| Războiul Ruso-Polonez din 1654–1667 | |||||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte dinRăzboiul ruso-polonez | |||||||||||
 Acțiunile militare ale războiului polono-rus 1654–1667 | |||||||||||
| Informații generale | |||||||||||
| |||||||||||
| Beligeranți | |||||||||||
.svg) Țaratul Rusiei Hetmanatul Căzăcesc |  Uniunea statală polono-lituaniană.svg){kind=icon} Hanatul CrimeiiHetmanatul Căzăcesc | ||||||||||
| Conducători | |||||||||||
| Aleksei Trubețkoi, Bogdan Hmelnițki, Iuri Hmelnițki, Vasili Șeremetev, Vasili Buturlin, Ivan Hovanski, Iuri Dolgorukov, Iakov Cerkasski | Ioan Cazimir al II-lea Vasa, Stefan Czarniecki, Wincenty Gosiewski, Stanisław Lanckoroński, Jerzy Sebastian Lubomirski, Michał Kazimierz Pac, Aleksander Hilary Połubiński, Stanisław Rewera Potocki, Janusz Radziwiłł, Paweł Jan Sapieha, Ivan Vihovski, Pavlo Teteria, Petro Doroșenko | ||||||||||
Modificădate / text  | |||||||||||
Războiul Ruso-Polonez din 1654–1667, numit șiRăzboiul de Treisprezece Ani,[1]Primul Război al Nordului,[1]Războiul pentru Ucraina oriPotopul Rusesc (înpolonezăPotop rosyjski, înrusăРоссийский потоп, înlituanianăRusų tvanas), a fost unul dintre cele mai mari conflicte dintreȚaratul Rusiei șiUniunea statală polono-lituaniană. Între 1655 și 1660, polono-lituanienii au trebuit să lupte împotrivainvaziei suedeze, perioadă cunoscută de asemenea ca „Potopul” oriPotopul Suedez. din această cauză, acest conflict este uneori numitPotopul Ruso-Suedez (polonezăPotop szwedzko-rosyjski).[2]
Statul polono-lituanian a suferit în fazele de început mai multe înfrângeri, dar și-a revenit mai apoi și a câștigat o serie de victorii decisive. Cu toate acestea, starea precară a economiei nu a permis finanțarea unui conflict de lungă durată. În condițiile crizei interne și a războiului civil, polono-lituanienii au fost obligați să semneze un armistițiu. Războiul s-a încheiat în favoarea Țaratului Rusiei, care a obținut importante câștiguri teritoriale, victoria sa marcând începutul ascensiunii Rusiei camare putere înEuropa Răsăriteană.
Conflictul a fost declanșat de răscoalacazacilor zaporojeni – cunoscută caRăscoala lui Hmelnițki - împotrivaUniunii polono-lituaniene. Liderul cazacilor,Bogdan Hmelnițki, s-a bazat pe sprijinul extern al țaruluiAlexei I al Rusiei, căruia i-a promis în schimb supunerea cazacilor.
Zemski Soborul din 1651 era precaut să accepte intrarea cazacilor însfera de influență a Moscovei și, implicit, intrarea în război împotriva Polono-Lituaniei, iar țarul a așteptat până în 1653, când noua adunare populară (Soborul) a aprobat instituirea protectoratului asupraUcrainei. După ce cazacii au ratificat înțelegerea cu Țaratul Rusiei în timpul dezbaterilorRadei de la Pereiaslav, războiul ruso-polonez a devenit inevitabil.
În iulie 1654, o armată rusă de 41.000 de oameni, (aflată sub comanda oficială a țarului, dar condusă în fapt decneazilor Iakov Cerkasski, Nikita Odevski și Ivan Hovanski) au ocupat fortificațiile de frontieră de laBelîi șiDorogobuj și au asediatSmolenskul.
Pozițiile rușilor din jurul Smoleskului erau amenințate atâta vreme câtmarele hatman lituanian, prințulJanusz Radziwiłł, care comanda o garnizoană de 10.000 de oameni, se afla laOrșa, cam la 130 km mai la vest.[3] Cerkasski a preluat inițiativa și a atacat Orșa, iar cneazul Iuri Bariatinski l-a atacat pe Radziwill la Șklov. Bătălia a avut loc în timpul uneieclipsei de soare din 12 august, acesta fiind motivul pentru care ambele tabere au pretins că au obținut victoria.[3] Radziwill s-a retras, iar douăsprezece zile mai târziu a fost învins înbătălia de le Șepelevici. După un asediu de trei luni, Smolenskul, care mai fusese atacat în 1632–1634, a fost cucerit de ruși 23 septembrie.
În acest timp, cneazulAlexei Trubețkoi a condus flancul sudic al armatei ruse de laBreansk în Ucraina. Teritoriul dintreNipru șiBerezina a fost străbătut rapid. Rușii au cuceritMstislavl șiRoslavl, iar aliații lorucraineni au cuceritGomel. Pe flancul nordic, V.B. Șeremetev a început atacul dinPskov și a cucerit orașeleNevel (1 iulie),Poloțk (17 iulie) șiVitebsk (17 noiembrie).
După aceasta, în decembrie, trupele țarului au năvălit în Livonia poloneză și și-au consolidat ferm pozițiile înLudza șiRēzekne. Simultan, forțele combinate ale lui Hmelnițki și ale generalului rus Buturlin au invadatVolînia. În ciuda multor dezacorduri dintre comandanți, aceștia au cucerit până la sfârșitul anuluiOstroh șiRivne .
În iarna și primăvara anului 1655, prințul Radziwill a lansat o contraofensivă înBelarus și a recuceritOrșa și asediatMoghilăul. Asediul s-a prelungit pentru o perioadă de trei luni, dar garnizoana a rezistat. În ianuarie, Șeremetev și Hmelnițki au fost înfrânți în bătălia de la Ohmativ. O a doua armată poloneză, aliată cutătarii, a zdrobit un contingent ruso-ucrainean laJașkiv.
Aceste victorii l-au alarmat pe țar, care a părăsit Moscova ca să organizeze o ofensivă de amploare. Armata lituaniană nu a rezistat atacului și a cedatMinskul forțelorcazacilor lui Cercasski pe 3 iulie.Vilniusul, capitalaMarelui Ducat al Lituaniei, a fost cucerit de ruși pe 31 iulie. Aceste succese au fost urmat de cucerirea orașelorKaunas șiHrodno în august.
În altă parte a frontului, cnezul Volkinski a navigat dinKiev peNipru în amonte și pePripiat în urmărirea lituanienilor. În timpul acțiunii, el a cuceritPinskul. În timp ce unitățile lui Trubețkoi au cuceritSlonimul șiKletskul, Șeremetev a reușit să ocupe orașulVelij pe 17 iunie. În timp ce garnizoana lituaniană rezista asediului cazacilor a fortăreței de la Starîi Bîhov , Hmelnițki și Buturlin au invadatGaliția. Cei doi au atacat orașul polonezLiov în septembrie și au cuceritLublinul după ce l-au înfrânt pe voievodulPawel Jan Sapieha lângăBrest.
Înaintarea rușilor în statul polono-lituanian l-a încurajat peregele suedez Karl X Gustav să invadeze Polonia.Afanasi Ordin-Nașciokin a deschis negocierile cu polonezii și a semnat un armistițiu pe 2 noiembrie –Armistițiul de la Vilna. După aceasta, forțele ruse au intrat în Livonia suedeză și au asediatRiga. Hmelnițki l-a avertizat pe țar cu privire lipsa de scrupule a polonezilor, dar a acceptat acest armistițiu cu titlu provizoriu.[4]Ivan Vihovski, noul hatman ales în 1657 după moartea lui Hmelnițki,s-a aliat cu polonezii în septembrie 1658, care au acceptat crearea Marelui Ducat alRuteniei. În ciuda acestui succes, cazacii au fost copleșit de declanșareaunui război civil izbucnit între susținătorii acestui tratat cu polonezii, care acorda numeroase privilegii cazacilor, și cei al nouluiTratat de la Pereiaslav semnat deIuri Hmelnițki cu Rusia din 1659, care limita puternic autonomia ucrainenilor.
Rusia a semnat cu Suedia un tratat avantajosla Valiersar, ceea ce i-a permis țarului să reia ostilitățile împotriva polonezilor în octombrie 1658. În timpulBătăliei de la Verkiai, comandantul lituanianWincenty Korwin Gosiewski a fost luat prizonier. El avea să fie eliberat după patru ani.
În nord, încercarea lui Sapieha de asediere a Vilniului a fost respinsă de cneazul Iuri Dolgorukov pe 11 octombrie.
În sud, hatmanul Vihovski nu a reușit să cucerească Kievul apărat de Șeremetev. Cu toate acestea, Vihovski a reușit în iulie 1659 împreună cu aliații săi tătari să producă o înfrângere grea armatei lui Trubețkoi și să asedieze orașulKonotop.Situația rușilor amenințați de acțiunile susținătorilor ucraineni ai polonezilor a fost ușurată după ce Vihovski a pierdut ajutorulHanatului Crimeii datorită acțiuniloratamanuluiIvan Sirko, care mai apoi a atacat șiCiîhîrîn.
ÎnSieveria a izbucnit o răscoală, în timpul căreia au fost atacate garnizoanele poloneze pe care le amplasase în zonă Vihovski. În timpul luptelor a fost ucis nobilul ucraineanIuri Nemirici, care este considerat autorul versiunii originale a Tratatului de la Hadeaci. Sirko și atamanulMihailo Hanenko au condus răscoală care a cuprins întreaga Ucraina.Cazacii răsculați i-au cerut lui Vihovski să renunțe la titlul de hatman și l-au propus pentru această funcție pe fiul lui Hmelnițki,Iurii. Cele două facțiuni ale cazacilor s-au pregătit de luptă pe câmpurile de lângă satul Hermanivka. Aici, Vihovski a fost părăsit de cazacii de sub comanda lui, care au dezertat și s-au alăturat unităților lui Iuri Hmelnițki. Vihovski a rămas numai cu trupele poloneze și cu cele demercenari. A fost convocată o adunare cu participarea ambelor tabere. În timpul acestei întâlniri, alianța cu Polonia-Lituania a fost respinsă de majoritatea participanților. În condițiile în care argumentele tindeau să fie înlocuite cu amenințări fizice, Vihovski a hotărât să părăsească adunarea. Adunarea cazacilor l-a ales pe Hmelnițki în funcția de hatman și i-a trimis lui Vihovski o cerere oficială ca acesta din urmă să predea însemnele puterii. Vihovski nu a avut altă alternativă și s-a conformat cererii cazacilor.
Forțele ruse înfrânte laKonotop au încercat să negocieze o înțelegere de pace indiferent de condiții. În acest timp, schimbarea de conducere ahetmanatului căzăcesc, a reflectat creșterea influenței politicii externe a Rusiei în Ucraina și i-a oferit lui Trubețkoi suficiente argumente pentru ca să-l invite pe noul hatman, Hmelnițki, să renegocieze condițiile unei păci.
Hmelnițki a urmat sfatul bătrânilor („starșina”), care i-au cerut să nu se grăbească, și l-a trimis la negocieri pePetro Doroșenko. Trubețkoi a insistat ca la negocieri să fie prezent nou hatman. La sosirea la Pereiaslav, Hmelnițki a descoperit că i-a fost organizată o cursă, el fiind nevoit în cele din urmă să semneze un nou tratat la „Articolele de la Pereiaslav”.
Cursul războiului s-a schimbat în favoarea Uniunii statale polo-lituaniene în 1660. RegeleIoan Cazimir al II-lea Vasa, după ce a pus capăt războiului cu suedezii prin semnarea tratatului de la Oliwa, a putut acum să își concentreze forțele pe frontul de răsărit.[1]:186Sapieha și Czarniecki l-au înfrânt pe Hovanski pe 27 iunie înbătălia de la Polonka.[1]:186 După aceasta,Potocki șiLubomirski l-au atacat pe V.B. Șeremetev la Cudnów și l-au forțat să capituleze pe 2 noiembrie, după ce îl convinseseră pe Iuri Hmelnițki să se retragă pe 17 octombrie.[1]:186 Această serie de înfrângeri l-a convins pe țar să accepte semnareaTratatul de la Cardis, evitând astfel izbucnirea unui nou război cu Suedia.
Spre sfârșitul anului 1663, regele polon-lituanian a traversatNiprul și a invadatjumătatea vestică a Ucrainei. Cele mai multe orașe s-au predat fără luptă, darasediul Gluhivului din ianuarie a fost un eșec costisitor, iar campania sa din Ucraina s-a dovedit un fiasco după retragerea laNovhorod-Siverskîi. Forțele lituaniene au reușit în vara acelui an să înfrângă armata invadatoare a lui Hovanski în apropiere deVitebsk, dar, în general, campaniile din 1664 au avut rezultate dezamăgitoare.[1]:187
Negocierile de pace s-au desfășurat cu greutate din 1664 până în ianuarie 1667, cândizbucnirea războiului civil i-a forțat pe polonezii și lituanienii să încheiepacea de la Andrusovo, prin care Uniunea statală polono-lituaniană a cedat Rusiei fortăreața din Smolensk șiUcraina apuseană (inclusivKievul), în timp ce păstraUcraina de la răsărit de cursulNiprului.[1]:186
În afară de modificările teritoriale obținute de Rusia după încheierea războiului, acest conflict a declanșat modificări de primă importanță în domeniul militar. Dacă până la acest conflict armata rusă era încă o „armată semipermanentă, mobilizată periodic”, acest război a modificat acest lucru, ducând la crearea unei armate permanente, care au pus bazele succeselor militare din timpul luiPetru cel Mare și al luiEcaterina cea Mare.[5]
Acest război, care s-a desfășurat în paralel cuinvazia suedeză, a avut un impact major negativ asupra națiunii poloneze. Deși Polonia a reușit să recâștige o parte din teritoriile pierdute, pe termen lung războiul a avut un efect împovărător pentru Polonia, țara devenind mai slăbită și tot mai vulnerabila la atacurile Rusiei. Odată ce a fost puternic slăbită, Polonia s-a îndreptat cătredezintegrarea teritorială, Rusia fiind una dintre principalii beneficiari ai dispariției acestui stat.[6]
. Longman. p. 13.ISBN 978-0-582-06429-4. 