proprietăților medicinale vestite, ce i se atribuie din vechi timpuri, între altele împotriva cancerului. El se folosește în medicina alternativă.[44] Dar dovezi științifice lipsesc până astăzi.[45] La nivel mondial s-au produs circa 1,5 milioane tone ciuperci anual (2011). Pe plan european se produce aproximativ 60% din această cantitate, adică în jur de 900.000 tone, principalele țări producătoare de ciuperci fiind Franța, Polonia, Italia și Ungaria. Dintre toate speciile de ciuperci, românii preferă speciaAgaricus (Champignon), în timp ce în străinătate este mult mai apreciată speciaPleurotus,[46] iar înAsia de Est soiurileMu-Err și Shiitake.
Mulți bani se fac de asemenea cu pulberi, tincturi și capsule din „ciuperci medicinale”. Dar efectul este îndoielnic.[47]
-Fomes fomentarius a fost folosit deja înperioada neolitică la aprindereafocului. Mai târziu, înevul mediu, ea a fost fiartă curățită de crustă și apoi îmbibată cu o soluție denitrat de amoniu sauurină și apoi uscată. Astfel preparată, era suficientă numai o scânteie pentru aprinderea ei. Scânteia se obținea cu o bucată decremene și unamnar. Ciuperca se și prelucrează în obiecte artizanale încă din vremuri străvechi. Miezul ei moale se prelucrează după feliere prin loviri repetate cu un ciocan de lemn și astfel i se dă forma dorită, în final ajungând să semene cu pielea de căprioară sau de catifea și se pot crea diverse obiecte decorative sau accesorii vestimentare de mare preț (șepci, pălării, genți, și alte obiecte), astăzi făcute pentru piețele turistice. Această artistică artizanală este acum considerată aproape dispărută, fiind practicată de doar câteva familii din România, preponderent dinCorund,Județul Harghita.[48]
- Chimia coloranților fungici este foarte complexă din cauza numărului mare de compuși. Astfel de exemplu colorantul Atromentin unpolifenol precum obenzochinonă, al specieiTapinella atrotomentosa (dar și al unorBoletaceae) este oxidat într-o formă albastră atunci când ciuperca este rănită, datorită oxigenul atmosferic șioxidazelor conținute în ea. Decoctul albăstrui, obținut din carnea ei poate fi folosit pentru vopsirea de produse textile.[49] Colorantul roșu al Boletaceae-lor cu pori roșii sau roșiatici esteVariegatorubin, de asemenea un polifenol iar cel galben al luiSuillus grevillei este un amestec de grevilina B și C, tot un polifenol.[50]Levodopa a fost indicată înStrobilomyces strobilaceus după o leziune, ce duce la o culoare neagră sub conformație cumelanină.[51] În plus,carotenoide, derivate deazulenă,antrachinone șiriboflavină apar frecvent în ciuperci.[52]
-Phellinus ellipsoideus este soiul cu cel mai mare corp fructifer cunoscut. A fost găsit în provincia chinezăHainan în 2010. A avut 10,85 m lungime, 82-88 cm lățime și 4,6-5,5 cm grosime. Studiile privind densitatea ciupercii au arătat că întregul a cântărit între 400 și 500 de kilograme. Vârsta lui a fost estimată a fi în jur de 20 de ani.[56]
Bontea, V. Ciuperci parazite și saprofite din R.P.R., Ed. Academiei R.P.R., București, 1953.
Bontea Vera 1985, 1986. Ciuperci parazite și saprofite din R.P.R., vol. 1, 2. București: Ed. Academiei Române, București, vol. I (586 pp.), vol. II (469 pp.).
Constantinescu O., 1974. Tehnici de micologie, Ed. Ceres, București.
Corlățeanu, S. Ciuperci comestibile și otrăvitoare din R.P.R., Ed. Agrosilvică de Stat, București, 1950.
Locsmandi Csaba, Gizella Vasas. Ghidul culegatorului de ciuperci. Ciuperci comestibile si otravitoare. Editura Casa, Oradea, 2013
Eliade E. 1965. Conspectul Macromicetelor din România. Acta Bot. Horti bucurest. Lucr. Grăd. Bot. București, 1964-1965: 185-324.
Eliade Eugenia, Toma M., 1971. Ciuperci, Ed. Didactică și Pedagogică, București.
Eliade, E., Toma, M. Ciuperci. Mic atlas, Ediția a II-a revizuită, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977.
Gligor Hașa. Ciupercile de la a la z și 90 de rețete culinare cu ciuperci. Editura Virtual, 2011
Mititiuc M., 1995. Micologie, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Mititiuc M., IACOB Viorica, 1997. Ciuperci parazite pe arborii și arbuștii din pădurile noastre, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași.
Pârvu M., 1999. Mic atlas micologic, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Constantin Pârvu. Universul plantelor. Mică enciclopedie. Ediția a III-a Revăzută și completată. Editura Enciclopedică, București, 2000
Richițeanu A., Stancu R., 1997. Micologie, Ed. Cultura, Pitești.
Sandu-Ville, C. Ciupercile Erysiphaceae din România, Ed. Academiei R.S.R., 1967.
Sandu-Ville, C. Ciuperci Pyrenomycetes - Sphaeriales din România, Ed. Academiei R.S.R., București, 1971.
Sălăgeanu Gh., Sălăgeanu Anișoara, 1985. Determinator pentru recunoașterea ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România. Editura Ceres, București.
Sălăgeanu, A. Contribuții la cunoașterea macromicetelor din bazinul superior al Lăpușului, Contribuții botanice, Cluj, 1969.
Săvulescu Olga, 1964. Elemente de micologie, Ed. Didactică și Pedagogică București.
Șesan Tatiana Eugenia, Tănase C. 2006. Mycobiota. Sisteme de clasificare, Edit. Univ. „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 251 pp.
Șesan Tatiana Eugenia, Tănase C., 2004. Ghid de recunoaștere a ciupercilor comestibile și toxice, Ed. G.E.E.A., București.
Tănase C., 2002. Micologie. Manual de lucrări practice. Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
Tănase C., Mititiuc M., 2001. Micologie, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Tănase C., Bîrsan C., Chinan V., Cojocariu A. 2009. Macromicete din România, Edit. Univ. „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 563 pp.
Tănase C., Șesan Tatiana Eugenia. 2006. Concepte actuale în taxonomia ciupercilor, Edit. Univ. „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 510 pp.
Tănase C., Pop Adriana 2005. Red List of Romanian Macrofungi species. Bioplatform- Romanian National Platform for Biodiversity. București: Edit. Academiei Române, pp. 101-107.
Ioana Tudor. Ciuperci comestibile si medicinale. Editura Lucman, București, 2007
Zamfirache Maria-Magdalena, Toma C., 2000. Simbioza în lumea vie, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
^J. Smith: „On the discovery of fossil microscopic plants in the fossil amber of the Ayrshire coal-field”, în: „Transactions of the Glasgow Geological Society”, vol. 10, Glasgow 1896
^George O. Poinar, Jr.: „Life in Amber”, Editura Stanford University Press, Stanford (Cal.) 1992,ISBN 0-8047-2001-0
^C. Marty: „Paläontologie: Würgepilz aus dem Erdmittelalter”, în: Spektrum der Wissenschaft”, Editura Spektrum der Wissenschaft Verlagsgesellschaft mbH, februarie 2008
^Jane Reece & al .: „Campbell Biologie”, ed. a 10-a, Editura Pearson,Hallbergmoos 2016, p. 858-861
^David L. Hawksworth, Robert Lücking: „Fungal diversity revisited: 2.2 to 3.8 million species”, în: „Microbiol Spectrum”,. vol. 5, nr. 4, 2017, p. 1
^abcKarl Esser, Rudolf Kuenen: „Genetik der Pilze”, EdituraSpringer-Verlag, Berlin-Heidelberg-NewYork 1967, p. 5 pp, ISBN: 978-3-540-03286-1
^ Stefanie Pöggeler, Johannes Wöstemeyer: „Evolution of Fungi and Fungal-Like Organisms”, Springer, Berlin-Heidelberg 2011, p. 187-205, ISBN: 978-3-642-19973-8
^J. Webster: „Pilze: Eine Einführung”, Editura Springer, Berlin-Heidelberg-Nrw York 1983, p. 84-85, ISBN: 978-3-540-11939-5
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 13, ISBN: 3-405-11774-7
^David H. Jennings, Gernot Lysek: „Fungal Biology: Understanding the Fungal Lifestyle”, Editura BIOS Scientific Publishers, Oxford 1996, p. 31-32
^H.-J. Tietz und Renate Hämmerling: „Die Bedeutung zoophiler Dermatophyten für den Menschen und anthropophiler Zoonosen für das Tier”, în: „Der praktische Tierarzt”, Editura Schlütersche Verlagsanstalt, vol. 88, Hanovra 2007, p. 78-86.
^Joachim W. Kadereit, Christian Körner, Benedikt Kost, Uwe Sonnewald: „Strasburger - Lehrbuch der Pflanzenwissenschaften”, Editura Springer, Berlin-Heidelberg 2014, p. 553, f.,ISBN 978-3-642-54435-4
^Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 18-22,ISBN 3-426-00312-0
^Ruprecht Düll, Herfried Kutzelnigg: „Taschenlexikon der Pflanzen Deutschlands und angrenzender Länder - Die häufigsten mitteleuropäischen Arten im Porträt”, ed. a 7-a, Editura Quelle & Meyer, Wiebelsheim 2011, p. 529-530, ISBN: 978-3-494-01424-1
^Guido B. Feige, Bruno B. Kremer: „Flechten - Doppelwesen aus Pilz und Alge - Vorkommen, Lebensweise, Bestimmung”, Editura Franckh, Stuttgart 1979, p. 15, ISBN: 3-440-00302-7
^David H. Jennings, Gernot Lysek: „Fungal Biology: Understanding the Fungal Lifestyle”, Editura BIOS Scientific Publishers, Oxford 1996. p. 67-73
^David H. Jennings, Gernot Lysek: „Fungal Biology: Understanding the Fungal Lifestyle”, Editura BIOS Scientific Publishers, Oxford 1996. p. 78-79
^J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 196,ISBN 3-405-11568-2
^Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 77-78,ISBN 3-453-40334-7
^Brian Lovett, Etienne Bilgo, Souro Abel Millogo et al: „Transgenic Metarhizium rapidly kills mosquitoes in a malaria-endemic region of Burkina Faso”, în: „Science”, vol. 364, 31 mai 2019, p. 894-897
^Asociația Științifică a Inginerilor si Tehnicienilor din Republica Populară Română: „Industria alimentară: produse vegetale”, vol. 13-14, Bucureștii 1962, p. 12-15
^Jurnalul „Vinum”, vol. 10, Editura Vinum-Verlag, 1989, p. 53
^Anne-Sophie Walker: „Diversité et adaptation aux fongicides des populations de Botrytis cinerea, agent de la pourriture grise”, teza la Université Paris-Sud, Paris 13 mai 2013
^W. Steglich, W. Furtner, A. Prox: „Variegatorubin, an oxidation product of variegatic acid from Suillus piperatus (Bull. ex Fr.) O.Kuntze and other Boletaceae”, în: „Zeitschrift für Naturforschung”, vol. 5, 1970, p. 557
^S. Ito et al.: „Oxidation of tyrosine residues in proteins by tyrosinase. Formation of protein-bonded 3,4-dihydroxyphenylalanine and 5-S-cysteinyl-3,4-dihydroxyphenylalanine”, în: „The Biochemical Journal”, vol. 222, nr. 2, septembrie 1984 p. 407-411
^Wolfgang Steglich: „Pilzfarbstoffe”, în: „Chemie in unserer Zeit, vol. 9, nr. 4, 1975, p.117-123, ISSN: 0009-2851
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 24-25,ISBN 88-85013-25-2
^Craig L. Schmitt, Michael L. Tatum: „The Malheur National Forest. Location of the World’s Largest Living Organism - The Humongous Fungus”, United States Department of Agriculture, 2008[1]
_K%25C3%25BChner_802701.jpg)
.jpg)
