Partidul Comunist alUniunii Sovietice (în rusă:Коммунисти́ческая Па́ртия Сове́тского Сою́за =КПСС) a fost numele folosit de succesoriifacțiuniibolșevice aPartidului Social Democrat al Muncitorilor din Rusia din1952 până în1991. Denumirea dePartid Comunist a fost prezentă în numele partidului încă din1918, atunci când bolșevicii au devenitPartidul Comunist al Întregii Rusii (bolșevicii). În1925 partidul a devenitPartidul Comunist al Întregii Uniuni (bolșevicii) (Всесоюзная коммунистическая партия (большевиков),ВКП(б)). În1934 a devenitPartidul Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice (PC(b)US). În cele din urmă, în1952, el a devenitPartidul Comunist al Uniunii Sovietice sau, mai simplu,PCUS.
Acest articol urmărește istoria partidului din 1918 până la dizolvarea sa din 1991.Pentru informații despre partidul dinainte de 1918, vezi articolele:Bolșevic șiMenșevic.
Pentru cea mai mare parte a istoriei Rusiei Sovietice și a Uniunii Sovietice, Partidul Comunist a fost nelipsit de la guvernare și a fost singurul partid politic tolerat de guvern și de forțele lui de securitate. Ca o consecință, istoria URSS-ului și a PCUS-ului se întrepătrund și se suprapun. Pentru cei interesați de istoria PCUS-ului este util să consulte seria de articole "Istoria Rusiei".
În 1919 a fost creat unBirou Politic, care a avut inițial cinci membri, având ca sarcină conducerea treburilor zilnice ale partidului. La început, cea mai înaltă instanță a Partidului eraComitetul Central. Primii membri plini ai Politburo au fost:Lenin,Troțki,Kamenev,Stalin șiKrestinski cu trei membri supleanți:Buharin,Zinoviev șiKalinin. De-a lungul celui de-al treilea deceniu, s-au ținutcongrese ale partidului aproape în fiecare an.
Cea mai înaltă instanță conducătoare a PCUS-ului eraCongresul Partidului, care la început se țineau anual pentru ca apoi să devină mai rare, în special pe vremea luiStalin. Congresul Partidului alegeaComitetul Central care, la rândul lui, alegeaPrezidiul – Biroul Politic. Sub Stalin, cea mai importantă poziție din partid a devenit cea deSecretar General care era ales de Politburo. În 1952, titulatura deSecretar General a devenitPrim Secretar iarPolitburo a devenitPrezidiu, asta până și-au recăpătat numele în timpul luiBrejnev, în 1966.
În teorie, puterea supremă aparținea Congresului Partidului dar, în practică, structura de putere era inversă și, după moartea lui Lenin, puterea supremă a fost concentrată în mâinile Secretarului General.
La nivelurile de jos, conducerea partidului era asigurată de Comitetele de Partid,partkom (партком). Un partkom era condus desecretar al partkomului (секретарь парткома). La intreprinderi,colhozuri, instituții, etc, comitetele erau denumite "partkom". La nivele mai înalte, comitetele aveau nume abreviate precum:raikom (райком) la nivelul deraion,obkom (обком) la nivelul deoblastie (regiune) (cunoscute mai înainte cagubkom (губком) pentrugubernii),gorkom (горком) la nivel de oraș, etc.
La nivelurile de jos ale partidului se aflauorganizațiile de bază (первичная партийная организация) saucelulele de partid (партийная ячейка). Erau create în interiorul oricărei organizații de orice fel unde erau cel puțin trei comuniști. Conducerea celulei era denumităbiroul partidului (партийное бюро, партбюро). Un birou de partid era condus de unsecretar de birou ales (секретарь партбюро).
La celulele de partid mai mici, secretarii erau de regulă angajații uzinei/spitalului/școlii corespondente. Organizațiile suficient de mari erau conduse desecretari cu scoatere din producție (освобожденный секретарь), care-și primeau salariul din fondurile partidului.
Calitatea de membru de partid a devenit până la urmă un privilegiu, cu posibilitatea de a accede în elita societății sovietice,nomenclatura. Membrii nomenclaturii se bucurau de privilegii speciale: accesul la magazinele cu circuit închis, la stațiunile de odihnă și ladacea (vilele de protocol), se bucurau de repartizarea preferențială de apartamente, le era permis să călătorească peste hotare, puteau să-și trimită copii la cele mai bune școli și puteau obține cele mai bune slujbe pentru ei. Era practic imposibil să ajungi în elita conducătoare a Uniunii Sovietice fără a fi membru al Partidului Comunist.
Calitatea de membru își avea riscurile ei, în mod special pe vremea epurărilor luiStalin. Calitatea de membru al partidului nu era accesibilă oricui. Pentru a deveni membru de partid, candidatul trebuia să obțin aprobarea diverselor comitete, iar trecutul fiecărui candidat era cercetat cu atenție. Cum noile generații creșteau fără să știe altceva decât viața în URSS, calitatea de membru era în general obținută după ce se parcurgeau anumite stagii obligatorii. Copilul erau încadrat înmișcarea de pionieri, la vârsta de 14 ani intra înKomsomol (Organizația Tineretului Comunist) și la sfârșit, ca adult, dacă acesta arătase că aderă ladisciplina de partid (sau dacă avea relațiile potrivite) putea deveni membru de partid.
Atunci când bolșevicii au redenumit partidul dreptPartidul Comunist al Întregii Rusii erau aproximativ 200.000 de membri. Pe vremea lui Stalin, partidul s-a angajat într-o amplă campanie de recrutări de noi membri, atât din zona rurală, cât și din orașe. Această acțiune avea ca scop atât "proletarizarea" partidului, cât și încercarea lui Stalin să-și întărească baza de susținere, prin depășirea numerică aveteranilor bolșevici și prin reducerea influenței lor în partid.
Până în 1933, partidul avea aproximativ 3,5 milioane de membri dar, ca un rezultat alepurărilor, numărul lor a scăzut la 1,9 milioane până în 1939. În 1986, Partidul Comunist avea peste 19 milioane de membri, aproximativ 10% din populația adultă a URSS-ului. Peste 44% dintre membrii partidului erau clasificațimuncitori și 12%țărani colhoznici. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice avea organizații naționale în 14 dintre cele 15 republici ale URSS-ului. În RSSF Rusă nu exista un partid separat, afacerile de partid fiind conduse direct de PCUS.
Numărul de comuniști raportat la populație după republici la frontiera dintre deceniile 7 și 8 era după cum urmează: Rusia – 7,2%, Ucraina – 5,35%,RSSM – 3,43%, Tadjikistan – 2,8%; URSS – 5,934%.
Cu unele excepții, politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice era dictată de Secretarul General. Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, după moartea luiLenin, poate fi divizată în epocile lui:Stalin,Hrușciov,Brejnev șiGorbaciov.
Probabilitatea tot mai mare a disoluției URSS a condus elementele conservatoare ale PCUS-ului să lansezelovitura de stat din august 1991, când Gorbaciov a fost înlăturat temporar de la putere. Pe19 august 1991, cu o zi înainte de semnarea nouluiTratat Unional care dădea o mult mai multă libertate republicilor, un grup care s-a autointitulatComitetul pentru Starea de Urgență a luat în mâini puterea în Moscova, declarând că Gorbaciov este bolnav și de aceea eliberându-l din funcție. VicepreședinteleGhenadi Ianaiev a fost numit ca președinte în funcție. Comitetul din opt membri includea pe președinteleKGB-ului,Vladimir Kriucikov, ministru de interne,Boris Pugo, ministrul apărării,Dmitrii Iazov și primul-ministru,Valentin Pavlov. Lovitura de stat a fost învinsă datorită marilor demonstrații populare ca și eforturilor luiBoris Elțîn, care a devenit astfel adevăratul om al zilei. Gorbaciov s-a reîntors la Moscova ca președinte, dar a demisionat din funcția de Secretar General și și-a luat angajamentul să curețe partidul de conservatori. Elțîn a interzis formal Partidul Comunist în Rusia.KGB-ul a fost dizolvat ca și alte agenții și organizații ale partidului. Acțiunile lui Elțîn au fost declarate mai apoi neconstituționale, dar în acel moment URSS-ul încetase să mai existe.
