Înmorfologie,numărul este ocategorie gramaticală bazată pe distincția naturală dintre un singur exemplar și mai multe exemplare ale aceluiași obiect considerat în sens larg (persoană, animal,inanimat) exprimat printr-unsubstantiv, această distincție fiind marcată cu mijloacegramaticale[1][2][3][4].
Opoziția de număr (între un obiect și mai multe) caracterizează clasa substantivelor numărabile (numite și discrete), adică a celor care denumesc obiecte ce pot fi izolate între ele, numărate și grupate, dar nu și pe cea a substantivelor nenumărabile, care denumesc mase indivizibile. Opoziția de număr este exprimată și depronume, cele depersoana a III-a ca substitute ale substativului, atât ca distincție naturală, cât și prinacord cu substantivul pe care îl înlocuiesc.Adjectivul șiverbul exprimă de asemenea numărul, dar numai prin acord cu substantivul sau pronumele[2][3].
Limbile pot fi grupate în primul rând în cele care au categoria numărului și cele care nu o au în sensul exprimării sale prin mijloace gramaticale. Așa sunt, de exemplu,chineza șivietnameza, în care substantivul este invariabil, iar numărul este exprimat numai prin mijloacelexicale, prinnumerale sau altecuvinte care exprimă singularitatea și pluralitatea, asociate cu substantivul[1]. În al doilea rând, limbile care posedă categoria numărului pot fi grupate după tipurile de opoziții de număr pe care le exprimă. În al treilea rând, grupuri de limbi diferă și după tipul mijloacelor gramaticale prin care exprimă numărul și, în fine, între limbi poate fi diferență referitoare la măsura în care se exprimă.
În unele limbi, precumlatina,limbile romanice etc., este exprimată gramatical numai o opoziție, cea a singularității (un singur obiect) față de cea a plurarității (mai mult de un obiect), prin formele desingular, respectiv deplural.
În alte limbi, singularității i se opune dualitatea (exprimarea a două exemplare), iar acestora li se opune pluralitatea, adică un număr mai mare de două obiecte. Această opoziție a caracterizatlimbile indoeuropene vechi precumsanscrita,greaca șislava veche. Se mai găsesc vestigii ale ei înlimba gotică, în domeniulpronumelui personal (ex.weis „noi” vs.wit „noi doi”), iar printre limbile indoeuropene actuale, bunăoară în unelelimbi slave[5].
Printre limbile slave,dualul se păstrează bine înlimba slovenă. Este exprimat, de pildă, de către substantivele care au dreptatribut numeralele corespunzătoare lui „doi, două”, „amândoi, amândouă”, prin uneledesinențe specifice la mai multecazuri. Exemplu lanominativ,genul feminin:dve mizi „două mese” vs.ena miza „o masă” vs.šest mize „șase mese”[6]. Nu numai adjectivul, ci și verbul are desinențe specifice pentru a se acorda la dual, ex. verbulbiti „a fi” laindicativprezent, persoana a III-a, are formelesta „(ei doi / ele două) sunt” vs.je „este” vs.so „(ei/ele) sunt”[7]. Exemplu înpropoziție:Živela sta dva psa (indicativtrecut cuverbul auxiliarbiti) „Au fost odată doi câini”[8].
În limbile dindiasistemul slav de centru-sud (bosniacă,croată,muntenegreană,sârbă, prescurtat BCMS), dualul prezintă numai urme. De exemplu, cu numeralele corespunzătoare lui „doi, două”, „amândoi, amândouă”, acestea fiind la nominativ, se folosește substantivul la nominativ dual, care în limba actuală a ajuns să fie identic cugenitivul singular, pe când cu numeralele corespunzătoare lui „cinci”, „șase” etc. se folosește genitivul plural:srdva lonca „două lanțuri” vs.pet lonaca „cinci lanțuri”. Însă cu aceeași formă a substantivului ca și cudva, dve se folosește acesta și cutri „trei” șičetiri „patru”, de aceea, după Klajn 2005, această formă devine cea depaucal[9], folosită pentru un număr mic de obiecte. Numărul paucal mai este exprimat de pildă înlimba arabă, în unele cuvinte[3].
Există și limbi, de exemplu unele dinPacificul de Sud-Vest, precumlimba fijiană, care marchează și numărultrial, opus singularului, dualului și pluralului, cel din urmă însemnând în acest sistem „mai multe obiecte decât trei”[1][3].
Între limbi există diferențe în ceea ce privește mijloacele gramaticale prin care se exprimă numărul. În general, numărul singular se consideră nemarcat față de celelalte numere, care sunt marcate, adică prezintă o trăsătură în plus față de singular[1][4].
În primul rând se distinge exprimarea numărului prin forma cuvântului caracterizat prin număr, față de exprimarea sa prin alt mijloc gramatical.
Primul mijloc este caracteristic pentrulimbile flexionare și celeaglutinante. În cele flexionare, cum este șilimba română, este caracteristică exprimarea numărului prinafixe de tip desinență. Lapărțile de vorbire nominale, aceasta exprimă în același timp și genul (această masă), și cazul (în limbile cudeclinare, ex.acestei mese), uneori și caracterul definit, prinarticolul hotărât enclitic (ex. în română –masa)[1]. Desinența de singular poate fi și zero, de pildă în română, lamasculin, cazul nominativ șiacuzativ:pom înalt[10]. În aceste limbi, la exprimarea pluralului, pe lângă desinență pot contribui șialternanțe fonetice înrădăcina cuvântului:carte vs.cărți[1].
Schimbarea suferită de rădăcină poate exprima pluralul și fără aplicarea unei desinențe. Este vorba deflexiune internă, caracteristică unor limbi flexionare precum araba:kitab „carte” vs.kutub „cărți”[11]. La un număr relativ mic de cuvinte, acest mijloc se găsește și înlimba engleză:man „bărbat” vs.men „bărbați”[12].
În privința măsurii în care se exprimă numărul există o diferență întrelimba franceză și celelalte limbi romanice. Deși limbă flexionară, franceza prezintă particularitatea de a nu mai exprima de regulă prin desinență pluralul substantivului și al adjectivului în vorbire, ci doar în scris, vestigiu al unei perioade din istoria limbii în care desinența era pronunțată. În această situație, exprimarea numărului este preluată de forma unor cuvinte gramaticale asociate substantivului:l’enfant „copilul” vs.les enfants „copiii”[4]. Un fenomen asemănător există și în română, dar numai excepțional, în cazul substantivelor cu formă identică de singular și plural:acest / acești pui[1]. În franceză este excepțională marcarea și în vorbire a pluralului prin forma substantivului:journal „ziar” vs.journaux „ziare”[4].
În limbi aglutinante precumturca saumaghiara, numărul plural al substantivului se exprimă prin sufixe specifice care nu sunt și desinențe. Desinențele, care exprimă numai cazurile, urmează după sufixul de plural:
Și verbul în funcție depredicat marchează mai mult sau mai puțin, în funcție de limbă, numărul în acord cu cel alsubiectului: în mare măsură în română sau în limbile slave, în ceva mai mică măsură în franceză, în și mai mică măsură în engleză. Odată cu numărul, prin desinență se exprimă cel puțin și persoana verbului, eventual și alte trăsături:
enhe/she plays „el/ea (se) joacă” vs.they play „ei/ele (se) joacă”, darI play „(mă) joc” –we play „(ne) jucăm”, aceasta fiind forma tuturor celorlalte persoane la sigular și la plural aleprezentului simplu[16];
hulátom „îl/o/îi/le văd” vs.látjuk „îl/o/îi/le vedem”– Pe lângă numărul și persoana subiectului, desinența verbului exprimă și faptul că are complement direct definit de persoana a treia[18].
În unele limbi în care numărul se exprimă prin afix, acesta nu este sufix, ci prefix, bunăoară înlimba swahili:mtoto „copil”,watoto „copii”[11].
Un alt mijloc de exprimare a pluralului prin forma cuvântului este tăiereaconsoanei finale a formei de singular. Se găsește în limbamurle din familialimbilor nilo-sahariene, vorbită în sudulSudanului, ex.nyoon „miel” vs.nyoo „miei”[11].
Unul din mijloacele de exprimare a numărului plural fără schimbarea formei cuvântului, prin aplicarea uneiparticule specifice antepuse substantivului, se găsește de pildă înlimba tagalog:bato „piatră” vs.mga bato „pietre”[12].
Un alt mijloc care nu afectează forma cuvântului este repetarea sa pentru a-l exprima la plural, ca înlimba malaieză:anak „copil” vs.anak-anak „copii”[12].
În funcție de limbă, numărul se exprimă mai mult sau mai puțin redundant.Redundanța rezultă în primul rând din exprimarea numărului prin acord cu substantivul. De pildă româna este puternic marcată pentru categoria numărului, acesta realizându-se în forma substantivului, prin desinență, eventual și prin alternanță, iar, în cadrul grupului nominal, și prin acord cu el aldeterminanților abstracți (articol,adjectiv pronominal) și al adjectivelor în funcție de atribut, iar în relațiasubiect –predicat, prin acordul celui din urmă cu primul. Se poate ajunge și la opt mărci de număr pentru aceeași unitate de conținut, ex.Cărțile cele noi ale profesorului sunt primele cu acest subiect[1].
Redundanța poate rezulta și din dublarea unorpărți de propoziție prin anticipare sau reluare prin pronume care se acordă cu termenul anticipat, respectiv reluat. Exemplu în franceză:Ces filles,elles croient au père Noël „Aceste fete cred în moș Crăciun” (literal „Aceste fete, ele cred…”)[4].
O limbă mai puțin marcată pentru categoria numărului decât româna este, de pildă, maghiara. În aceasta se folosește forma de singular în locul celei de plural, deși sensul cuvântului este de plural, în mai multe cazuri:
părțile perechi sau plurale ale corpului ca obiecte posedate:Piszkos akezed „Ai mâinile murdare”[19];
substantivul cu atribut exprimat printr-un numeral cardinal sau prin alt cuvânt care exprimă o cantitate mai mare decât unitatea:háromfüzet „trei caiete”,Hánykönyvet vettél? „Câte cărți ai cumpărat?”[20];
atributul adjectival:híres írók „scriitori celebri”[21];
substantive numărabile văzute ca nenumărabile în anumitecontexte:Virággal díszítjük a termet „Împodobim sala cu flori”[22].
În limbile care posedă categoria numărului, și substantivele nenumărabile au formă de singular sau de plural. Unele au ambele forme, dar în contexte diferite.
Substantive care satisfac numai contexte de singular, numitelasingularia tantum, sunt nume de materie, unele nume abstracte[1] și unele nume proprii:
hujavak „bunuri”,gázművek „întreprindere de distribuție a gazelor”,Amerikai Egyesült Államok „Statele Unite ale Americii”[27].
Limita dintre numărabil și nenumărabil nu este netă. Interpretarea unui sau altui substantiv ca aparținând primei clase sau celei din urmă poate diferi de la limbă la limbă. Bunăoară, înlimba rusă,горох (goroh) „mazăre” este unsingulare tantum, ca în română, dar în engleză nu este, putându-se spunea pea „un bob de mazăre”[28]. Alte exemple se pot vedea mai sus:enscissors vs.ro „foarfecă”,bsvrata vs.ro „ușă”.
În cadrul aceleiași limbi, unele substantive pot fi văzute în anumite contexte ca nenumărabile, în altele ca numărabile:
robunătate nenumărabil ca nume abstract denumind o calitate vs. numărabil cu sensul de „lucru de calitate bună”, cu pluralulbunătăți[29];
enmuch cake „multă prăjitură” (nenumărabil) vs.a cake, many cakes „o prăjitură, multe prăjituri” (numărabil)[30];
hrbrašno „făină” (în limbajul curent nenumărabil) vs.Sva pšeničnabrašna nisu ista „Nu toate făinurile de grâu sunt la fel” (în limbaj de specialitate numărabil)[31];
huhomok „nisip” ” (în limbajul curent nenumărabil) vs.murvás homokok „nisipuri cu pietriș fin” (în limbaj de specialitate numărabil)[25].
Substantivele colective sunt cuvinte care, cu forma de singular, denumesc omulțime de obiecte de același fel. În unele limbi, ca româna, au și formă de plural, care desemnează mai multe mulțimi de același fel. Unele dintre ele reprezintă mulțimi nedefinite, ex.cârd, ceată, grup, stol. Pe lângă substantive bază ca acestea mai sunt și unelederivate cu afixe specifice:aluniș,țărănime etc. Alte substantive colective indică mulțimi exacte:cvartet, deceniu, secol etc.[32].
În BCMS sunt substantive colective care pot fi puse plural (ex.hrmomčad „echipaj”,momčadi „echipaje”), și unele care nu pot fi, corespunzând în alte limbi cu substantive la plural:cvijeće „flori”,perje „pene, penaj”[31].
O noțiune apropiată de cea de substantiv colectiv este cea de substantiv generic care, la forma de singular, exprimă de regulă singularitatea, dar în anumite contexte reprezintă pluralitatea cu aceeași formă, care poate fi înlocuită cu cea de plural fără să se schimbe sensulenunțului:
Afirmația de mai sus este valabilă, printre altele, și pentru acordul dintre predicat și subiect:
roNici mama, nici tata n-a(u) venit (predicatul la singular sau la plural)[39];
frLeur condition et l’état du monde lesforça d’être toujours en armes (predicatul la singular) „Statutul lor și starea lumii i-a forțat să fie mereu înarmați” (Anatole France)[40];
enBread and butterwas all we had (predicatul la singular) „Pâine și unt era tot ce aveam”[41];
hrOve godinepoharala je tuča i suša silno vinograde (predicatul la singular) „Anul acesta grindina și seceta au lovit puternic podgoriile”[42];
huA füzetek, a ceruzák, a könyv a helyénvan/vannak? (predicatul la singular sau la plural) „Caietele, creioanele, cartea sunt la locul lor?”[43].
Cu substantivelepluralia tantum, acordul se face de regulă după formă, la plural, dar cu cele care denumesc o singură noțiune unitară, acordul se face în unele limbi la plural, în altele la singular:
frLes États-Unisont accueilli 50 millions de touristes étrangers en 2005 (acord la plural) „Statele Unite au primit 50 de milioane de turiști în 2005”[44];
enThe United Stateshas reacted angrily (acord la singular) „Statele Uniteau reacționat cu mânie”[45].
huAz Amerikai Egyesült Államok elnökválasztásrakészül (acord la singular) „Statele Unite ale Americii sepregătesc de alegeri”[46].
Acordul cu substantivele colective poate fi de asemenea după formă sau după înțeles. În română se întâlnesc ambele tipuri de acord și cu același substantiv:Un stol de cioritrecu [...] deasupra noastră (Alexandru Vlahuță) vs.Un stol de păsări seroteau deasupra nucului (Dumitru Matcovschi)[47]. În engleză sunt cazuri când acordul după înțeles este obligatoriu:Some cattle have got out into the road „Niște vite au ieșit pe șosea”[45].
În limbile în care adresarea politicoasă se face cu persoana a II-a plural și către o singură persoană, predicatul verbal se acordă după formă, deci la plural, cu subiectul, în ciuda singularității de fapt a acestuia. Exemplu cu predicat verbal:frEntrez, Madame „Intrați, doamnă”[48].Verbul copulativ din predicatul nominal se acordă în același fel, darnumele predicativ se acordă la singular dacă subiectul este o singură persoană:
hrVi ste već odavnalovac? „Dumneavoastră sunteți de mult timp vânător?”[50].
În română, dezacordul este dublu în construcția echivalentă, dat fiind că pronumeledumneavoastră este la singular. Cu acesta, verbul copulativ este totdeauna la plural, iar numele predicativ se acordă după înțeles cu subiectul:Dumneavoastră suntețimulțumit / mulțumită / mulțumiți / mulțumite[51].
În afară de pluralul politeții există și alte cazuri de acord la plural în contradicție cu numărul real. Exemple în română[52]:
pluralul oficial sau reprezentativ (în stilul administrativ):Raportăm îndeplinirea planului trimestrial. Director...;
pluralul autorului (în stilul științific):În acest articol vom demonstra...;
pluralul modestiei (în limba populară):Suntem tatăl ei;
pluralul ironic:S-avem iertare!
Acordul atributului și al determinanților abstracți
În unele limbi se acordă atributul adjectival și determinanții abstracți, adică adjectivele pronominale și articolele, dacă acestea din urmă există, curegenții lor:
frdes enfantsblonds „(niște) copii blonzi” – articolul nehotărâtdes și atributul[54];
cnrKomšija je prodaodvije kuće „Vecinul a vândut două case” –numeraluldvije „două” folosit ca determinant[55].
În aceste limbi se pune și problema acordului cu substantive sau pronume coordonate între ele. Acesta poate fi la plural sau la singular prin atracție, uneori fiind obligatoriu primul tip, alteori al doilea, existând și cazuri când ambele sunt posibile. Exemple în română:valea și dealulîmpădurite (acord după formă obligatoriu),fratele și soramea (acord prin atracție obligatoriu),temperatură și umiditatestabilă / stabile[56].
În franceză, cele două tipuri de acord apar aproape totdeauna numai în scris, de aceea nu sunt reguli stricte:la chevelure et la barbeblanches (acord la plural) „părul și barba albă”[57],l’inquiétude et la souffranceuniverselle (acord la singular) „neliniștea și suferința universală”[40]
În engleză nu se acordă atributul adjectival:small bottles „sticle mici”,stolen bottles of whisky „sticle de whisky furate”[58]. Nu se acordă nici articolele (the exhibition „expoziția”,the exhibits „exponatele”[59]), și nici adjectivele posesive:our neighbour „vecinul nostru”,our neighbours „vecinii noștri”[60]. Se acordă însă adjectivele demonstrative:this carpet „acest covor” –these flowers „aceste flori”,that colour „acea culoare”–those hills „acele dealuri”[60].
Nici în maghiară nu se acordă atributul adjectival (híres író „scriitor celebru”,híres írók „scriitori celebri”[61], nici determinanții abstracți (a ház „casa”,a házak „casele”[62]), în afară de adjectivele demonstrativeez „acest, această” șiaz „acel, acea”:az a könyv „cartea aceea”,azok a könyvek „cărțile acelea”[63]. Se mai acordă șiapoziția exprimată prin adjectiv:A ceruzák, a pirosak már elfogytak „Creioanele, cele roșii s-au epuizat deja”[64].
Elementul predicativ suplimentar se acordă cu substantivul căruia îi este subordonat. De asemenea și părțile de propoziție care îi corespund în alte limbi:
roEa treceindiferentă prin mulțime –indiferentă acordat cu subiectulea[65].
frElle est considérée commeincapable d’une telle action „Ea este considerată incapababilă de o asemenea acțiune” –incapable acordat cu subiectulelle[66];
srNaši suprvi stigli na cilj „Ai noștri au ajuns primii la finiș” –prvi „primii” acordat cu subiectulnaši[67].
În maghiară, cu regentul ei la plural, partea de propoziție corespunzătoare se poate acorda și la singular:Őket vidámaknak/vidámnak látom „Pe ei îi văd veseli” sau „Pe ele le văd vesele”.[68]
În limbă sunt și așa-numite elementeanaforice, care reiau un substantiv sau un pronume exprimat înaintea lor, și elementecataforice, care anticipă un substantiv sau un pronume situat după ele, acordându-se cu termenii la care se referă. Astfel de elemente pot fi, de pildă, pronumele personale:
hu Balogh, Judit,A jelző és az értelmező (Atributul și apoziția),Magyar Nyelvőr, nr. 2, aprilie–iunie 1999 (accesat la 5 iunie 2019)
hr Barić, Eugenijaet al.,Hrvatska gramatika (Gramatica limbii croate), ediția a II-a revăzută, Zagreb, Školska knjiga, 1997,ISBN 953-0-40010-1 (accesat la 5 iunie 2019)
hu Bokor, József, Szóalaktan (Morfologie), A. Jászó, Anna (coord.),A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007,ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 254–292 (accesat la 5 iunie 2019)
hu Bokor, József, Szófajtan (Părțile de vorbire), A. Jászó, Anna (coord.),A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007,ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 197–253 (accesat la 5 iunie 2019)
en Greenberg, Marc L.,A Short Reference Grammar of Standard Slovene (Gramatică elementară de referință a limbii slovene standard), Universitatea din Kansas, 2006 (accesat la 5 iunie 2019)
fr Grevisse, Maurice și Goosse, André,Le bon usage. Grammaire française (Folosirea corectă a limbii. Gramatică franceză), ediția a XIV-a, Bruxelles, De Boeck Université, 2007,ISBN 978-2-8011-1404-9
hu Kálmánné Bors, Irén și A. Jászó, Anna, Az egyszerű mondat (Propoziția simplă), A. Jászó, Anna (coord.),A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007,ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 345–436 (accesat la 5 iunie 2019)
hu Karakai, Imre,Francia nyelvtan magyaroknak (Gramatică franceză pentru maghiari), ediția a VI-a, actualizat la 2 decembrie 2013 (accesat la 5 iunie 2019)
en Kibort, Anna și Corbett, Greville G.,Number (Numărul),Grammatical Features Inventory (Inventarul categoriilor gramaticale), Surrey Morphology Group, Universitatea din Surrey, 2008 (accesat la 5 iunie 2019)
fr Szende, Thomas și Kassai, Georges,Grammaire fondamentale du hongrois (Gramatica fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues et mondes – l'Asiathèque, 2001ISBN 2-911053-61-3
