Înlingvistică, termenulregionalism sauprovincialism denumește un fapt delimbă caracteristic unei sau unor anumitevarietăți regionale a(le) unei limbi (dialect,grai), deci limitat la o anumită regiune[1][2]. Regionalismul se identifică prin diferența pe care o prezintă față de ceea ce prevăd normelelimbii standard.
Există regionalisme în toate aspectele limbii, deși nu în proporții egale. Cele mai frecvente sunt de naturălexicală șifonetică, dar există și regionalismefrazeologice, precum șigramaticale (morfologice șisintactice)[1].
Cuvintele regionale sunt de mai multe feluri. Cele propriu-zise sunt alte cuvinte decât corespunzătoarele lor din limba standard, sau care nici nu au corespondent în aceasta. Exemple în câteva limbi:rocurechi (îngraiul moldovenesc) „varză”[1],frchigner (înAntile) vs.pleurnicher „a se smiorcăi”[3],hupityóka (înTransilvania) vs.burgonya „cartof”[4].
Alte cuvinte regionale există și în limba standard, dar cu sens diferit:roginere (îngraiul muntenesc) „mire”[5],frjardin în Antile „câmp, ogor”, în standard „grădină”[6],hubogár înTransdanubia „muscă”, în standard „gâză”[4].
În fine, alte cuvinte diferă de corespondentele lor din standard numai prin formă, fără a fi vorba de variante fonetice sau morfologice, de exempluhubuha vs.bolha „purice”[7].
Regionalismele lexicale se află cu deosebire în atențialexicografilor care elaboreazădicționare de regionalisme (vezi mai jos secțiunea Bibliografie suplimentară).
În varietățile regionale se găsesc șiunități frazeologice care nu se folosesc în limba comună, de exempluroa umbla lela (în Moldova) „a umbla fără rost”[1],frfarine de pluie (literal „făină de ploaie”, în Réunion) vs.pluie fine et intermittante „ploaie fină și intermitentă”[8].
Acestea sunt particularități care constau, față defonemele din standard, în variantefonologice sau fonetice care apar sistematic cel puțin în anumitecontexte fonetice. Astfel este, de exemplu, înromână, pronunțarea apropiată defrace, îngraiul bănățean, a cuvântului „frate”[1]. Un exemplu dinfranceză este pronunțarea [w] în Antile, în loc de [ʁ] din standard înainteavocalelor posterioare:parole [pawɔl] vs. [paʁɔl] „vorbire, cuvânt”[9]. Referitor lalimba maghiară este, de exemplu, caracteristică pentruTransdanubia pronunțarea scurtă ([u], [y] și [i]) avocalelorú,ű șií, care în standard sunt lungi:kut vs.kút „fântână”,tüz vs.tűz „foc”,viz vs.víz „apă”[10].
Structura gramaticală a varietăților regionale diferă de cea standard în primul rând prin unele trăsături morfologice, precum înro lipsasufixului laconjugarea I,indicativprezent:(eu) lucru (înCrișana) „lucrez”[1]. Înfr se întâlnește, bunăoară, în varietatea dinRéunion, folosireaverbului auxiliaravoir „a avea” în locul luiêtre „a fi”, în cazul unorverbe:j’ai descendu vs.je suis descendu „am coborât”[11]. Înhu , una din particularitățile morfologice aledialectelor secuiești este folosirea lacondițional prezent a altor terminații decât în standard:tudnók vs.tudnánk „am ști”[12].
Cele mai puțin frecvente sunt regionalismele sintactice. Înro se poate aminti construcția restrictivă cudecât folosită în graiul muntenesc fărăcuvântul negativnu:am decât două mere „n-am decât două mere”[13]. Înfr din Réunion se practică, de pildă, folosirea cuvântului negativpas împreună cu alt cuvânt negativ secundar, ceea ce nu este acceptat de standardul limbii franceze:j’ai pas vu personne vs.je n’ai vu personne „n-am văzut pe nimeni”[11]. Înhu standard, verbulkell „a trebui” se construiește cuinfinitivul altui verb (ex.el kell mennem „trebuie să plec”), dar în Transilvania se folosește o construcție cuimperativ-conjunctivul,el kell menjek, sub influența românei[14].
Limba este în continuă evoluție și aceasta se manifestă și prin trecerea unor fapte de limbă dintr-o varietate a ei în alta. Aceasta privește și regionalismele, care îmbogățesc varietățile neregionale.
Regionalismele trec cel mai ușor în limba comună (înțeleasă ca aspect actual al limbii, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor)[15]. Un aspect al acestui fenomen este cel al regionalismelor care se păstrează în limba comună vorbită în regiunea respectivă. Este vorba mai ales de regionalisme fonetice și eventual de alte tipuri de regionalisme care nu afectează în ansamblu caracterul comun al limbii. În acest sens, unii lingviști vorbesc despre limbi comune regionale[16][17].
Alt aspect este trecerea unor regionalisme în limba comună a tuturor vorbitorilor acelei limbi. Cazul cel mai frecvent este cel alîmprumuturilor lexicale între limbi învecinate, care trec mai întâi într-un dialect sau în dialecte ale limbii primitoare, apoi în varietatea comună a acesteia. Astfel sunt cuvintele și sufixele lexicale românești de origine maghiară, precumbelșug,a cheltui,a făgădui,gazdă,-șag (ex. înfurtișag),-eș (ex. întrupeș)[18], de originesăsească (a căptuși,roabă) saușvăbească (chiflă,șnur). Este și cazul cuvintelor maghiare împrumutate din română:áfonya < „afină”,ficsúr (cu sensul de „tânăr spilcuit”) < „fecior”,furulya < „fluier” (instrumentul muzical),málé „(prăjitură de) mălai; nătăfleț” < „mălai”,mokány (cu sensul „înfipt, încăpățânat”) < „mocan”,pakura < „păcură”,palacsinta (cu sensul de „clătită”) < „plăcintă”,tokány < „tocană”[19]. Construcția de tipulel kell menjek „trebuie să plec”, tot din română, mai întâi transilvanism în maghiară, a fost mult timp considerată incorectă de cei ce se ocupau de cultivarea limbii, dar în prezent este acceptată[14].
Altă varietate a limbii aflată în raport cu regionalismele estelimba literară, în sensul de limbă aliteraturii artistice. Pe de o parte, ele au avut un rol important în formarea limbii literare. Înainte de a se putea vorbi de limbi literare unitare, s-au format varietăți literare ale unor dialecte. Astfel, în limba română au coexistat însecolul al XVIII-lea patru dialecte literare, dintre care s-a impus cel muntenesc, cu aporturi și din celelalte,moldovenesc,ardelenesc șibănățean[20], iar limba literară unică astfel formată a continuat să se îmbogățească cu elemente devenite regionalisme.
Este analog cazul limbii literare franceze. După ce au existat literaturi în mai multeidiomuri oïl, precum celpicard sau celvalon, până la urmă dintre ele a rămas vivace literatura înidiomul numitfrançois, vorbit laParis și în regiunea acestuia, care, cu aporturi din celelalte, a devenit până la urmă limba franceză cu varietatea ei literară[21]. Limba literară maghiară s-a format pornind de la cea scrisă îndialectele din est, dar aporturile din alte dialecte au îmbogățit-o continuu încă din perioada ei de formare[22]. În timpul mișcării numite de „înnoire a limbii” (aproximativ1790–1820), îmbogățirea ei cu cuvinte regionale s-a făcut în mod conștient de către cărturarii participanți la ea[23].
Și cu mult după formarea limbii literare a continuat pătrunderea de regionalisme cu funcțiestilistică în limba literaturii artistice, fenomen inclusiv actual atunci când scriitorii doresc să dea culoare locală operelor a căror acțiune se petrece în mediul rural dintr-o anumită regiune[1][24]. Sunt notorii moldovenismele din opera luiIon Creangă[25] sau transilvanismele scriitorilor maghiari dinRomânia, precumSütő András[23]. În literatura franceză sunt caracteristice regionalismele unor scriitori mai ales din afaraFranțeieuropene, precumAntonine Maillet dinCanada[26] sauSimone Schwartz-Bart dinGuadelupa[27].
Ceea ce este valabil pentru regionalisme în limba comună unitară date mai sus, este valabil și pentru limba literară, dar și pentru limba standard, care inițial se confunda cu limba literară.
Alt aspect al fenomenului este cel din limbile care au mai mult de o varietate standard. Este vorba de limbile care suntoficiale în mai multe țări, cum este franceza. Aceasta este o limbă unitară în esență, dar în unele țări există în standard elemente care sunt regionalisme din punctul de vedere al standardului din Franța. De exemplu, înBelgia și înElveția, luisoixante-dix „șaizeci” din Franța îi corespundeseptante[28]. ÎnQuébec, standardul admite mult mai puține împrumuturi dinengleză decât cel din Franța. De exemplu, în Franța se folosește cuvântulparking „parcare”, căruia în Québec îi corespundeparc de stationnement saustationnement, iar în Belgia și Elveția se recomandăaire de parcage[29]. Astfel sunt și denumirile unor instituții. De exemplu, „liceului” dinRomânia îi corespundlycée în Franța,athénée în Belgia,gymnase în Elveția șicégep în Québec[30].