Paranoia este un proces de gândire puternic afectat deanxietate saufrică, de multe ori până la iraționalitate șidelir, decurgând fărăhalucinații și schimbări accentuate depersonalitate. Gândirea paranoică este caracterizată de obicei de neîncredere sau suspiciune față de ceilalți. Paranoia este denumirea dată unei stări de orgoliu exagerate, degândire greșită, de interpretări false, fiind oboală psihiatrică încadrată înclasapsihozelor. Istoric, această caracterizare a fost folosită pentru a descrie orice formă dedelir.
Câteodată, în vorbirea cotidiană, termenulparanoia este folosit greșit pentru a descrie ofobie. De exemplu, o persoană nu vrea să zboare de frica prăbușirii avionului. Acest lucrunu indică automat paranoia, ci mai degrabă o fobie. Faptul că nu este învinovățit cineva în acest caz indică mai degrabă prezența unei fobii. Starea de paranoia apare în momentul în care subiectul poate fi considerat normal, însă este condus de o tulburare la limita psihiatriei. Unaspect important al gândirii paranoice îl reprezintă centralitatea: faptul că paranoicul se vede ca opersonalitate centrală într-unscenariu care poate fi periculos sau grandios și interpretează evenimente care nu au nicio legătură cu ei înrealitate ca fiind direcționate spre ei sau despre ei.
Termenulparanoia a fost folosit pentru a descrie oboală mintală în care o gândire delirantă este singura sau cea mai importantă caracteristică. Conceptul a fost descris de către Johann Christian Heinroth, apărut în anul 1818 și provine din limba greacă ("para=în afară; iar "nous"=minte). În tentativa sa originală de a clasifica bolile mentale, psihiatrul germanEmil Kraepelin a folosit termenulparanoia pură pentru a descrie o condiție unde era prezent delirul, dar fără o deteriorare aparentă a capacității intelectuale și fără alte caracteristici aledementia praecox, boala redenumită mai apoischizofrenie. Notabil, în definiția sa, gândul nu trebuia să fie persecutor pentru a fi clasificat ca paranoic, deci orice gând delirant putea fi clasificat ca fiind paranoic. De exemplu, o persoană care are gândul delirant că este o figură religioasă importantă ar fi clasificată de Kraepelin ca suferind de "paranoia pură". Chiar și în prezent, undelir nu trebuie să aibă ca și caracteristici suspiciunea sau frica pentru a fi clasificat ca fiind paranoic. O persoană, ar putea fi diagnosticată cuschizofrenie paranoică fără un delir de persecuție, prin simplul fapt că delirul se referă la ei însăși, cum ar fi gândul că ar fi un agentSRI sau un membru cunoscut al familiei regale.
Recent[2], în cadrul medical, termenul este folosit pentru a descrie deluzii în care persoana afectată crede că este persecutată. Mai exact, ele au fost definite ca având două elemente centrale:
Individul crede că se întâmplă sau se va întâmpla ceva rău,
Individul crede că persecutorul are intenția de a-i face rău.
Întrucât se așteaptă permanent la ostilitate, ridiculizare șitrădare din partea celorlalți, paranoicul ajunge ușor să sufere demania persecuției.
Paranoicul este influențat dedelir, pot apărea halucinații auditive sau vizuale, dar nu atât de frecvent ca în cazul schizofreniei sau al parafreniei. Individul are ogândire normală, iar brusc îi aparidei preconcepute cum că ar fi urmărit, înșelat, nedreptățit.De asemenea, persoanele normale pot avea aceste suspiciuni, însă diferența este că în cazul paranoicilor, aceste îndoieli au o durată de cel puțin olună, până ajung la stagiul de obsesii. În acest fel, indivizii își construiesc viața pe baza obsesiilor, iar sistemul degândire devine unul bolnav. Pe lângă acestea, paranoicul își poate juca foarte bine rolul când vine vorba de ideile sale, astfel încât devine credibil,maiales în cazul persoanelor apropiate.
Paranoia megalomaniacă, combinația întremegalomanie șiparanoia, este o descriere psihiatrică clasică.[3] Printre publicațiile de psihiatrie recente care discută subiectul, se află șiDSM-IV.
Relația dintre paranoia megalomaniacă și conceptuldementia praecox a fost discutat de Domingo (2008).[4]
