| Paul Niculescu-Mizil | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  București,România |
| Decedat | (85 de ani) București,România |
| Căsătorit cu | Lidia Niculescu-Mizil |
| Copii | Donca, Lidia (mama deputateiPSDOana Niculescu-Mizil),Serghei, Dumitru , Doru |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | politician |
| Limbi vorbite | limba română |
| Ideolog comunist și secretar alCC alPCR | |
| RectorulȘcolii de Partid „Ștefan Gheorghiu" | |
| În funcție 1950 – 21 iunie1954 | |
| Director adjunct al Institutului de istorie aPMR | |
| În funcție 1955 – 25 ianuarie1956 | |
| Șeful secției de propagandă aCC alPMR | |
| În funcție 25 ianuarie1956 – 1965 | |
| Membru alComitetului Politic Executiv alPCR | |
| În funcție 24 iulie1965 – 22 decembrie1989 | |
| Viceprim-ministru al guvernului | |
| În funcție 18 martie1972 – 30 martie1981 | |
| Ministru al Educației și Învățământului | |
| În funcție 1972 – 1976 | |
| Ministru al Finanțelor | |
| În funcție 7 martie1978 – 30 martie1981 | |
| Precedat de | Florea Dumitrescu |
| Succedat de | Petre Gigea |
| Președinte alCentrocoop | |
| În funcție 1981 – 1989 | |
| Premii | A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România |
| Partid politic | Partidul Muncitoresc Român Partidul Comunist din România Frontul Salvării Naționale Partidul Alianța Socialistă |
| Alma mater | Academia Comercială și Industrială (1945); curs de partid de două săptămâni pe lângă Comitetul regional Ilfov (în 1946) |
| Profesie | politiciancomunist |
Modificădate / text  | |
Paul Niculescu-Mizil (n.,București,România – d.,București,România[1]) a fost un înaltdemnitarcomunist, care a ocupat, printre altele, funcțiile de ministrul educației și învățământului dinRepublica Socialistă România (între1972-1976), fiind și cel de-al 129-lea ministru alFinanțelor Publice aleRomâniei (între1978-1981). A fost căsătorit cu Lidia Niculescu-Mizil și a avut șase copii, din care trei adoptați.
Tatăl lui Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Niculescu-Mizil[2], provenea din vechea mișcare socialistă. Din această cauză, în familie predominau lecturilemarxiste,leniniste șistaliniste[3]. Influențat de acestea, Niculescu-Mizil devine în 1945 membru alPCR, făcând carieră în aparatul propagandistic. A lucrat în cadrul secțiilor conduse deLeonte Răutu, unul din zbirii ideologici staliniști. A devenit curând prorectorul, apoi rectorul Școlii Superioare de Partid „Ștefan Gheorghiu” și director adjunct al Institutului de istorie aP.M.R. (1955). În anii '50 a condus numeroase prelucrări și a fost un actor principal în înscenările și procesele din anii 1958-1960[4].
Între 1956 și 1968 a fost șeful secției de propagandă și agitație aComitetului Central al P.M.R., fiind unul din artizanii cultului personalității luiGheorghe Gheorghiu-Dej[4].
În anii 1963-1964 a participat la întocmirea documentelor care au dus la Declarația din aprilie 1964[4]. Adoptată la plenara C.C al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964, „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, anunța o reorientare a conducerii comuniste de la București în raport cuUniunea Sovietică. Declarația enunța principiile călăuzitoare care trebuiau să stea la baza raporturilor dintre partidele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-și rezolva problemele politice și organizatorice. Deși Declarația din aprilie 1964 anunța o poziție de independență față de U.R.S.S., resorturile ei erau în realitate altele. După moartea luiStalin, după demascarea crimelor acestuia de cătreNikita Hrușciov în faimosulRaport Secret de la Congresul al XX-lea alPartidului Comunist al Uniunii Sovietice, și mai ales dupăevenimentele din 1956 din Ungaria, vechea gardă stalinistă din țările satelit ale Moscovei începuse să fie înlocuită de sovietici cu lideri ceva mai flexibili ideologic. Plenara din aprilie 1964 era, de fapt, un răspuns al conducerii dogmatice de la București, în frunte cu Gheorghiu-Dej, pentru a se asigura că va rămâne cu orice preț la putere.[4][5]
După moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Paul Niculescu-Mizil devine secretar al C.C., însărcinat cu ideologia și problemele mișcării comuniste. LaCongresul al IX-lea al PCR din 19-24 iulie 1965 este ales membru al Comitetului Politic Executiv al P.C.R., funcție în care va rămâne până în 1989. La scurt timp este promovat membru al Prezidiului Permanent al C.P.Ex., devenind o persoană foarte influentă a aparatului de partid pe care s-a bizuitNicolae Ceaușescu pentru acapararea totală a puterii[6].
Ca urmare a politicii derotație a cadrelor promovată de Ceaușescu, Paul Niculescu-Mizil este transferat din aparatul politic de partid în sfera executivă, fiind numit viceprim-ministru al guvernului (1972-1981), ministru al Educației și Învățământului (1972-1976), ministru al Finanțelor (1978-1981), președinte al Centrocoop (1981-1989).[4]
Ca demnitar și membru deplin al C.P.Ex., Niculescu-Mizil și-a pus semnătura pe toate actele de represiune săvârșite de regimul Ceaușescu după 1965. Printre ele, reprimareagrevei minerilor din Valea Jiului din 1977, aMișcării Goma, arevoltei anticomuniste de la Brașov din 1987.[4]
DupăRevoluția din decembrie 1989,Ion Iliescu l-a păstrat pe Paul Niculescu-Mizil în conducereaFrontului Salvării Naționale, însă presiunile societății civile au dus repede la îndepărtarea, arestarea și ulterior judecarea sa ca membru al lotului C.P.Ex.[4], alături de demnitari comuniști importanți precumConstantin Dăscălescu,Manea Mănescu,Ion Dincă,Emil Bobu sauTudor Postelnicu. Condamnat, Niculescu-Mizil a executat o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru implicarea directă, prin votul dat în Comitetul Politic Executiv, în represiunea împotriva manifestanților de la București șiTimișoara. Ulterior a fost grațiat de Ion Iliescu.[3]
După eliberarea din închisoare, Paul Niculescu-Mizil a fost activ în presă, acordând numeroase interviuri și scriindu-și memoriile. În tot ce a publicat, el și-a clamat nevinovăția și a luat apărarea sistemului comunist, acuzându-l pentru abuzuri pe Nicolae Ceaușescu. Într-unul din interviuri, Niculescu-Mizil spunea[7]:
„Odată, un ziar din București a scris că eu sunt nostalgic sau criptocomunist.
Le-am zis: «domnilor, nu mai căutați atâția termeni, eu sunt comunist».”—Martor Incomod - august 2006
În 2003, respectându-și opțiunile din tinerețe, a rămas comunist convins, devenind unul dintre membrii fondatori aiPartidului Alianța Socialistă unde a fost activ până la moarte.Paul Niculescu-Mizil a murit pe 5 decembrie 2008, la 85 de ani, în azilul privat dinBucureștii Noi în care locuia în ultimul timp. Suferea de probleme cardiace, în 2007 fiind operat la o clinică dinGermania. Cu aprobarea ministruluiVarujan Vosganian, trupul său a fost depus laMinisterul Finanțelor, generând un scandal intern în sânulPartidului Național Liberal[3], aflat la acea vreme la guvernare. Fruntași ai partidului precumSmaranda Enache,Adrian Cioroianu sauMircea Ionescu Quintus și-au declarat dezamăgirea față de decizia ministrului Vosganian, acuzând o „reabilitare mascată, care nu se face în nici un stat fost comunist membru al UE”[3].Paul Niculescu-Mizil a fost înmormântat pe 9 decembrie 2008 în cimitirul din curteamănăstirii Cernica, fiind condus pe ultimul drum de câteva sute de persoane.
Paul Niculescu-Mizil a fost căsătorit cu Lidia Niculescu-Mizil. Împreună au avut șase copii, din care trei adoptați. Copiii naturali suntSerghei Mizil, Lidia Mizil și Donca Mizil. Pe Doru, Paul Niculescu-Mizil l-a înfiat înainte de a împlini 1 an, după ce a rămas orfan în urma unui accident rutier.[8]
Serghei Mizil a dus o viață obișnuită pentru un fiu de demnitar comunist[9]:
„În primii ani ai lui Ceaușescu puteai să faci rost de orice. Am avut Mercedes 220 decapotabil, ca James Bond, un Jaguar, alții aveau BMW sau Jeep. Erau doar în uzul nostru, proprietatea statului.”
„Aveam vilă la Snagov, aveam o Dacie mai specială cu număr mic și nu se luau milițienii de mine. Astea erau avantajele mele, mâncam de la o casă de comenzi mai specială, unde găseai whisky de multe feluri, țigări mai bune. Astea se datorau funcțiilor părinților. Aveam un magazin, la început, pe strada Varșovia, unde ăia din Biroul Politic puteau să comande orice, și Rolex și Merțane. În ultimii ani se duseseră și o parte din avantajele astea, Ceaușescu voia să facă economii.”—Jurnalul Național - 4 martie 2008
A absolvitArte Plastice, obținând o diplomă de pictor, și o perioadă a profesat. A făcut rochii sau curele pentru Fondul Plastic, a vândut tablouri inclusiv în străinătate, beneficiind, ca fiu de activist de Partid, de privilegiul unui pașaport[10]. A fost un apropiat al luiNicu Ceaușescu, fiul dictatorului Nicolae Ceaușescu. Alături de acesta a dus o viață de noapte, frecventând baruri și restaurante cunoscute în epocă; din cercul celor doi mai făceau parte și alți fii de demnitari comuniști sau de persoane sus-puse, precumMădălin Voicu, Jean Maurer, fiul luiIon Gheorghe Maurer, nepoții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ghiță, Sanda și Mândra,Gino Iorgulescu,Irinel Columbeanu sau Sașa Marinescu[9]. Mama lui Sașa, Violeta Marinescu, a fost primul colonel deSecuritate femeie din România[11].Serghei Mizil a fost coleg de școală cuSorin Oprescu[12]. Actualmente este considerat o persoană mondenă și invitat la diverse posturi de televiziune.
Donca Mizil a avut o relație îndelungată - timp de 10 ani - cu Nicu Ceaușescu. Acesta s-a îndrăgostit de ea pe când avea 16 ani, iar apropiații lor susțin că între cei doi a fost o dragoste adevărată.[13] Dar această legătură amoroasă nu era pe placulElenei Ceaușescu, care a intervenit mereu în relația celor doi. Din cauza ei, Donca Mizil a fost chiar nevoită să suporte o întrerupere de sarcină într-o lună avansată, după cum amintește politologulVladimir Tismăneanu[4]. Elena Ceaușescu a reușit până la urmă să-l despartă pe Nicu de fata lui Paul Niculescu-Mizil și să-l determine să se însoare cu preferata ei,Poliana Cristescu. Elena Ceaușescu o cunoscuse pe aceasta într-o vizită oficială laTârgoviște, unde Cristescu era șefaOrganizației de Pionieri din județ. Deoarece din primele verificări rezultau numai aspecte favorabile: înfățișare agreabilă, tânără, licențiată, devotată Partidului, inteligentă și fără încurcături, Elena Ceaușescu a mutat-o la București, numind-o secretară a Comitetului Central alUniunii Tineretului Comunist, în subordinea lui Nicu Ceaușescu[14]. Nunta celor doi s-a oficiat pe 10 decembrie 1983, în fața delegatului de stare civilă al Consiliului Popular al sectorului 1 București. Jean Maurer își amintește că despărțirea lui Nicu de Donca „i-a distrus pe amândoi”[13].
În total, Paul Niculescu-Mizil a avut 11 nepoți, cei mai cunoscuți fiind Răzvan Niculescu-Mizil și deputataOana Mizil, aleasă în această funcție laalegerile din 2008 din parteaP.S.D.[15]. Oana Mizil este proprietara revistei „Monden” și partenera luiMarian Vanghelie[16].
Nașul de botez al lui Răzvan Niculescu-Mizil a fost Nicu Ceaușescu[11]. Director lacompania de telefonie mobilă Zapp, el a decedat pe 2 mai 2005, într-un accident rutier, în apropierea localitățiiSăftica. Răzvan Mizil conducea motocicleta personală cu viteză excesivă și a pierdut controlul acesteia, izbindu-se de balustrada de protecție aDN1[17]. La înmormântare au participat mulți membri ainomenclaturii comuniste și copii ai acestora, precum nepoții lui Nicolae Ceaușescu, Mădălin Voicu, Sașa și Violeta Marinescu[11]. Alți participanți la înmormântare au fost interlopulFane Spoitoru, fiicapreședintelui Băsescu,Elena Băsescu, Tudor Vasile, băiatul fostului premierRadu Vasile, Alexandru Erbașu, fostul director alS.I.E.Cătălin Harnagea, oameni de afacerilibanezi saupalestinieni[11].
_Cl.2.jpg)
Ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a II-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”[23]
Materiale media legate dePaul Niculescu-Mizil laWikimedia Commons| Predecesor: Florea Dumitrescu | Al 129-lea ministru alFinanțelor Publice aleRomâniei 7 martie1978 –30 martie1981 | Succesor: Petre Gigea |
