Partidul Libertății din Austria (îngermanăFreiheitliche Partei Österreichs;FPÖ) este un partid dedreaptă sauextrema dreaptă dinAustria. Liderul partidului eraHeinz-Christian Strache, care a demisionat în urma unui scandal de corupție. Președintele actual este Herbert Kickl, din iunie 2021.
Sub conducerea luiJörg Haider FPÖ a obținut primul succes electoral la alegerile regionale din 1989 din Carintia, unde partidul a întrunit 29% din voturi.SPÖ și-a pierdut majoritatea, iarÖVP a devenit al treilea partid în regiune. FPÖ a format o coaliție cu ÖVP, cu Haider drept guvernator în Carintia (la acel moment cel mai mare triumf politic al lui). Laalegerile generale din 1990, partidul s-a îndepărtat de la liberalismul cu care se asociase, în schimb se preocupă de imigraționism și critică tot mai desUniunea Europeană. A urmat o remarcă a lui Haider în 1991 despre "politica decentă de angajare" înGermania Nazistă (în contrast cu cea a actualui guvern al Austriei), ca urmare acesta fiind înlocuit la inițiativa SPÖ-ÖVP cu candidatul ÖVP, Christof Zernatto. Mai târziu în acel an, FPÖ a înregistrat creșteri la trei alegeri regionale (cele mai notabile înViena).[18]
Haider a continuat să critice aceste politici și și-a exprimat obiectivele politice ca fiind un guvern mic cu mai multă democrație directă decât totalitarismul centralizat. Urmând o creștere a importanței imigraționsimului drept o problemă politică, în 1993 partidul a pornit inițiativa "Austria întâi!" (dorind unreferendum pe probleme de imigraționism). Inițiativă a fost controversată, astfel că cinci politicieni din conducere au părăsit partidul și s-au alăturatForumului Liberal (LiF). Relațiile FPÖ cuInternaționala Liberală au dvenit tot mai slabe, concluzionând cu partidul părăsind această formațiune.[19] În 1999, Haider a fost reales Guvernator al Carintiei.
Laalegerile generale din 1999, FPÖ a obținut 27% din voturi, cel mai mult din istoria sa—învingând ÖVP pentru prima oară la mucî diferență. În februarie 2000, ÖVP a acceptat să formeze o coaliție împreună cu FPÖ.[20] În mod normal, Haider ar fi trebuit să devinăcancelar al Austriei. Oricum, din cauza criticilor internaționale legate de participare FPÖ la guvernare,Wolfgang Schüssel de la ÖVP a luat postu. În schimb, i-au fost acordat FPÖ-ului Ministerele Sănătății și de Finanțe. Mai târziu acea lună Haider, care era criticat chiar din poziția sa de ministru junior, a fost schimbat din fruntea partidului și înlocuit cuSusanne Riess-Passer.[21] Văzând un boicot diplomat al Austriei, cele 14 țări memre aleUE au introdus sancțiuni după ce guvernul a fost format; în afara întâlnirilor formale ale UE, contactele cu Austria au fost reduse. Măsurile au fost justificate de UE ca fiind "admiterea FPÖ într-o coaliție guvernamentală legitmează extrema dreaptă în Europa".[22]
Partidul a fost ținut pe marginea scenei politice pentru majoritatea Celei de-a Doua Republici, în afara perioadei scurte în care a guvernat în anii '80. Sancțiunile din parte UE au fost anulate în luna septembrie, după un raport care arată efectivitatea lor doar pe termen scurt; pe termen lung acestea ar putea crește euroscepticismul.[22] Unii observatori au notat faptul că Italia nu a fost sancționată atunci cândAlianța Natională post-fascistă a intrat în guvern 1994.[23]
FPÖ s-a confruntat cu o instabilitate internă și astfel o depreciere în rândul populației. Votanții au devenit nervoși din cauza faptului că partidul a fost nevoit să fie de acord cu reformele economiceneo-liberale ale ÖVP. Mai mulți miniștri importanți ai FPÖ sau retras din partid în 2002 în urma unor atacuri puternice ale lui Haider, astfel având loc alegeri anticipate.[21][24]
În campania electorală, partidul a fost puternic divizat și nu a reușit să își organizeze o strategie politică. Și-a schimbat liderii de cinci ori în mai puțin de două luni, iar laalegerile generale din 2002 a scăzut la doar 10.2% din voturi, aproape cu două treimi mai puțin decât la precedentel alegeri. Majoritatea votanților s-au îndreptat spre ÖVP, care a devenit cel mai mare partid din Austria cu 43% din voturi. Și mai mult, a fost reînființată coalițai guvernamentală dintre ÖVP și FPÖ; oricum, au crescut criticile legate de misiunea FPÖ de a câștiga alegerile cu orice preț.[25]
După ce au avut alegeri interne în FPÖ, fostul președinteJörg Haider și întreaga echipă ce se afla atunci la guvernare au format un partid politic la data de 4 aprilie, numitAlianța pentru Viitorul Austriei (BZÖ).[26][27][28] Cancelarul AustrieiWolfgang Schüssel a urmat, schimbând coaliția cu FPÖ într-o cooperare cu BZÖ.[29] Întrucât nimeni nu îl putea învinge pe Haider înCarintia, organizația locală a FPÖ a devenit organizație a BZÖ în Carintia.[28]
FPÖ s-a situat mai bine decât BZÖ în sondaje după separarea din 2005,[30] cu primele teste înStiria[31] șiBurgenland.[32] La data de 23 aprilie 2005,Heinz-Christian Strache a fost ales președinte al FPÖ, înlocuindu-l pe interimarulHilmar Kabas. Întrucât fosta elită a partidului a trecut la BZÖ, FPÖ-ul era din nou fără responsibilități. Sub Strache ideologia partidului a devenit tot mai radicală, întorcându-se la obiectivele inițiale.[33] FPÖ a ieșit rezonabil la alegerile din Viena, unde candida Strache, acesta ducând o campanie puternică împotriva imigrației. A obținut 14,9% din voturi, în timp ce BZÖ a obținut doar 1,2%.[34]
Laalegerile generale din 2006, FPÖ a continuat să promoveze anti-immigraționismul, anti-islamismul șieuroscepticismul. A obținut 11% din voturi și 21 de locuri în parlament,[33] în timp ce BZÖ a luat doar 4%, minimul necesar pentru a intra în Parlament. Coaliția dintre SPÖ și ÖVP le-a lăsat în continuare pe cele două partide în opoziție. Laalegerile din 2008 și FPÖ și BZÖ au crescut semnificativ, ajungând la 17.4%, respectiv 10.7.[35] Laalegerile pentru Parlamentul European din 2009, FPÖ și-a dublat rezultatul din 2004, obținând 12.8% din voturi și 2 locuri.
Heinz-Christian Strache, vorbind la un miting înaintea alegerilor din 2010 din Viena.
În decembrie 2009 organizația locală a BZÖ, s-a separat și a formatPartidul Libertății în Carintia (FPK); acesta a colaborat cu FPÖ la nivel național, modelându-se după modelul germanCDU-CSU.[36] Liderul organizației, Uwe Scheuch, s-a certat cu liderul BZÖ,Josef Bucher, după ce acesta a considerat-o "un liberal moderat de extremă dreapta" și orientat ideologic mai mult spre economie.[37] La alegerile din 2010 din Viena, FPÖ a crescut la 25.8% din voturi; aceasta a fost văzută drept o victorie de către Strache, datorită popularității sla printre tineri. Atunci a fost singura dată cândSPÖ și-a pierdut majoritatea absolută din oraș.[38][39]
Oliver Geden:Diskursstrategien im Rechtspopulismus. Freiheitliche Partei Österreichs und Schweizerische Volkspartei zwischen Opposition und Regierungsbeteiligung, VS Verlag für Sozialwissenschaften 2006.ISBN 3-531-15127-4
Oliver Geden:Männlichkeitskonstruktionen in der Freiheitlichen Partei Österreichs. Eine qualitativ-empirische Untersuchung, Leske + Budrich: Opladen 2004.ISBN 3-8100-4100-9.
Reinhard Heinisch:Die FPÖ – Ein Phänomen im internationalen Vergleich. Erfolg und Misserfolg des identitären Rechtspopulismus. In: Österreichische Zeitschrift für Politikwissenschaft 3/2004: 247-261.
Lothar Höbelt:Von der vierten Partei zur dritten Kraft. Die Geschichte des VdU. Leopold Stocker Verlag, Graz 1999.ISBN 3-7020-0866-7
Kurt Richard Luther:Die Freiheitliche Partei Österreichs (FPÖ) und das Bündnis Zukunft Österreichs (BZÖ), in: Herbert Dachs et al. (Hg.): Politik in Österreich. Das Handbuch. Manz: Wien 2006, 364-388
Oliver Minich:Die freiheitliche Partei Österreichs als Oppositionspartei in der Ära Haider. Strategie, Programmatik, innere Struktur.ISBN 3-935731-43-4
Britta Obszerninks: Nachbarn am rechten Rand: Republikaner und Freiheitliche Partei Österreichs im Vergleich. Münster 1999
Anton Pelinka:Die FPÖ in der vergleichenden Parteienforschung. Zur typologischen Einordnung der Freiheitlichen Partei Österreichs. In: Österreichische Zeitschrift für Politikwissenschaft 3/2002: 281-299
Kurt Piringer:Die Geschichte der Freiheitlichen. Beitrag der Dritten Kraft zur österreichischen Politik. Wien 1982.
Viktor Reimann:Die Dritte Kraft in Österreich. Wien 1980.
Sebastian Reinfeldt:Nicht-wir und Die-da. Studien zum rechten Populismus, Braumüller: Wien 2000.ISBN 3-7003-1312-8
Maria Rösslhumer:Die FPÖ und die Frauen, Döcker: Wien 1999.ISBN 3-85115-263-8
Fritz Stüber:Ich war Abgeordneter. Die Entstehung der freiheitlichen Opposition in Österreich. Graz 1974.
^Martin Dolezal; Swen Hutter; Bruno Wüest (). „Exploring the new cleavage in across arenas and public debates: designs and methods”. În Edgar Grande; Martin Dolezal; Marc Helbling; et al.Political Conflict in Western Europe. Cambridge University Press. p. 52.ISBN978-1-107-02438-0. Accesat în.
^Hainsworth, Paul (),The Extreme Right in Western Europe, Routledge, pp. 38–39
^Art, David (),Inside the Radical Right: The Development of Anti-Immigrant Parties in Western Europe, Cambridge University Press, pp. 106–107
^Wodak, Ruth; De Cillia, Rudolf; Reisigl, Martin (),The Discursive Construction of National Identity (ed. 2nd), Edinburgh University Press, p. 195
^Hale Williams, Michelle (), „Downside after the summit: factors in extreme-right party decline in France and Austria”,Mapping the Extreme Right in Contemporary Europe: From Local to Transnational, Routledge, p. 260
