Policromia este o îmbinare deculori în lucrările de artă,[1] „practica decorării elementelor arhitecturale, a sculpturii etc., într-o varietate de culori”[2]. Termenul este folosit și întipografii pentru lucrările în mai mult de patru culori (rarități),[1] respectiv pentru stiluri de decorare înarhitectură,sculptură,olărit etc.
ÎnCreta, la situl dinepoca bronzului dinPhaistos, au fost excavate câteva vase ceramice policrome foarte timpurii dincivilizația minoică.[3] În Grecia antică sculpturile erau pictate în culori vii. Vopseaua era frecvent folosită la părțile care înfățișau îmbrăcămintea, părul și așa mai departe, cu pielea lăsată în culoarea naturală a pietrei. Dar putea colora sculpturile și în întregime. Pictarea sculpturilor grecești nu ar trebui privită ca o îmbunătățire a formei sculptate, ci având caracteristicile unui stil distinct de artă. De exemplu sculpturile dintemplul Aphaiei(d) dinEghina au fost pictate cu modele îndrăznețe și elaborate, reprezentând, printre alte detalii, îmbrăcăminte cu modele. Policromia statuilor din piatră a fost folosită în paralel cu utilizarea materialelor pentru a deosebi pielea, îmbrăcămintea și alte detalii dinsculptura criselefantină și prin utilizareametalelor pentru a realiza buze, sfârcuri etc., pe bronzuri de înaltă calitate, cum ar fibronzurile Riace(d).
Un exemplu timpuriu de decorație policromă a fost găsit înPartenonul de deasupraAcropolei din Atena. Totuși, vopseaua care fusese pe clădirile antice a dispărut practic complet, astfel că până în secolul al XVIII-lea impresiaarheologilor și aarhitecților despre aceste ruine a fost că frumusețea antică se exprima doar prin formă și compoziție, fiind lipsită de culori vii, iar acea impresie a dominatarhitectura neoclasică. Unii arheologi, caJacques Ignace Hittorff, au observat pe arhitectura antică urme de vopsea, iar acest lucru a ajuns încet să fie acceptat. O astfel de acceptare a fost accelerată ulterior prin observarea unor urme minuscule de culoare prin mijloace microscopice, permițând reconstrucții mai puțin provizorii decât au putut realiza Hittorff și contemporanii săi. Un exemplu de policromie arhitecturală clasică greacă poate fi văzut în replica la scară reală aPartenonului expusă înNashville, Tennessee, SUA.
.jpg)
În toatăEuropamedievală, sculpturile religioase din lemn sau alte materiale erau adesea vopsite sau colorate, la fel și interiorul bisericilor. Acestea au fost adesea distruse sau văruite în alb în timpul fazeloriconoclaste aleReformei Protestante sau în alte vremuri tulburi precumRevoluția franceză, însă unele au supraviețuit în muzee precumVictoria and Albert Museum,Musée de Cluny șiLuvru. Și exteriorul bisericilor a fost pictat, dar în puține cazuri pictura a supraviețuit. Expunerea în timp la elementele naturii, schimbarea gusturilor și schimbările religioase au acționat împotriva conservării lor. „Portalul Majestății” din bisericaColegiata din Toro(d) este cel mai bun exemplu rămas, datorită construirii la doar un secol după ce a fost finalizată a unei capele care a închis-o și a protejat-o de vicisitudini.[4]
%2c_1350-1400_C.E.%2c_02.257.2562.jpg)
.jpg)
În timp ce sculpturile din piatră și metal au rămas de obicei necolorate, la fel ca cele antice care au supraviețuit, sculpturile din lemn policrom au fost produse de artiști spanioli:Juan Martínez Montañés,Gregorio Fernández (sec. al XVII-lea), germani:Ignaz Günther,Philipp Jakob Straub (sec. al XVIII-lea) sau brazilieni:Aleijadinho (sec. al XIX-lea).
Odată cu apariția în secolul al XVIII-lea aporțelanului european, figurinele din ceramică viu colorate, cu o gamă largă de culori, au devenit foarte populare.
În arhitectură cărămida policromă a apărut în anii 1860 și a folosit cărămizi de diferite culori (de obicei maro, crem și roșu) combinate în modele pentru a evidenția caracteristicile arhitecturale. A fost adesea folosită pentru a decora colțurile zidurilor șiancadramentele. Primele modele au fost sub formă de benzi, ulterior au apărut modele complexe diagonale, încrucișate și trepte, în unele cazuri chiar inscripții folosind cărămizi.
În secolul al XX-lea au existat perioade notabile de policromie în arhitectură, de la stilulArt Nouveau în toată Europa, până la înflorirea internațională aArt Deco sauArt Moderne, până la dezvoltareapostmodernismului în ultimele decenii ale secolului. În aceste perioadezidăria,piatra,țigla,stucaturile și fațadele metalice au fost folosite punând accent pe utilizarea de noi culori și modele, în timp ce arhitecții au căutat deseori inspirație în exemplele istorice, de la țigla islamică la cărămida victoriană engleză. În special în anii 1970 și 1980 arhitecți caRobert Venturi,Michael Graves șiJames Stirling lucrau cu culori îndrăznețe.
Sensul termenuluipolicrom este că are câteva culori. Este folosit pentru a descrie olumină care are mai mult de o singură culoare, adică conține radiații cu mai multelungimi de undă. Studiul policromiei este deosebit de util în producția derețele de difracție.
