Muzica pop reprezintă ungen muzical și cea mai consistentă parte componentă amuzicii corespunzătoareculturii de masă (en.popular culture) de-a lungulsecolului XX, continuându-se până în prezent. În majoritatea cazurilor, structura muzicii pop este una lejeră, peritmuri agreabile, adeseoridansante. Subiectele predilecte pentru genul pop sunt:dragostea (împlinită sau nu),libertatea, reușita ș.a.
Cuvântul „pop” este preluat din limba engleză, unde servește caabreviere pentruadjectivulpopular („celebru”, „faimos”); termenul englezesc a dat naștere mai multor concepte privitoare la cultura produsă de populația de laoraș, prin abordăriartistice cu un grad de utilitate semnificativ mai ridicat decât în cazul creației culte (care mizează nu arareori pe „arta pentru artă”), prin vehicularea unor mesaje deprotest pricinuite de viciilesocietății, descena politică națională sau mondială etc. Cel mai mare impact l-a avut conceptul depopular culture (mai scurt,pop culture), care introduce un concurent puternic pentru cultura savantă. Creațiile sale împrumută unele trăsături alefolclorului (în cazul muzicii, vezi șiaici), dar autorii sunt, cel mai adesea, orășeni; prin urmare, nivelul deeducațieșcolară este unul mai ridicat, cei mai mulți dintre reprezentații noii culturi fiind cel puțin semi-docți. După probarea succesului noii mișcări,pop culture a scos la lumină și alte laturi decât pe aceea dezinteresată, fiind ostrategie excelentă atât pentru a influența publicului ca țintă a deciziilor politice, cât și de exploatare a lui în scop comercial.
Muzica pop cuprinde o parte semnificativă din manifestările muzicale ale acestei culturi a maselor; cu timpul, necesitățiletaxonomice i-au restrâns sfera de semnificații, vechi accepțiuni ale sale fiind indicate prin denumirile unor noi curente muzicale, derivate. În mod deosebit genurile protestatare, incomode, și-au ales un făgaș propriu. Mergând către zilele noastre, muzica pop a păstrat subiectele prin care se reflectă viața de zi cu zi, cel mai frecvent fiind descrise evenimentele lipsite de spectaculos; tocmai această rețetă care garantează (sau de multe ori simulează, atunci când rațiunea comercială este mai pregnantă)sinceritatea demonstrează succesul majoritar de care genul continuă să se bucure.
Limba română, la fel ca engleza, are în uz adjectivul „popular”, reprezentat prin construcțiamuzică populară. Este însă vorba de un gen net diferențiat, care poate cel mult să fuzioneze cu muzica pop în cadrul subgenurilor etno-pop, etno-dance etc. (se folosește și grafiaethno). În sine, muzica populară reprezintă o adaptare amuzicii tradiționale, o manieră stilizată de interpretare a temelor muzicale folclorice. Se dorește omogenizarea formei, a orchestrației (se dă naștere feluritelor miciansambluri –tarafuri), melodica este subordonatăacordicii (unde muzica folclorului aparținea strictsistemului de înălțimi sonore modal, apariția acompaniamentului înacorduri de terțe forțează reorientarea către untonalism simplu).
Particularități terminologice pentru scena din România
Din pricina tradiției acumulate de-a lungulregimului socialist înRomânia, exprimării „muzică pop” (de sorginteoccidentală, deci nedorită) i-a fost preferată „muzică ușoară”. Între altele, sintagma era deja impusă în țară dinainteacelui de-al doilea război mondial și sugera o muzică inofensivă, demnă de luat în seamă doar ca formă dedivertisment. Noțiunea de „muzică pop” este atestată prin producțiileanilor șaptezeci, când nu a reprezentat altceva decât un surogat pentru a numi „muzica rock” (a cărei denumire a fost evitată pe cât posibil de la primele sale încercări românești, la începutulanilor șaizeci, până lacăderea regimului). O mărturie reprezentativă a acestui fapt este seria de discuri cu muzică rockFormații rock, ale cărei prime apariții au fost numite din prudență „formații de muzică pop”.
Chiar și după schimbarea regimului politic în România, ceea ce era numit înainte „muzică ușoară” (și ar fi echivalat în multe cazuri cu ceea ce se numea în occident „muzică pop”) continuă să fie numit astfel. Prin urmare, repertoriul românesc de muzică pop se restrânge exclusiv la creația autorilor dinanii 1990 începând, excluzându-i de asemenea pecompozitorii care își construiseră un stil propriu de „muzică ușoară” și pe care l-au continuat fără a se arăta preocupați de „sincronizarea” cu tendințele noi, adoptate de cei tineri (laolaltă cu acei creatori cu experiență, dar mai puțin conservatori).
.jpg)
