#Nu s-au adunat cei 910.264 plecați peste hotare înregistrați în recensământul din 2011, deoarece se presupune că au fost deja enumerați în datele oficiale din țările unde au reședința permanentă.
Limba română este numită drept „moldovenească” de către autoritățile moldovenești (până în 2013)[30] și transnistreni.
Acest articol conține text înlimba arabă, scris de la dreapta la stânga. Fără suport de afișare corespunzător, se pot vedea litere arabe scrise de la stânga la dreapta sau de altă natură în loculcaracterelor arabe.
Poporul palestinian (înarabăالشعب الفلسطيني,ash-sha‘b al-Filasṭīnī), cunoscut și sub numele depalestinieni (înarabăالفلسطينيون,al-Filasṭīniyyūn, {înebraică:פָלַסְטִינִים) sauarabi palestinieni (înarabăالعربي الفلسطيني,al-'arabi il-filastini), este ungrup etno-național[31][32][33][34][35][36][37] alcătuit din descendenții actuali aiarabilor care s-au stabilit în Palestina între secolele al VII-lea - al XX-lea, precum și ai locuitorilor dinPalestina de-a lungul secolelor, inclusiv o parte dinevrei,samariteni șigreci, care s-au creștinat, s-au arabizat și în mare parte au trecut laislam, devenindarabi din punct de vedere cultural și lingvistic.[38][39][40][41][42][43][44][45] Circa jumătate din populația palestiniană de pe glob continuă să locuiască în Palestina istorică, regiune care cuprindeCisiordania,Fâșia Gaza șiIsrael.[46] În toată această regiune, în anul 2005, palestinienii constituiau 49% din totalul locuitorilor,[47] cuprinzând întreaga populație a Fâșiei Gaza (1.865 milioane),[48] majoritatea populației din Cisiordania (aproximativ 2.785.000) și 20,8% din populațiaIsraelului - inclusiv palestinienii din Ierusalim - cu cetățenie israeliană.[49][50] Mulți suntrefugiați saustrămutați intern, inclusiv peste un milion în Fâșia Gaza,[51] circa 750.000 în Cisiordania[52] și circa 250.000 în Israel. Din populația palestiniană care trăiește în străinătate, cunoscută cadiaspora palestiniană, mai mult de jumătate esteapatridă, fiind lipsită decetățenia oricărei țări.[53] Între 2,1 și 3,24 milioane de palestinieni din diaspora trăiesc înIordania vecină,[54][55] peste 1 milion înSiria șiLiban și circa 750.000 înArabia Saudită, în timp ce cei 500.000 de palestinieni dinChile reprezintă cea mai mare concentrare din afaraOrientului Mijlociu.
În 1919, palestinieniimusulmani șicreștini constituiau 90% din populația PalestineiAutorității Mandatare Britanice.[56][57] Opoziția față demandat și față de imigrarea evreiască a stimulat consolidarea unei identități naționale unificate, anterior fragmentată de diferențe regionale, religioase, familiale sau de clasă.[58][59] Istoria uneiidentități naționale palestiniene distincte este un subiect disputat printre cercetători.[60][61] Istoricul în drept Assaf Likhovski consideră că opinia predominantă este că identitatea palestiniană a apărut în primele decenii alesecolului al XX-lea,[60] când o dorință embrionară de autoguvernare a prins rădăcini printre palestinieni în fața temerii generalizate căsionismul va duce la apariția unui stat evreu și la deposedarea majorității arabe. Primele semne ale acestui fenomen s-au cristalizat la majoritatea editorilor, creștini sau musulmani, ai ziarelor locale.[62] Denumirea de „palestinian” a fost folosită în mod limitat și anterior, până laPrimul Război Mondial, de arabii palestinieni cu referire la conceptulnaționalist al unui popor palestinian.[42][43] Dupăcrearea statului Israel,exodul din 1948 și mai ales dupăexodul din 1967, termenul a ajuns să semnifice nu doar un loc de origine, dar și un sentiment al unui trecut și prezent comun împărtășit sub forma aspirației spre unui stat arab palestinian.[42] Identitatea palestiniană modernă își reclamă, în mod selectiv și în diverse interpretări, moștenirea tuturor epocilor, dinvremurile biblice și până în perioada otomană.[63]
Fondată în 1964,Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) este o organizație-umbrelă pentru diverse grupări care reprezintă poporul palestinian în fața organismelor statale internaționale.[64]Autoritatea Națională Palestiniană, înființată oficial în 1994 ca rezultat alAcordurilor de la Oslo, este un corp administrativ interimar responsabil nominal cu guvernarea în majoritatea centrelor populate palestiniene din Cisiordania și Fâșia Gaza.[65] Din anul 2007 puterea în Fâșia Gaza a fost preluată de mișcarea islamistă-teroristă palestinianăHamas, care s-a bucurat de un puternic suport popular și care, aspirând spre un stat islamic, se opune total păcii cu Israelul și sfidează de atunci regimul de laRamallah al Autorității Naționale Palestiniene, dominat de organizația naționalistă Fatah.Din 1978,Națiunile Unite celebrează anual oZi Internațională de Solidaritate cu Poporul Palestinian. Istoricul britanic anti-israelianPerry Anderson estimează că jumătate din palestinienii care trăiesc în „teritorii palestiniene ocupate” sunt refugiați și că au suferit împreună, la cursul și prețurile din 2008–09, pierderi de bunuri însumând aproximativ 300 de miliarde dedolari în urma „confiscărilor israeliene”.[66]
ToponimulgrecescPalaistínē (Παλαιστίνη), cu care este înrudit cuvântularabFilastin (فلسطين), a apărut prima dată în lucrările din secolul al V-lea î.C. ale istoriculuigrecHerodot, unde acesta definește la modul general[67] regiunea de coastă dinFenicia și până înEgipt.[68][69] Herodot folosește de asemenea termenul ca pe unetnonim, precum atunci când vorbește de „sirienii din Palestina” sau de „palestinienii sirieni”,[70] un grup amorf din punct de vedere etnic pe care el îl deosebește de fenicieni.[71][72] Herodot nu face nici o distincție între evrei și alți locuitori ai Palestinei.[73]
Cuvântul grecesc reflectă un vechi cuvânt din Estul Mediteranei și Orientul Apropiat care a fost folosit ori ca toponim, ori ca etnonim. Înegipteana veche, denumireaPeleset/Purusati[74] se referea lapopoarele mării, în particular lafilisteni.[75][76] Înlimbile semite, cuvântulakkadianPalaštu (cu variantaPilištu) este folosit de Filistia din secolul al VII-lea î.C. și de cele, la vremea aceea, patru orașe-state ale sale.[77] Cuvântul înruditPlištim dinebraica biblică este tradus în general prin „filisteni”.[78]
ExpresiaSiria Palestina a continuat să fie folosită de istorici, geografi și alții cu referire la regiunea dintreMarea Mediterană șirâul Iordan, precum în scrierile luiPhilon din Alexandria,Iosephus Flavius șiPlinius cel Bătrân. După ceromanii au adoptat termenul ca nume administrativ oficial al regiunii, în secolul al II-lea î.C., „Palestina” ca nume de sine stătător a intrat în folosința curentă, a fost bătut pe monede, în inscripții și chiar întextele rabinice.[79] Cuvântul arabfilastin a fost folosit pentru a desemna regiunea începând cu primii geografimedievali arabi. Există indicații că a fost utilizat în regiune ca substantiv adjectival arab încă din secolul al VII-lea î.C.[80] Ziarul arabFalastin (înființat în 1911), publicat înJaffa deIssa și Yusef al-Issa, li se adresa cititorilor cu apelativul de „palestinieni”.[81]
Prima bancăsionistă,Jewish Colonial Trust (JCT), a fost fondată la Al Doilea Congres Sionist și înregistrată laLondra, în 1899. JCT urma să constituie instrumentul financiar alOrganizației Sioniste, iar scopul ei era de a strânge capital și credit pentru a ajuta la obținerea unei carte pentru Palestina. Pe 27 februarie 1902, o subsidiară a JCT numită „Compania Anglo-Palestiniană” (CAP) a fost înființată la Londra cu asistența lui Zalman David Levontin. Această Companie urma să devină ceea ce este astăziBank Leumi.[82]În timpul perioadeiPalestinei Mandatare, termenul „palestinian” era folosit cu referire la toate persoanele care trăiau în acel teritoriu, indiferent de religia sauetnia lor, iar cei căroraautoritățile mandatare britanice le acordaucetățenie deveneau „cetățeni palestinieni”.[83] Alte exemple din acea vreme includ folosirea termenului deRegimentul Palestina, cu referire la Brigada Evreiască de Infanterie din Armata Britanică din timpulcelui de-al Doilea Război Mondial, și a termenului „Talmudul palestinian”, un nume alternativ alTalmudului din Ierusalim folosit în special în mediile academice.
După crearea, în 1948, a statului Israel, folosirea termenilor „Palestina” și „palestinian” de către evreii palestinieni aproape a încetat. Spre exemplu, ziarul de limbă englezăThe Palestine Post, fondat de evrei în 1932, și-a schimbat numele, în 1950, înThe Jerusalem Post. Evreii din Israel și din Cisiordania se identifică azi cu toții drept israelieni, în timp cecetățenii israelieni arabi se identifică în acleaș timp ca cetățeni israelieni și/sau palestinieni și/sau arabi.[84]
Carta Națională Palestiniană, amendată de OEP laConsiliul Național Palestinian din iulie 1968, definește ca „palestinieni” pe „acele persoane de naționalitate arabă care, până în 1947, locuiau în mod normal în Palestina, indiferent dacă au fost apoi expulzate sau au rămas acolo. Oricine născut, după acea dată, dintr-un tată palestinian – în Palestina sau în afara ei – este de asemenea palestinian”.[85] „Persoana de naționalitate arabă” nu este un termen cu specific religios și îi include nu doar pe musulmanii vorbitori de arabă din Palestina, dar și pecreștinii vorbitori de arabă sau alte comunități religioase din Palestina care, la acea dată, erau vorbitoare de arabă, precumsamaritenii șidruzii. Deci,evreii din Palestina erau/sunt incluși și ei, deși Carta se limitează doar la „evreii palestinieni vorbitori de arabă care locuiau în Palestina până la începerea invaziei sioniste”. Carta mai statuează că „Palestina, cu granițele pe care le avea în timpul Mandatului Britanic, este o unitate teritorială indivizibilă”.[85][86]Numărul celorforțați să se exileze în războiul din 1948 în loc să scadă, este într-o continuă creștere de circa 18-20% anual.[necesită citare]
Momentul și cauzele care au stat la baza apariției unei conștiințe naționale palestiniene distincte în rândul arabilor din Palestina sunt chestiuni de dezacord științific. Unii argumentează că poate fi urmărit încă din timpulrevoltei arabe din 1834 (sau chiar din secolul al XVII-lea), în timp ce alții susțin că nu a apărut decât după perioada Palestinei Mandatare.[60][87] Potrivit istoricului în drept Assaf Likhovski, viziunea dominantă este că identitatea palestiniană a apărut în primele decenii ale secolului al XX-lea.[60]
Baruch Kimmerling și Joel S. Migdal consideră Revolta din 1834 ca fiind primul eveniment formator al poporului palestinian. Din 1516 și până în 1917, Palestina a fost administrată deImperiul Otoman, cu excepția deceniului dintre 1830 și 1840, când un egiptean vasal al otomanilor,Muhammad Ali, și fiul său,Ibrahim Pașa, au reușit să se desprindă de conducerea otomană, să cucerească teritorii întinzându-se din Egipt și până la Damasc și să stăpânească toată acea regiune. Așa numita Revoltă țărănească din 1834 a arabilor palestinieni a fost precipitată de încercările la scară mare de înrolare a bărbaților. Liderii locali și personalitățile urbane erau nemulțumite de pierderea privilegiilor tradiționale, în timp ce țăranii erau conștienți că înrolarea era aproape o condamnare la moarte. Începând din luna mai 1834, rebelii au ocupat multe orașe, printre eleIerusalim,Hebron șiNablus, iar Ibrahim Pașa și-a trimis armata, care i-a înfrânt pe ultimii insurgenți pe 4 august, în Hebron.[88]Benny Morris susține însă că arabii din Palestina au rămas totuși parte a mai largei naționalitățipan-arabe sau, alternativ, a mișcării pan-islamiste.[89]Walid Khalidi susține contrariul, scriind că palestinienii din vremurile otomane erau „extrem de conștienți de caracterul distinctiv al istoriei palestiniene...” și „deși mândri de moștenirea și de ascendența lor arabă, palestinienii se considerau nu doar urmașii cuceritorilor arabi ai secolului al VII-lea, dar și aiindigenilor care au trăit în Palestina din timpuri imemoriale, inclusiv ai evreilor și ai canaaniților dinaintea lor”.[90]
Zachary J. Foster scrie într-un articol din 2015 înForeign Affairs că, „pe baza a sute de manuscrise, arhive ale tribunalelor islamice, cărți, reviste și ziare din perioada otomană (1516–1918), se pare că primul arab care a folosit termenulpalestinian a fost Farid Georges Kassab, un creștin ortodox dinBeirut”. Foster mai explică faptul că, în cartea din 1909 a lui Kassab,Palestina, elenism și clericalism, acesta nota în trecere că „palestinienii otomani ortodocși își spun arabi și chiar sunt, de fapt, arabi”, în ciuda numirii pe tot parcursul cărții a vorbitorilor de arabă din Palestina drept palestinieni.[91]
În cartea sa din 1997,Palestinian Identity: The Construction of Modern National Consciousness, istoriculRashid Khalidi scrie că straturile arheologice care arată istoria Palestinei – cuprinzând perioadelebiblică,romană,bizantină,omeiadă,abbasidă,fatimidă,cruciată,ayyubidă,mamelucă șiotomană – formează o parte a identității poporului palestinian din ziua de astăzi, după cum a devenit conștient în ultimul secol.[63] Notând că identitatea palestiniană nu a fost niciodată una exclusivă, „arabismul, religia și loialitățile locale” jucând un rol important, Khalidi atrage atenția împotriva eforturilor unor avocați extremi ai naționalismului palestinian de a căuta în mod „anacronic” în istorie o conștiință naționalistă care este, de fapt, „relativ recentă”.[92][93]
Rashid Khalidi argumentează că identitatea națională modernă a palestinienilor își are rădăcinile în discursurile naționaliste ivite printre popoarele Imperiului Otoman la sfârșitul secolului al XIX-lea, care s-au intensificat după trasarea granițelor națiunilor-stat moderne dinOrientul Mijlociu dupăPrimul Război Mondial.[93] Khalidi mai spune că, deși provocarea reprezentată de sionism a jucat un rol în modelarea acestei identități, „ar fi o gravă eroare să se sugereze că identitatea palestiniană a rezultat în special ca răspuns la sionism”.[93] În schimb, istoriculJames L. Gelvin consideră naționalismul palestinian drept o reacție directă la sionism. În cartea saThe Israel-Palestine Conflict: One Hundred Years of War, el afirmă că „naționalismul palestinian a apărut înperioada interbelică drept răspuns la imigrația și colonizarea sionistă”.[95] Gelvin scrie că acest fapt nu face identitatea palestiniană mai puțin legitimă:
„Faptul că naționalismul palestinian s-a dezvoltat mai târziu decât sionismul și, într-adevăr, ca răspuns la acesta, nu diminuează în nici un fel legitimitatea naționalismului palestinian și nici nu-l face mai puțin valid decât sionismul. Orice naționalism apare ca opoziție la un „altul”. De ce altceva ar exista nevoia de a specifica cine ești? Și orice naționalism este definit de factorul căruia i se opune”.[95]
David Seddon crede că „crearea identității naționale în sensul său contemporan s-a cristalizat în special în timpul anilor 1960, odată cu înființarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei”. El adaugă totuși că „existența unei populații cu un nume evident similar („filistenii”) în vremurile biblice sugerează un grad de continuitate de-a lungul unei îndelungate perioade istorice (la fel cum „israeliții” din biblie sugerează o îndelungată continuitate istorică în aceeași regiune).”[96]
Bernard Lewis crede că arabii din Palestinaotomană nu s-au opus sionismului din postura unei națiuni palestiniene, deoarece conceptul unei atare națiuni le era necunoscut arabilor din zonă la acea vreme și nu a luat ființă decât mai târziu. Chiar nici conceptul denaționalism arab în provinciile arabe ale Imperiului Otoman „nu a atins proporții semnificative înainte de izbucnirea Primului Război Mondial”.[43]Sociologul Tamir Sorek consideră că, „deși o identitate palestiniană distinctă poate fi urmărită cel puțin până la mijlocul secolului al XIX-lea (Kimmerling și Migdal 1993; Khalidi 1997), sau chiar până în secolul al XVII-lea (Gerber 1998), abia după Primul Război Mondial o paletă largă de afilieripolitice opționale a devenit relevantă pentru arabii din Palestina”.[87]
Indiferent de punctul de vedere diferit față de momentul, mecanismele cauzale și orientarea naționalismului palestinian, la începutul secolului al XX-lea opoziția puternică la sionism și dovada înfloririi unei identități naționaliste palestiniene poate fi găsită în cuprinsul ziarelor de limbă arabă din Palestina precumAl-Karmil (înființat în 1908) șiFalastin (înființat în 1911).[97]Falastin se concentra inițial pe critica sionismului în contextul neputinței administrației Imperiului Otoman de a controla imigrarea evreiască și largul influx de străini, iar mai târziu a explorat impactul achiziționării sioniste de terenuri asupra țăranilor palestinieni (înarabăفلاحين,felahin), exprimând o îngrijorare crescândă privind deposedarea de terenuri și implicațiile ei pentru societatea palestiniană în general.[97]
Primele organizații naționaliste palestiniene au apărut la sfârșitul Primului Război Mondial.[98] Două facțiuni politice au ieșit în evidență:al-Muntada al-Adabi, dominată de familiaNashashibi, care milita pentru promovarea limbii și culturii arabe, pentru apărarea valorilor islamice și pentru o Sirie și o Palestină independente; iar în Damasc,al-Nadi al-Arabi, dominată de familiaHusseini, care apăra aceleași valori.[99]
Analele istorice continuă să arate o întrepătrundere între identitățile și naționalismul „arab” și „palestinian”. Ideea unui stat palestinian unic, separat de vecinii săi arabi, a fost inițial respinsă de reprezentanții palestinieni. Primul congres al asociațiilor musulmano-creștine, desfășurat în Ierusalim, în februarie 1919, convocat cu scopul alegerii reprezentanților arabilor palestinieni pentruConferința de Pace de la Paris, a adoptat următoarea rezoluție: „Considerăm Palestina ca fiind parte a Siriei arabe, deoarece nu a fost niciodată separată de ea. Suntem conectați cu ea prin legături naționale, religioase, lingvistice, naturale, economice și geografice”.[100]
Dupătulburările de Nebi Musa,Conferința de la San Remo și eșecul luiFaisal de a fonda Regatul Siriei Mari, o formă distinctă de naționalism arab palestinian a prins rădăcini între aprilie și iulie 1920.[101][102] După căderea Imperiului Otoman și cucerirea franceză a Siriei, evenimente concomitente cu cucerirea britanică și administrarea Palestinei, fostul primar pan-sirian al Ierusalimului,Musa Qasim Pașa al-Husseini, a spus: „acum, după evenimentele recente de la Damasc, trebuie să schimbăm complet planurile noastre de aici. Siria de sud nu mai există. Trebuie să apărăm Palestina.”[103]
Conflictul dintre naționaliștii palestinieni și diversele tipuri de pan-arabiști a continuat în timpul Mandatului Britanic, dar aceștia din urmă au devenit din ce în ce mai marginalizați. În acea perioadă, doi lideri proeminenți ai naționaliștilor palestinieni erauMohammad Amin al-Husseini, Marele Muftiu al Ierusalimului, numit în funcție de britanici, șiEzzedin Al-Qassam.[104]
Zonă alocată unui stat evreu Zonă alocată unui stat arab Corpus separatum pentruIerusalimTimbru al ONU emis pentru comemorarea luptei palestinienilor.
Un stat independent palestinian nu a exercitat niciodatăsuveranitate completă asupra teritoriilor locuite de palestinieni în epoca modernă. Palestina a fost administrată de Imperiul Otoman până la Primul Război Mondial, apoi gestionată de autoritățile mandatare britanice. Israelul a fost înființat în părți din Palestina în 1948, iar în urmarăzboiului arabo-israelian din 1948 Cisiordania a fostanexată de Iordania, iarFâșia Gaza de către Egipt, ambele țări continuând să administreze aceste teritorii până când Israelulle-a ocupat înRăzboiul de Șase Zile. Istoricul israelianAvi Shlaim subliniază că lipsa de suveranitate a palestinienilor asupra terenului a fost folosită de Israel pentru a le nega drepturile [la autodeterminare].[105]
Femei palestiniene protestând în 1930 laIerusalim contra Mandatului britanic. Pe pancarte scrie „Nu dialogului, nu negocierilor până la încetarea [Mandatului]”.
Articolul 22 alPactuluiSocietății Națiunilor a conferit un statut legal internațional teritoriilor și popoarelor care au încetat să se mai afle sub suveranitatea Imperiului Otoman, ca parte a unui „trust sacru al civilizației”. Articolul 7 al Mandatului Societății Națiunilor solicita înființarea unei naționalități palestiniene noi, separate, pentru locuitorii Palestinei. Aceasta însemna că palestinienii nu au devenit cetățeni britanici și că Palestina nu a fost anexată ladominioanele britanice.[109] Documentul Mandatului britanic împărțea populația între evrei și neevrei, respectiv britanici, iar puterea mandatară considera populația palestiniană a fi compusă din grupuri religioase, nu naționale. Drept consecință, recensămintele guvernamentale din 1922 și 1931 i-au caracterizat pe palestinieni din punct de vedere confesional ca musulmani, creștini și evrei, categoria „arabi” lipsind.[110]
După ce generalul britanic Louis Bols a cititDeclarația Balfour, în februarie 1920, circa 1.500 de palestinieni au demonstrat pe străzile Ierusalimului.[104] O lună mai târziu, în timpul revoltelor de Nebi Musa din 1920, protestele împotriva regimului britanic și a imigrației evreiești au devenit violente și Bols a interzis toate demonstrațiile. Totuși, în mai 1921, alte revolte antievreieștiau izbucnit în Jaffa și zeci de arabi și evrei au fost uciși în confruntări.[104]
Articolele Mandatului britanic menționau drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești din Palestina, dar nu și statutul lor politic. LaConferința de la San Remo s-a decis acceptarea textului acelor articole, introducându-se în procesul-verbal al conferinței un angajament al Puterii Mandatare că acest lucru nu va implica pierderea niciunuia dintre drepturile de care se bucuraseră până atunci comunitățile neevreiești din Palestina. În 1922, autoritățile britanice din Palestina Mandatară au propus un proiect de constituție care ar fi garantat reprezentarea palestinienilor arabi într-un Consiliu Legislativ, cu condiția ca ei să accepte termenii mandatului. Delegația palestinienilor arabi a respins propunerea ca „total nesatisfăcătoare”, notând că „poporul Palestinei” nu poate accepta includerea Declarației Balfour în preambulul constituției ca bază de discuții. În plus, delegația a contestat desemnarea Palestinei drept colonie britanică „de ordin inferior”.[111] Circa 10 ani mai târziu, arabii au încercat să-i convingă pe britanici să ofere o instituție juridică arabă, dar fără succes.[112]
După uciderea șeicului Ezzedin Al-Qassam de către britanici în 1935, adepții lui au inițiatrevolta din 1936–1939, care a început cu ogrevă generală în Jaffa și atacarea reședințelor și instituțiilor evreiești și britanice dinNablus.[104]Înaltul Comitet Arab a chemat la o grevă generală la nivel național, la neplata taxelor și la închiderea consiliilor municipale, și a cerut încetarea imigrației evreiești și o interdicție a vânzării de terenuri către evrei. Spre sfârșitul anului 1936, mișcarea a devenit o revoltă națională, iar rezistența a crescut în 1937 și 1938. Drept răspuns, britanicii au declaratlegea marțială, au dizolvat Înaltul Comitet Arab și au arestat oficiali din Consiliul Islamic Suprem aflați în spatele revoltei. Până în 1939, circa 5.000 de arabi fuseseră uciși în acțiunile britanice menite să zdrobească revolta, iar peste 15.000 fuseseră răniți.[104]
După războiul din 1948 șiexodul palestinian care i-a urmat, cunoscut ca „Al Nakba” („Catastrofa”), a urmat o lungă pauză în activitatea politică palestiniană. Khalidi o atribuie evenimentelor traumatice din 1947-1949, care au inclus depopularea apeste 400 de orașe și sate și crearea a sute de mii de refugiați.[113] 418 sate au fost rase de pe suprafața pământului de israelieni, 46.367 de clădiri, 123 de școli, 1.233 de moschee, 8 biserici și 68 de altare, multe având o istorie îndelungată, au fost distruse de forțele israeliene.[114] În plus, palestinienii au pierdut între 1,5 și 2 milioane deacri de teren, circa 150.000 de locuințe urbane și rurale și 23.000 de structuri comerciale precum magazine și birouri.[115] Estimări recente privind confiscările de proprietăți palestiniene de către Israel începând din 1948 și până în prezent au condus la concluzia că palestinienii au suferit pierderi nete în bunuri de 300 miliarde de dolari.[66]
Acele regiuni ale Palestinei Mandatare care nu au devenit parte a nou-declaratului stat Israel au fost ocupate de Egipt sau anexate de Iordania. LaConferința de la Ierihon, din 1 decembrie 1948, 2.000 de delegați palestinieni au sprijinit o rezoluție chemând la „unificarea Palestinei șiTransiordaniei ca un prim pas spre deplina unitate arabă”.[116] În timpul a ceea ce Khalidi a numit „anii pierduți” care au urmat, palestinienilor le-a lipsit un centru de greutate, fiind divizați între Israel, Egipt, Iordania, Siria, Liban și așa mai departe.[117]
Istoricul israelianEfraim Karsh este de părere că identitatea palestiniană nu s-a dezvoltat decât după războiul din 1967, deoarece exodul palestinian din 1948 a fracturat atât de puternic societatea palestiniană încât a făcut imposibilă solidificarea identității naționale. Între 1948 și 1967, iordanienii și alte țări arabe care găzduiau refugiați arabi din Palestina/Israel au redus la tăcere orice expresie a identității palestiniene, iar Iordania și Egiptul au continuat să ocupe pământurile palestinienilor până când acestea au fost cucerite de Israel, în 1967. Anexarea formală a Cisiordaniei de către Iordania în 1950, urmată de acordarea cetățeniei iordaniene palestinienilor care locuiau pe malul de vest al Iordanului, au înăbușit și mai tare identitatea națională palestiniană prin integrarea palestinienilor în societatea iordaniană.[118]
În anii 1950, o nouă generație de grupări și mișcări naționaliste palestiniene a început să se organizeze clandestin, apărând pe scena publică în anii 1960.[119] Elita tradițională palestiniană, care dominase negocierile cu britanicii și cu sioniștii în timpul Mandatului și care era în mod covârșitor considerată responsabilă pentru pierderea Palestinei, a fost înlocuită de aceste noi mișcări, ai cărei recruți proveneau în general din clasele sărace sau mijlocii și erau adesea studenți sau tineri absolvenți ai universităților dinCairo, Beirut sau Damasc.[119] Puterea ideologieipan-arabe lansate deGamal Abdel Nasser — populară printre palestinieni, pentru care arabismul era deja o componentă importantă a identității lor[120] — a început să pună în umbră identitățile statelor arabe separate pe care le subsuma.[121]
Începând din 1967, palestinienii din Cisiordania și Fâșia Gaza au trăit sub ocupație militară israeliană, care a creat, conform lui Avram Bornstein, ocarceralizare a societății lor.[122] Între timp, pan-arabismul ca aspect al identității palestiniene s-a estompat. Ocupația israeliană a Fâșiei Gaza și Cisiordaniei a declanșat unal doilea exod palestinian și a fracturat grupările politice și militante palestiniene, obligându-le să renunțe și la ultimele speranțe în pan-arabism. Ele au început să se strângă în jurulOrganizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), care fusese înființată la Cairo, în 1964. Gruparea a crescut în popularitate în anii următori, mai ales sub conducerea de orientare naționalistă a luiYasser Arafat.[123] Principalul curent naționalist palestiniansecular s-a grupat sub umbrela OEP, ale cărei organizații fondatoare au inclusFatah șiFrontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, precum și alte grupări care, la acea vreme, considerau că violența politică este singura cale de „eliberare” a Palestinei.[63] Aceste grupări au promovat o idee apărută în anii 1960, conform căreia naționalismul palestinian ar avea adânci rădăcini istorice, și ai cărei avocați extremi descopereau urmele unei conștiințe și identități naționaliste palestiniene de-a lungul secolelor și chiar mileniilor istoriei Palestinei, când o asemenea conștiință este de fapt relativ modernă.[124]
Bătălia de la Karameh și evenimentele cunoscute caSeptembrie negru au contribuit la sporirea sprijinului palestinienilor pentru aceste grupări, în special printre palestinienii aflați în exil. În același timp, printre palestinienii din Gaza și Cisiordania s-a înfiripat o temă ideologică nouă, cunoscută casumud („dârzenie”, „stăruință”, „fermitate”), care a devenit strategia populară palestiniană adoptată din 1967 până în prezent. Pornind de la un concept strâns legat de teren, agricultură șiautohtonism, imaginea ideală a palestinianului promovată de această dată era cea a unui țăran (în arabăfelah) care stă ferm pe pământul lui, refuzând să plece. Strategie mai pasivă față de cea adoptată de „fedainii” palestinieni,sumud furniza un subtext important narațiunii luptătorului, „simbolizând continuitate și legături cu pământul, cu agricultura și cu modul rural de viață”.[125]
În 1974, OEP a fost recunoscută de statele arabe ca singurul reprezentant legitim al poporului palestinian și i s-a acordat, în același an, statut de observator ca mișcare națională de eliberare de către Națiunile Unite.[64][126] Israelul a respins rezoluția, catalogând-o „rușinoasă”.[127] Într-un discurs înKnesset, viceprim-ministrul și ministrul de ExterneYigal Allon a prezentat opinia guvernului israelian: „nimeni nu se poate aștepta să recunoaștem organizația teroristă numită OEP ca reprezentându-i pe palestinieni — pentru că nu-i reprezintă. Nimeni nu se poate aștepta să negociem cu liderii bandelor teroriste care, prin ideologia și acțiunile lor, încearcă să lichideze Statul Israel.”[127]
În 1975, Națiunile Unite au înființat un organism subsidiar,Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian, care să recomande un program de implementat care să permită poporului palestinian să-și exercite independența națională, suveranitatea și dreptul la autodeterminare fără interferențe externe, și care să faciliteze întoarcerea refugiaților palestinieni la casele și proprietățile lor.[128]
Prima Intifada (1987–1993) a fost prima revoltă populară palestiniană împotriva ocupației israeliene începute în 1967. A urmat declararea, în 1988, a proclamării de către OEP aStatului Palestina, iar aceste evenimente au condus la întărirea identității naționale palestiniene. DupăRăzboiul din Golf, din 1991, autoritățilekuweitiene au forțat circa 200.000 de palestinienisă părăsească Kuweitul.[129] Acțiunea autorităților kuweitiene a fost motivată parțial de sprijinul arătat de Yasser Arafat luiSaddam Hussein.
Acordurile de la Oslo, primul tratat interimar de pace israeliano–palestinian, au fost semnate în 1993. Procesul era prevăzut să dureze cinci ani și să se sfârșească în 1999, când forțele israeliene au început să se retragă din Fâșia Gaza și din zona adiacentăIerihonului. Expirarea acestui termen fără ca Israelul să recunoască statul palestinian și fără încetarea ocupației a fost urmată deA doua Intifada, în 2000.[130][131] Aceasta a fost mai violentă decât prima.[132] Curtea Internațională de Justiție a remarcat că, deoarece guvernul israelian a recunoscut OEP ca reprezentanta poporului palestinian, existența acestuia nu mai prezintă nici un dubiu. Curtea a notat că acordul interimar israeliano-palestinian asupra Cisiordaniei și Fâșiei Gaza, din 28 septembrie 1995, s-a referit și el de câteva ori la poporul palestinian și „drepturile sale legitime”.[133] Conform luiThomas Giegerich, cu privire la dreptul poporului palestinian de a forma un stat suveran independent, „Dreptul la autodeterminare conferă în mod colectiv poporului palestinian dreptul inalienabil de a-și stabili liber statutul politic, în timp ce Israelul, recunoscând palestinienii ca popor separat, este obligat să promoveze și să respecte acest drept, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite”.[134]
Originile palestinienilor sunt complexe și diverse. Regiunea nu a fost inițial arabă —arabizarea a fost o consecință a includerii Palestinei în cadrul Imperiului Arab, aflat în expansiune rapidă, după ce teritoriul său fusese cucerit de triburile arabe și aliații lor locali în primul mileniu, cu precădere în timpulcuceririi islamice a Siriei din secolul al VII-lea. Palestina, pe atunci o regiune elenizată controlată deImperiul Bizantin, cu o numeroasă populație creștină, a căzut sub influența politică și culturală a dinastiilor musulmane vorbitoare de arabă, inclusivDinastia Ayyubidă kurdă. De la cucerire și până în secolul al XI-lea, jumătate din populația creștină a lumii a trăit sub noua ordine musulmană și n-a existat în toată această perioadă nici o încercare de convertire a ei.[135] De-a lungul timpului totuși, o mare parte a populației Palestinei a fost arabizată și gradual convertită la islam.[38] Populații arabe au existat în Palestina și anterior cuceririi, iar unele din acele triburi arabe și beduine au luptat ca aliate ale Bizanțului împotriva invaziei, pe care dovezile arheologice o indică a fi fost de fapt o „cucerire pașnică”, în care nou-veniților li s-a permis să se stabilească în vechile zone urbane. Teoriile privind declinul populației, suplinit de importul de populații străine, nu sunt confirmate de descoperirile arheologice.[136][137] Precum în cazul altor națiuni arabe „arabizate”, identitatea palestinienilor, bazată în mare parte pe afilierea lingvistică și culturală, este independentă de existența oricăror origini arabe.
Populația palestiniană a crescut în mod dramatic. Timp de câteva secole din perioada otomană populația Palestinei a scăzut și a fluctuat între 150.000 și 250.000 de locuitori, și abia în secolul al XIX-lea a avut loc o creștere rapidă a numărului de locuitori.[138]
În timp ce cultura palestiniană este în primul rând arabă și islamică, mulți palestinieni se identifică cu primele civilizații care au locuit pământul Palestinei.[139] Conform lui Walid Khalidi, în vremurile otomane „palestinienii se considerau descendenții nu doar ai cuceritorilor arabi din secolul al XVII-lea, dar și ai popoarelor autohtone care au locuit în țară din vremuri imemoriale”.
În mod similar, Ali Qleibo, un antropolog palestinian, a scris că:
„De-a lungul istoriei, diverse popoare s-au mutat în regiune și au făcut din Palestina casa lor:canaaniți, iebusiți,filisteni dinCreta, greci dinAnatolia șiLidia,evrei,amoriți,edomiți,nabateeni,aramei,romani,arabi,cruciați vest-europeni și mulți alții. Aceste popoare s-au stabilit în diverse regiuni care s-au suprapus în timp și au concurat pentru suveranitate și pământuri. Alții, precum vechii egipteni,hitiții,perșii,babilonienii șimongolii, au fost 'evenimente' istorice ale căror ocupații succesive au avut același efect devastator precum un cutremur major ... Precum stelele căzătoare, diversele culturi au strălucit pentru o scurtă vreme înainte să se stingă din analele istorice și culturale ale Palestinei. Poporul, totuși, a supraviețuit. Cu obiceiurile și tradițiile lor, fosile ale acestor străvechi civilizații au supraviețuit până în epoca modernă — fie ea și modernitate camuflată sub smalțul islamului și culturii arabe.”[139]
„Legătura arabilor cu Palestina datează fără întrerupere din cele mai vechi perioade istorice, deoarece termenul 'arab' [în Palestina] se referă astăzi nu doar la cei veniți din Peninsula Arabă și care au ocupat țara în secolul al VII-lea, dar și la străvechile populații care s-au contopit cu cuceritorii lor, adoptându-le limba, obiceiurile și modul de gândire, și care au devenit astfel complet arabizate.”[140]
Istoricul american Bernard Lewis a scris:
„Cu certitudine, în Palestina, precum oriunde în Orientul Mijlociu, printre strămoșii locuitorilor moderni se află și cei care au trăit în țară din antichitate. La fel de cert este că amestecul demografic a fost puternic modificat de migrație, deportări, imigrație și colonizare. Acest lucru este cu atât mai adevărat în Palestina, unde populația a fost transformată de evenimente precum rebeliunea evreilor împotriva Romei și reprimarea sa, cucerirea arabă, sosirea și plecarea cruciaților, devastarea și recolonizarea regiunilor litorale de către regimurile mameluc și turc și, începând din secolul al XIX-lea, de migrații pe scară largă din interiorul, cât și din exteriorul regiunii. Prin invazii și deportări și prin schimbări succesive de regimuri și culturi, aspectul populației palestiniene s-a modificat de câteva ori. Fără îndoială, locuitorii originali nu au dispărut niciodată complet, dar în decursul timpului ei au fost succesiv iudaizați, creștinați și islamizați. Limba lor a fost transformată în ebraică, apoi aramaică, iar în final în arabă.”[141]
Afirmații emanând din anumite cercuri ale societății palestiniene și ale sprijinitorilor ei, sugerând că palestinienii au legături ancestrale directe cu vechiicanaaniți, fără o legătură intermediară cu israeliții, au fost o sursă de dispute în contextul mai larg al conflictului israeliano–palestinian. Bernard Lewis nota că „rescrierea trecutului este folosită în mod obișnuit pentru atingerea unor anumite scopuri politice ... Sărind peste israeliții biblici și revendicând înrudirea direct cu canaaniții, locuitorii preisraeliți ai Palestinei, devine posibilă construirea unei revendicări istorice anterioare promisiunii biblice făcute evreilor”.[141][142]
Unii cercetători palestinieni, precum Zakariyya Muhammad, au criticat argumentele pro-palestiniene bazate pe genealogia canaanită, sau ceea ce el numește „ideologia canaanită”. El o consideră „un moft intelectual, fără nici o legătură cu preocupările oamenilor obișnuiți”.[143] Considerând că motivul ei este dorința de a preceda revendicările naționale evreiești, el descriecanaanismul drept o „ideologie pierzătoare”, indiferent dacă factuală sau nu, „atunci când este folosită pentru a gestiona conflictul nostru cu mișcarea sionistă”, deoarececanaanismul „recunoaștea priori teza centrală a sionismului. Și anume că am fost implicați într-un conflict peren cu sionismul - și, prin urmare, cu prezența evreiască în Palestina - de la Regatul luiSolomon și mai înainte ... astfel, dintr-o singură lovitură, canaanismul anulează presupunerea că sionismul este o mișcare europeană, propulsată de necesitățile europene moderne...”[143]
Comentând implicațiile ideologiei canaanite, Eric M. Meyers, un istoric al religiilor de laDuke University, a scris:
„Care este semnificația descendenței palestinienilor din canaaniți? Într-o reconstrucție timpurie, mai conservatoare, a istoriei, poate fi spus că acest lucru nu face decât să confirme vrăjmășia istorică dintre Israel și inamicii săi. Totuși, unii istorici cred că Israelul s-a ivit cu adevărat din comunitatea canaanită (semiții de nord-vest) și s-a aliat cu elemente canaanite împotriva orașelor-state și elitei Canaanului. În momentul în care au fost lipsiți de drepturi de către aceste orașe-state și de către elite, israeliții și unii canaaniți obișnuiți s-au aliat pentru a contesta hegemonia conducătorilor orașelor-state și au făurit o nouă identitate în țara deluroasă, bazată pe principii egalitariste și pe amenințarea comună venită din afară. Aceasta este altă ironie în politicile moderne: palestinienii sunt cu adevărat frați de sânge sau veri cu israelienii moderni — ei sunt cu toții descendenții lui Abraham și Ishmael, ca să spunem așa”.[144]
Hartă a Palestinei din timpul luiSaul, cca. 1020 î.C., conform atlasului luiGeorge Adam Smith.
Mai mulți sioniști din perioada anterioară Mandatului Palestinei, de laAhad Ha'am șiBer Borochov, până laDavid Ben-Gurion șiIțhak Ben-Țvi, credeau că populația rurală palestiniană descinde din vechii evrei biblici, dar au renunțat la această opinie când implicațiile ei ideologice au devenit problematice.[143] Ahad Ha'am credea că „musulmanii [Palestinei] sunt vechii locuitori ai pământului ... care au devenit creștini odată cu dezvoltarea creștinismului, apoi musulmani, la sosirea islamului”.[143]Israel Belkind, fondatorulmișcării Bilu a afirmat și el că arabii palestinieni sunt frații de sânge ai evreilor.[145] Ber Borochov, unul dintre principalii arhitecți ideologici ai sionismului marxist, susținea, în 1905, că „felahii dinEretz-Israel sunt urmașii rămășițelor comunității agricole evreiești”,[146] considerându-i „urmașii vechilor locuitori evrei, împreună cu un mic amestec de sânge arab”.[143] El mai considera că populația rurală palestiniană va îmbrățișa sionismul și că lipsa unei conștiințe naționale cristalizate printre arabii palestinieni va duce la probabila lor asimilare în noul naționalism evreiesc, iar arabii și evreii se vor uni în lupta de clasă.[143][147] David Ben-Gurion și Ițhak Ben-Țvi, care au devenit ulterior primul prim-ministru, respectiv al doilea președinte al Israelului, au sugerat într-un articol de ziar scris înidiș, în 1918, că țăranii palestinieni și modul lor de viață erau dovada istorică vie privind practicile israeliților din perioada biblică.[143][148]Salim Tamari nota că „implicațiile ideologice ale acestei opinii au devenit foarte problematice și au fost curând retrase din circulație”.[143] Tamari mai constata paradoxurile produse de căutarea de către aceste personalități sioniste a rădăcinilor „nativiste”, în special de către urmașii canaaniști ai luiYonatan Ratosh,[143] care intenționau să înlocuiască „vechea” identitate a poporului evreu în diaspora cu un naționalism care-i includea și pe locuitorii din acel moment ai Palestinei.[149]
În cartea sa despre palestinieni,Arabii din Eretz-Israel,Israel Belkind avansează ideea căpărăsirea de către evrei a Țării Israel după distrugereacelui de-Al Doilea Templu de către împăratul romanTitus este „o eroare istorică” ce trebuie corectată. În timp ce a dispersat prin lume cea mai mare parte a comunității evreiești, acei „truditori care au rămas atașați de pământul lor” și au rămas în Palestina au fost în final convertiți la creștinism, apoi la islam.[145] De aceea, el a propus ca această greșeală istorică să fie corectată prin acceptarea palestinienilor drept unii de-ai lor și a propus deschiderea de școli evreiești pentru arabii musulmani, în care acestora să li se predea arabă, ebraică și noțiuni de cultură generală.[145]Tsvi Misinai, un cercetător și antreprenor israelian, adept al unei soluții alternative controversate pentru conflictul israeliano-palestinian, estimează că circa 90% dintre palestinienii trăind în Israel și teritoriile ocupate (inclusiv cetățenii arabi ai Israelului și beduinii dinNegev)[150] sunt urmașii populației evreiești israelite rurale care a rămas în țară după ce alții, cea mai mare parte a lor orășeni, au fost exilați sau au plecat singuri.[151]
Termenul „arab”, precum și prezența arabilor în deșertul sirian șiCornul abundenței, sunt semnalate prima dată în surse asiriene din secolul al XIX-lea î.C. (Eph'al 1984).[152] Sudul Palestinei avea deja, în secolul al IV-lea î.C., o largă populație edomită și arabă.[153] Dovezi rupestre scrijelite de-a lungul unui mileniu în zonele periferice ale Palestinei, precumGolan șiNegev, arată o prevalență a numelor arabe față de cele aramaice începând dinperioada ahemenidă, anii 550-330 î.C..[154] Beduinii au migrat în valuri în Palestina începând cel puțin cu secolul al VII-lea, după cucerirea islamică. Unii dintre ei, precum arabii al-Sakhr, așezați la sud deMarea Galileei, își află originile înHidjaz sau Najd dinPeninsula Arabă, în timp ce beduinii Ghazawiyya par să se tragă din triburile Misl al-Jizel dinPlatoul Hauran.[155] Ei vorbescdialecte arabe distincte din Galileea și Negev.[156]
Dupăcucerirea Levantului de către arabii musulmaniRashidun, fostele limbi dominante ale regiunii, aramaica și greaca, au fost înlocuite gradual de limba arabă introdusă de noua administrație a minorității cuceritoare.[157] Printre supraviețuitorii culturali din perioada preislamică se află semnificativa comunitate palestiniană creștină, care reprezintă aproximativ 10% din populația totală din Palestina în ultimii ani ai Imperiului Otoman și 45% din cetățenii Ierusalimului,[158] comunități evreiești și samaritene mai mici, precum și unstrat aramaic în unele din dialectele palestiniene arabe locale.[159]
Creștinii par să fi rămas majoritari sub stăpânire musulmană în cea mai mare parte a Palestinei și Siriei până la Cruciade. Cucerirea inițială din anii 630 le-a garantat libertatea religioasă și a îmbunătățit-o pe cea a evreilor și samaritenilor.[160][161][162]Invadatorii franci n-au făcut distincție între creștinii autohtoni, considerați eretici deritul latin, evrei și musulmani, măcelărindu-i fără discriminare.[163][164] Confiscarea de către cruciați de la biserica ortodoxă a unor locuri sfinte precumBiserica Nașterii Domnului din Ierusalim șiBiserica Sfântului Mormânt din Betleem a fost unul dintre factorii care au alienat profund comunitatea creștină tradițională, care a căutat ajutor la musulmani. CândSaladin i-a alungat pe cruciați, el a predat controlul acestor locuri sfinte comunității creștine ortodoxe.[165] Odată cu politicile de împilare ale cruciaților,invaziile mongole și creșterea puteriimamelucilor au fost momentele cheie care au definit soarta creștinătății în regiune. Mulți creștini s-au aliat cu mongolii, iar congregațiile lor au fost considerabil reduse numeric sub mameluci. Au fost instituite reguli mai stricte pentru a controla comunitățile creștine, animozitățile teologice au crescut, iar procesul de arabizare și islamizare s-a întărit, ajutat și de influxul de triburi nomade beduine din secolele XIII-XIV.[166]
Sătenii palestinieni își revendică în general originile familiilor lor (hamula) în Peninsula Arabică. Mulți recunosc totuși descendența lor din triburile nomade arabe care au migrat în Palestina în timpul sau la puțină vreme după cucerirea islamică.[167] Prin aceste revendicări ei se conectează la narațiunea mai mare a civilizației arabo-islamice, care le atribuie astfel origini mai valoroase din punct de vedere socio-cultural decât genealogia unei obârșii străvechi sau preislamice. Dar chiar și acești palestinieni consideră că i-au precedat istoric pe evrei,[167] pe care îi consideră europeni care au început să imigreze în Palestina abia în secolul al XIX-lea.
Arabii din Palestina, creștini sau musulmani, sedentari sau beduini, sunt împărțiți din punct de vedere istoric în facțiunileQais și Yaman.[175] Aceste diviziuni își au originile în rivalitățile feudale tribale preislamice dintre arabii de nord (Qaisiți) și cei de sud (Yamaniți). Disputa dintre cele două confederații tribale s-a răspândit, odată cu cuceririle lor, în toată lumea arabă, implicând și familiile neutre, astfel că populația Palestinei a ajuns să se identifice cu o facțiune sau alta.[175][176] Conflictele lor au continuat și dupărăzboiul civil din Palestina din secolul al VIII-lea, până la începutul secolului al XX-lea,[177] și au dat naștere unor diferențe de obiceiuri, tradiții și dialecte care s-au păstrat până în zilele noastre.[175]
Beit Sahour a fost prima așezare înființată, în secolul al XIV-lea, de câteva familii (hamula) musulmane și creștine dinWadi Musa, o localitate din Iordania. Acestea erau familia creștină Jaraisa și cele musulmane Shaybat și Jubran, care veniseră să lucreze ca păstori pentru proprietarii creștini de terenuri din Betleem. Acestor familii li s-au alăturat mai apoi imigranți ortodocși de rit grecesc din Egipt, în secolele XVII-XVIII.[178]
Rabin în Palestina, cca. 1930Femeie beduină în Ierusalim, 1898–1914
Recent, mai multe studii genetice au demonstrat că, cel puțin pe linie paternă, majoritatea diferitelordiviziuni etnice evreiești și palestinienii – precum și alți levantini – sunt mai apropiați genetic unii de ceilalți decât evreii de populațiile din țările lor gazdă.[179] Mulți palestinieni chiar se referă la evrei ca laawlâd 'ammnâ, verii lor paterni.[180]
Un studiuADN efectuat de profesorul Almut Nebel a descoperit similitudini substanțiale între arabii israelieni și palestinieni și evreiiașkenazi șisefarzi. O mică, dar statistic substanțială diferență a fost găsită în distribuțiile haplogrupurilor cromozomului Y ale evreilor sefarzi și palestinienilor, dar nici o diferență substanțială nu a fost găsită între evreii așkenazi și palestinieni sau între cele două comunități evreiești. Totuși, un grup foarte distinct a fost descoperit în haplotipurile palestinienilor. 32% din cei 143 de cromozomi Y studiați ai arabilor aparțin acestei „încrengături I&P arabe”, care conține doar un cromozom ne-arab, acela al unui evreu sefard. Acest lucru poate fi atribuit izolării geografice a evreilor sau imigrării triburilor arabe din primul mileniu.[181] Nebel sugerează că „o parte sau posibil majoritatea” palestinienilor musulmani ar proveni din „locuitorii autohtoni, în principal creștini și evrei, care s-au convertit după cucerirea islamică din secolul al VII-lea d.C”.[179] Într-un studiu genetic al haplogrupului cromozomial Y la două populații din Israel și zona administrată de Autoritatea Palestiniană, palestinienii creștini și musulmani prezintă diferențe genetice. Majoritatea creștinilor palestinieni (31.82%) prezentau subdiviziuni ale haplogrupului E1b1b, urmați de subdiviziuni ale G2a (11.36%) și ale J1 (9.09%). Majoritatea palestinienilor musulmani prezentau haplogrupuri J1 (37.82%), urmați de E1b1b (19.33%) și T (5.88%). Studiul a fost efectuat pe un eșantion de 44 de palestinieni creștini și 119 palestinieni musulmani.[182]
Într-un studiu genetic din 2003, beduinii prezentau cea mai înaltă rată (62.5%) a subdiviziunii haplogrupului J-M267 din toate populațiile testate, urmați de arabii palestinieni (38.4%), irakieni (28.2%), evrei așkenazi (14.6%) și evrei sefarzi (11.9%), conform grupului de cercetători condus de Ornella Semino.[183] Populațiile semite, inclusiv evreii, posedă de obicei un exces de cromozom Y J1 în comparație cu alte popoare caracterizate de haplogrupul J al cromozomului Y.[183][184][185][186][187]
Haplogrupul J1, strămoșul subdiviziunii M267, își are originea în sudul Levantului și a fost inițial răspândit de acolo înEtiopia și Europa înperioada neolitică. La populațiile evreiești, J1 are o rată de circa 15%, iar haplogrupul J2 (M172) este de două ori mai des întâlnit printre evrei ca J1, cu o rată de circa 29%. J1 este cel mai des întâlnit în sudul Levantului, Siria, Irak,Algeria și Peninsula Arabă, și scade semnificativ la granițele cu regiunile nesemite precumTurcia șiIran. O a doua răspândire a haplogrupului J1 a avut loc în secolul al VII-lea d.C., când arabii l-au adus din Peninsula Arabă în nordul Africii.[183]
Haplogrupul J1 al cromozomului Y include haplotipul modal al arabilor din Galileea[179] și al arabilor marocani[188], precum și haplotipul modal pereche alCohanim, așa-numitul „haplotip modal Cohan”, reprezentându-i pe urmașii castei preoțeștiAaron.[189][190][191]
Conform unui studiu din 2010, efectuat de o echipă condusă de Doron M. Behar și intitulat „Structura generală a genomului poporului evreu”, palestinienii testați se înrudesc genetic cu beduinii, iordanienii și saudiții, lucru descris ca fiind „în conformitate cu o origine comună în Peninsula Arabică”.[192] În același an, un studiu efectuat de Gil Atzmon și Harry Ostrer a revelat o similitudine semnificativă în ce privește haplogrupurile cromozomiale Y între arabii israelieni și palestinieni și populațiile evreiești așkenazi și ne-așkenazi, și a tras concluzia că palestinienii sunt, împreună cu beduinii, druzii și grupurile sud-europene, vecinii cei mai apropiați din punct de vedere genetic ai celor mai multe populații evreiești.[193]
Un alt studiu a arătat că palestinienii, precum iordanienii, sirienii, irakienii, turcii și kurzii, prezintă ceea ce pare a fi un flux genic pe linie maternă sub forma unor haplogrupuri de ADN matern dinAfrica Subsahariană. Din cei 117 de subiecți palestinieni testați, 15 dețineau haplogrupuri materne originare din Africa Subsahariană. Aceste rezultate corespund cu migrațiile femeilor din estul Africii înspre comunitățile din Orientul Apropiat în ultimele câteva mii de ani. Au existat numeroase motive pentru astfel de migrații în această perioadă. Totuși, explicația cea mai probabilă pentru prezența în aceste zone a descendenței pe linie feminină de origine africană este comerțul arab cu sclavi, care a traficat un număr mare de femei africane, asimilate ulterior în regiune în timpul stăpânirii arabe.[194]
Un studiu din 2013, efectuat de un colectiv condus de Suzanne N. Haber, a descoperit că „populațiile predominant musulmane siriene, palestiniene și iordaniene se înrudesc genetic cu alte populații musulmane aflate la distanțe mari, precum Maroc și Yemen”. Autorii explică faptul că „afilierea religioasă a avut un impact puternic asupra genomului levantinilor. În particular, convertirea populațiilor regiunii la islam pare să fi introdus schimbări majore în relațiile populațiilor, prin amestec cu populații similare din punct de vedere cultural, dar îndepărtate din punct de vedere geografic, conducând la similarități genetice între popoare aflate la distanțe remarcabile unele de altele”. Autorii au reconstruit și structura genetică a Levantului preislamic și au realizat că „era mai degrabă similar din punct de vedere genetic europenilor decât populațiilor din Orientul Mijlociu”.[195]
În absența unui recensământ cuprinzător care să includă toate comunitățile palestiniene din diaspora și pe cele care au rămas pe teritoriul a ceea ce a fostMandatul britanic pentru Palestina, este dificil de stabilit cifra exactă a populației palestiniene. Biroul Central de Statistică Palestinian (BCSP) a anunțat, la sfârșitul anului 2015, că numărul palestinienilor de pe tot globul se cifra în acel moment la 12,37 milioane, din care numărul celor care încă locuiau în Palestina istorică era de 6,22 milioane.[1]
În 2005, o analiză critică a cifrelor și metodologiei BCSP a fost realizată de Grupul de Cercetare Demografică Americano-Israelian (GCDAI).[203] În reportul lui,[204] grupul a susținut că anumite erori în metodologia și ipotezele folosite de BCSP umflau artificial cifrele cu un total de 1,3 milioane de persoane. Cifrele BCSP au fost verificate pe baza unei varietăți de alte surse (spre exemplu,rata natalității declarată pe baza ipotezelor ratei de fertilitate pentru un anumit an a fost comparată cu cifrele Ministerului Sănătății din Palestina, precum și cu cifrele de înscriere la școală ale Ministerului Educației șase ani mai târziu; cifrele privind imigrația au fost comparate cu datele colectate la punctele de trecere a frontierei, etc.). GCDAI a afirmat că erorile descoperite în urma analizei includ: erori privind rata natalității (308.000), erori privind imigrarea și emigrarea (310.000), nerecunoașterea migrației în Israel (105.000), dubla numărătoare a arabilor din Ierusalim (210.000), numărarea foștilor locuitori care trăiau acum peste hotare (325.000) și alte discrepanțe (82.000). Rezultatele cercetării grupului au fost prezentate și în fațaCamerei Reprezentanților a Statelor Unite ale Americii, pe 8 martie 2006.[205]
Studiul a fost criticat deSergio DellaPergola, un demograf de laUniversitatea Ebraică din Ierusalim.[206] DellaPergola i-a acuzat pe autorii studiului GCDAI de neînțelegerea principiilor de bază ale demografiei din cauza lipsei lor de calificare în domeniu, dar a admis că nu a luat în considerare emigrarea palestinienilor și că aceasta ar trebui examinată, la fel ca și statisticile Autorității Palestiniene privind natalitatea și mortalitatea.[207]El a mai acuzat GCDAI de folosire selectivă a datelor și de multiple erori sistematice în analiza lor, afirmând că autorii au presupus registrul electoral palestinian ca fiind complet, chiar dacă înregistrarea este opțională, și că au utilizat o nerealist de scăzută rată a fertilității totale (o abstracție statistică a nașterilor calculate pentru fiecare femeie) pentru a reanaliza datele într-o „eroare circulară tipică”. DellaPergola a estimat populația palestiniană din Cisiodania și Gaza la sfârșitul anului 2005 la 3,33 milioane de persoane, sau la 3,57 milioane în cazul includerii și a Ierusalimului de Est. Aceste cifre erau doar cu puțin mai mici decât cifrele oficiale palestiniene.[206]Administrația Civilă Israeliană a avansat un număr de 2.657.029 de palestinieni în Cisiordania, în mai 2012.[208][209]
Studiul GCDAI a fost criticat și de profesorulIan Lustick, care i-a acuzat pe autori de multiple erori metodologice și de partizanat politic.[210]
În 2009, la solicitarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei, „Iordania a revocat cetățenia a mii de palestinieni pentru a-i împiedica să rămână permanent în țară”.[211]
Mulți palestinieni s-au stabilit în Statele Unite ale Americii, în particular în zona Chicago.[212][213]
În total, se estimează că 600.000 de palestinieni locuiesc în cele două Americi. Emigrarea palestiniană înAmerica de Sud a început din motive economice care preced conflictul arabo-israelian, dar a continuat să crească după aceea.[214] Mulți emigranți proveneau din zonaBetleem. Cei care au emigrat înAmerica Latină erau în special creștini, iar jumătate din palestinienii emigrați în această zonă trăiesc înChile.[11]El Salvador[215] șiHonduras[216] dețin și ele populații palestiniene semnificative. Cele două țări au avut chiar și președinți de descendență palestiniană (Antonio Saca în El Salvador șiCarlos Roberto Flores în Honduras).Belize, caracterizată de o populație de origine palestiniană mai redusă numeric, a avut un ministru palestinian –Said Musa.[217]Schafik Jorge Handal, fost politician salvadorian și fost conducător degherilă, a fost fiul unor imigranți palestinieni.[218]
Refugiați palestinieni în 1948.Fată palestiniană în fața casei ei demolate din tabăra de refugiațiBalata, în 2002.
În 2006 existau 4.255.120 de palestinieni înregistrați carefugiați de cătreAgenția Organizației Națiunilor Unite de Ajutorare și Lucrări pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat (UNRWA). Acest număr îi include și pe urmașii refugiaților care au fugit sau au fost alungați în timpul războiului din 1948, dar îi exclude pe aceia care au emigrat de atunci în zone aflate în afara mandatului de acțiune a UNRWA.[201] Pe baza acestor cifre, aproape jumătate din numărul total al palestinienilor sunt refugiați. Cei 993.818 de refugiați palestinieni din Fâșia Gaza și cei 705.207 de refugiați palestinieni din Cisiordania, originari din satele și orașele aflate acum între granițele statului Israel, sunt incluși în aceste cifre.[219]
Datele UNRWA nu le includ pe cele 274.000 de persoane, adică 1 la 5,5 din toți locuitorii arabi ai Israelului, care sunt refugiațistrămutați intern.[220][221]
Taberele de refugiați palestinieni din Liban, Siria, Iordania și Cisiordania sunt organizate conform satelor sau locurilor de origine are familiilor refugiaților. Printre primele lucruri pe care le învață copiii născuți în taberele de refugiați se află numele satelor lor de origine. David McDowall scrie că „[...] un dor de Palestina pătrunde în întreaga comunitate de refugiați și este cel mai ardent îmbrățișat de cei mai tineri refugiați, pentru care locuința există doar în imaginație”.[222]
Politica israeliană de a îi împiedica pe refugiați să se întoarcă la casele lor, formulată inițial de David Ben Gurion șiJoseph Weitz, directorulFondului Național Evreiesc, a fost adoptată formal de cabinetul israelian în iunie 1948.[223] În luna decembrie a aceluiași an, Națiunile Unite au adoptatRezoluția 194, care statua că „refugiaților care doresc să se întoarcă la casele lor și să trăiască în pace cu vecinii trebuie să li se permită să facă acest lucru cel mai curând posibil, iar celor care nu doresc să se întoarcă trebuie să li se plătească compensații pentru proprietăți și pentru pierderea sau deteriorarea acestora, compensații care, conform principiilor legilor internaționale sau echității, ar trebui acordate de guvernele sau autoritățile responsabile”.[224][225][226] În ciuda unei mari părți a comunității internaționale, inclusivpreședintele americanHarry Truman, care insista că repatrierea refugiaților palestinieni Palestinian este esențială, Israelul a refuzat să accepte principiul.[226] În anii următori, Israelul a refuzat constant să-și schimbe poziția și a introdus legi suplimentare care să-i împiedice pe refugiații palestinieni să se întoarcă și să-și revendice terenurile și proprietățile confiscate.[225][226]
Respectând o rezoluție a Ligii Arabe din 1965, majoritatea țărilor arabe au refuzat să acorde cetățenie palestinienilor refugiați pe teritoriul lor, argumentând că acest lucru ar fi o amenințare la adresadreptului la întoarcere la casele lor din Palestina.[225][227] În 2012, Egiptul a făcut o excepție de la acestă practică, acordând cetățenie unui număr de 50.000 de palestinieni, majoritatea din Fâșia Gaza.[227]
Palestinienii care trăiesc în Liban sunt lipsiți de drepturile civile cele mai de bază. Ei nu pot deține locuințe sau terenuri și li se interzice să devină avocați, ingineri sau medici.[228]
Locuință de palestinieni creștini din Ierusalim, cca 1850. Pictură deW. H. Bartlett.
93% dintre palestinieni sunt musulmani,[229] din care vasta majoritate sunt credincioși ai ramuriisunite a islamului,[230] cu o mică minoritateahmadiyya.[231]Palestinienii creștini reprezintă o minoritate semnificativă de 6%, urmați de comunități religioase mai mici, printre care druzii și samaritenii.Evreii palestinieni – considerați palestinieni de Carta Națională Palestiniană adoptată de Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care îi definește drept „evreii care locuiau în Palestina până la începerea invaziei sioniste” – se identifică astăzi ca israelieni[232] (cu excepția unui număr foarte restrâns de indivizi). Evreii palestinieni au abandonat aproape cu toții această identitate după înființarea statului Israel și încorporarea lor în populația israeliană evreiască, compusă în mare parte din imigranți evrei din toată lumea.
Până la sfârșitul secolului al XIX, majoritatea sătenilor palestinieni musulmani nu aveaumoschei locale. Sincretismul intercultural între simbolurile și figurile creștine și islamice în practica religioasă a fost comun.[139] Zilele populare de sărbătoare, precumJoia morților, erau respectate atât de musulmani cât și de creștini, iar printre profeții și sfinții comuni se aflauIona, venerat în orașulHalhul ca profet biblic și islamic, șiSfântul Gheorghe, cunoscut în limba arabă ca El Khader. Sătenii se închinau sfinților patroni locali lamaqam – o cameră cu acoperiș în formă de dom situată adesea la umbra unui bătrânroșcov sau stejar.[139] Sfinții, tabu după standardele islamului ortodox, mijloceau între credincios șiAllah, iar templele închinate sfinților împânzeau peisajul palestinian.[139] Ali Qleibo, unantropolog palestinian, afirmă că aceste dovezi în piatră constituie „o mărturie arhitectonică a sensibilității religioase creștino/musulmane palestiniene și a rădăcinilor ei în străvechile religiisemite”.[139]
Religiei drept element constitutiv al identității individuale i-a fost acordat un rol minor în cadrul structurii sociale tribale palestiniene până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.[139] În 1848, preotul Jean Moretain a consemnat că un palestinian creștin „se deosebea doar prin faptul că aparținea unui anume clan. Dacă un anume trib era creștin, atunci un individ din acel trib ar fi fost creștin, dar fără să realizeze ce anume distinge credința lui de cea a unui musulman”.[139]
Concesiunile acordateFranței și altor puteri occidentale de către sultanatul otoman la sfârșitulRăzboiului Crimeei au avut un impact semnificativ asupra identității cultural-religioase palestiniene contemporane.[139] Religia a fost transformată într-un element „constituind identitatea individuală/colectivă în conformitate cu preceptele ortodoxe” și a constituit o cărămidă de bază pusă la dezvoltarea politică a naționalismului palestinian.[139]
Recensământul britanic al Palestinei din 1922 a înregistrat 752.048 de locuitori, din care 660.641 de arabi palestinieni (arabi creștini și musulmani), 83.790 de evrei palestinieni și 7.617 de persoane aparținând altor grupuri etnice. Aceste date corespund unui procent de 87% arabi creștini și musulmani și 11% evrei. Beduinii nu au fost luați în considerare în recensământ, dar un studiu britanic din 1930 le estima numărul la 70.860.[233]
Bernard Sabella de laUniversitatea din Betleem estimatează că 6% din populația palestiniană mondială este creștină și că 56% din aceasta trăiește acum în afara Palestinei istorice.[234] Conform Societății Academice Palestiniene pentru Studierea Afacerilor Internaționale, populația palestiniană din Cisiordania și Gaza este 97% musulmană și 3% creștină. Marea majoritate a comunității palestiniene din Chile este de religie creștină, în special creștini ortodocși și câțiva romano-catolici, iar numărul palestinienilor creștini din diaspora palestiniană din Chile depășește el singur numărul creștinilor care au rămas în țara natală.[235]
Druzii au devenit cetățeni israelieni, iar bărbații druzi servesc înArmata Israeliană, deși unii dintre ei se autoidentifică „druzi palestinieni”.[236] Conform lui Salih al-Shaykh, majoritatea druzilor nu se consideră palestinieni: „identitatea lor arabă emană în principal din limba comună și originea lor socio-culturală, dar este detașată de orice concepție politică națională. Nu se îndreaptă către țările arabe sau naționalitatea arabă, ori către poporul palestinian, și nu exprimă împărtășirea vreunei soarte comune cu acestea. Din acest punct de vedere, identitatea lor e reprezentată de Israel, iar această identitate este mai puternică decât identitatea arabă”.[237]
Există circa 350 de samariteni care dețin cărți de identitate palestiniene și trăiesc în Cisiordania, în timp ce un număr aproximativ similar locuiesc înHolon și dețin cetățenia israeliană.[238] Cei care trăiesc în Cisiordania sunt reprezentați în legislatura Autorității Naționale Palestiniene.[238] Ei sunt în mod uzual denumiți de palestinieni „evreii din Palestina” și și-au păstrat identitatea lor culturală unică.[238]
Sunt puțini evrei care se consideră evrei palestinieni, dar printre aceștia se află evreii israelieni din grupulNeturei Karta[239] șiUri Davis, cetățean israelian și autointitulat evreu palestinian, care s-a convertit la islam în 2008, pentru a se însura cu Miyassar Abu Ali. Davis este membru observator în Consiliul Național Palestinian.[240]
Bahá'u'lláh, întemeietorulcredinței Bahá'í, era din Iran, dar a murit laAcra, pe atunci parte a Imperiului Otoman. El a fost surghiunit acolo timp de 24 de ani. Un templu a fost ridicat în oraș în memoria lui.[241][242]
Palestinieni în așteptarea slujbei laCupola Stâncii din Ierusalim.
Biserica Sfântului Mormânt, situată în Ierusalim, este unul din cele mai sacre locuri pentru palestinienii creștini.
Conform Biroului Central de Statistică Palestinian, circa 4.816.503 de palestinieni trăiesc în teritoriile palestiniene la data de 2016[update], din care 2.935.368 în Cisiordania și 1.881.135 în Fâșia Gaza.[3] Conform Biroului Central de Statistică Israelian, în 2013 existau 1.658.000 de cetățeni arabi ai Israelului.[9] Ambele cifre îi includ și pe palestinienii din Ierusalimul de Est.
În 2008, Grupul Internațional pentru Drepturile Minorităților estima numărul palestinienilor din Iordania la aproximativ 3 milioane.[243] TheUNRWA put their number at 2.1 million as of decembrie 2015.[54]
Araba palestiniană este un subgrup al mai largului dialect arab levantin. Înainte de cucerirea islamică din secolul al XVII-lea și de arabizarea Levantului, principalele limbi vorbite în Palestina de către comunitățile creștină și evreiască dominante erauaramaica,greaca șisiriaca.[244] Araba era și ea vorbită în unele zone.[245] Araba palestiniană, la fel ca celelalte variațiuni ale dialectului arab levantin, prezintă influențe substanțiale delexicon din aramaică.[246]
Araba palestiniană are trei sub-variațiuni primare, rurală, urbană și beduină, pronunțarea cuvântuluiQāf servind dreptșibolet pentru distingerea între cele trei sub-dialecte palestiniene principale: în varianta urbană se pronunță sunetul [Q], în timp ce în varianta rurală, vorbită în satele din jurul principalelor orașe, se pronunță [K] în locul lui [Q]. În varianta beduină din Palestina, vorbită în special în regiunea sudică și de-a lungul văii Iordanului, se pronunță [G] în locul lui [Q].[247]
Barbara McKean Parmenter a notat că arabii din Palestina au meritul de a fi păstrat denumirile semitice originale ale multor situri menționate în Biblie, după cum a demonstrat cu documente geograful americanEdward Robinson, în secolul al XIX-lea.[248]
Palestinienii care trăiesc sau lucrează în Israel vorbesc în general șiebraica modernă, la fel și unii din cei care trăiesc în Cisiordania și Fâșia Gaza.
Gradul de alfabetizare al palestinienilor era de 96.3%, conform unui studiu din 2014 alProgramului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, un procent ridicat după standardele internaționale. Există o diferență între sexe la populația cu vârstă peste 15 ani, 5,9% dintre femei fiind considerate analfabete, comparativ cu doar 1,6% dintre bărbați.[249] Dar procentul analfabetismului la femei a scăzut de la 20,3% în 1997, la doar 6% în 2014.[249]
Intelectualii palestinieni, printre eimai Ziade șiKhalil Beidas, erau parte integrantă aintelighenției arabe.[când?] În mod tradițional, nivelul de educație al palestinienilor era ridicat. În anii 1960, Cisiordania avea un procent mai mare de adolescenți înscriși la liceu decât Libanul.[250]Claude Cheysson, ministrul Afacerilor Externe al Franței în primul mandat alpreședinteluiMitterrand, a remarcat, la jumătatea anilor 1980, că „chiar și acum 30 de ani, (palestinienii) probabil aveau deja cea mai educată elită dintre toate popoarele arabe”.[251]
Rolul femeilor variază printre palestinieni, existând opinii atât progresive cât și ultra-conservatoare. Alte grupuri de palestinieni, precum beduinii din Negev sau druzii, nu se mai identifică în general, din anumite motive politice, cu palestinienii.[254]
Ali Qleibo, unantropolog palestinian, a criticat istoriografia musulmană care consideră că începutul identității culturale palestiniene se suprapune cu sosirea islamului în secolul al VII-lea. Descriind efectele unei astfel de idei, el scrie:
Originilepăgâne sunt renegate. Ca atare, popoarele care au populat Palestina de-a lungul istoriei au renunțat în discurs la propria lor istorie și religie pe măsură ce au adoptat religia, limba și cultura islamului.[139]
Mai mulți cercetători occidentali și exploratori care au cartografiat și măsurat Palestina în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au ajuns la concluzia, studiind cultura țărănească a clasei dominante a felahilor, că aceasta prezintă și elemente ale unor culturi diferite de islam,[255] iar aceste idei aveau să influențeze dezbaterile din secolul al XX-lea ale etnografilor locali sau internaționali privind identitatea palestiniană. Contribuțiile etnografiei „nativiste” realizate deTawfiq Canaan și de alți scriitori palestinieni și publicate înJurnalul Societății Palestiniene Orientale (1920–48) au fost provocate de îngrijorarea privind „cultura nativă a Palestinei”, în special societatea țărănească, care ar fi fost subminată de forțelemodernității.[143] Salim Tamari scrie că:
„Apărută implicit în cercetările lor (și expusă explicit de Canaan însuși) a existat și o altă temă, aceea că țăranii Palestinei reprezintă—prin obiceiurile lor populare ... moștenirea vie acumulată a tuturor culturilor străvechi care au apărut în Palestina (în special canaanită, filistină, ebraică, nabateană, sirio-aramaică și arabă).”[143]
Cultura palestiniană este strâns legată de cea a țărilor levantine vecine, precum Libanul, Siria și Iordania, dar și de cea mai generală a lumii arabe. Contribuțiile culturale în domeniileartei,literaturii,muzicii, portului popular șibucătăriei exprimă caracteristicile experienței palestiniene și demonstrează o origine comună, în ciuda separării geografice între teritoriile palestiniene, Israel și diaspora.[256][257][258]
Al-Quds capitala culturii arabe este un proiect inițiat deUNESCO în cadrul Programului Capitale Culturale pentru a promova cultura arabă și a încuraja cooperarea în regiunea arabă. Inaugurarea proiectului a avut loc în martie 2009.
Istoria Palestinei sub stăpânirea a numeroase imperii se reflectă și în bucătăria palestiniană, care a beneficiat de diferite contribuții și schimburi culturale. În general vorbind, rețetele siriano-palestiniene moderne au fost influențate de stăpânirea a trei mari grupuri islamice: arabii, arabii influențați de persani și turcii.[259] Arabii care au cucerit Siria și Palestina aveau tradiții culinare simple, bazate în principal pe folosirea orezului, mielului și iaurtului, precum și a curmalelor.[260] De la început nesofisticată, arta culinară nu a avansat timp de secole din cauza strictelor reguli islamice care impuneau parcimonia și constrângerea, până la aparițiaabbasizilor, care și-au stabilit capitala laBagdad. Din punct de vedere istoric Bagdadul se afla pe sol persan și de aceea cultura persană a fost integrată în cea arabă în timpul secolelor IX-XI, iar apoi răspândită în toate zonele centrale ale imperiului.[259]
Există câteva produse culinare originare din Palestina care sunt foarte cunoscute în lumea arabă, precumkinafe Naboulsi,brânză Naboulsi (brânză deNablus),brânză Ackawi (brânză deAcra) șimusakhan.Kinafe își are originea în Nablus, la fel ca și brânza îndulcităNabulsi folosită la umplerea lui. Alt fel culinar foarte popular estekofta saukufta palestiniană.[261]
Meze reprezintă un asortiment de feluri de mâncare prezente la o masă care durează mai multe ore, o caracteristică întâlnită la toate culturilemediteraneene. Câteva ingrediente obișnuite care compun un meze sunthummusul,tabouleh,baba ghanoush,labaneh șizate 'uzatar, care este o lipie unsă cu ulei de măsline amestecat cucimbru șisemințe de susan.[262]
Gustările servite pe tot întinsul teritoriilor palestiniene includwaraq al-'inib – orez gătit sau carne de miel înfășurate în frunze de viță de vie fierte.Mahashi este un sortiment de legume umplute, cum ar fi dovleceii, cartofii, varza sau, în Gaza, sfecla.[263]
Similar structurii societății palestiniene, domeniul palestinian al artelor se regăsește în toate cele patru centre geografice principale: Cisiordania și Fâșia Gaza, Israel, diaspora palestiniană din lumea arabă și diaspora palestiniană din Europa, Statele Unite și restul globului.[264]
Cinematografia palestiniană, relativ tânără în comparație cu cinematografia arabă, primește mult sprijin european și israelian.[265] Filmele palestiniene nu sunt produse exclusiv în limba arabă; unele sunt realizate în engleză, franceză sau ebraică.[266] Au fost produse peste 800 de filme despre palestinieni, conflictul israeliano-palestinian și alte subiecte conexe[necesită citare], două titluri relevante fiindIntervenția divină șiParadisul Acum.
O varietate largă de obiecte de artizanat, multe din ele produse de secole în regiunea Palestinei, continuă să fie realizate și astăzi. Artizanatul palestinian include broderii și țesături, obiecte din ceramică, săpunuri,sticlărie și sculpturi sau gravuri în lemn de măslin sausidef.[267][268]
Călătorii străini în Palestina sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX au comentat adesea bogata varietate a costumelor populare printre locuitorii regiunii, în particular printre felahi sau femeile de la țară. Înainte de anii 1940, poziția economică a unei femei, fie ea căsătorită sau nu, și orașul sau zona de unde provenea, puteau fi deduse de majoritatea palestinienelor după tipul îmbrăcăminții, după culorile, croiala și motivele brodate, folosite pentru veșminte asemănătoare robelor, numite „thoub” în arabă, ori după lipsa acestor elemente distinctive.[269]
Noi stiluri au început să apară în anii 1960. De exemplu „rochia cu șase ramuri”, numită astfel după cele șase largi benzi de broderie cusute de la talie în jos.[270] Aceste stiluri proveneau din taberele de refugiați, mai ales după 1967. Stilurile individuale ale satelor de dinainte de invazia israeliană s-au pierdut și au fost înlocuite cu un stil identificabil drept „palestinian”.[271] „Shawal”, un stil popular în Cisiordania șiIordania înainte dePrima Intifada, a evoluat probabil dintr-unul din atelierele de broderie sprijinite de numeroaseONG-uri întaberele de refugiați palestinieni. A fost un veșmânt mai scurt și mai strâmt, cu o croială occidentală.[272]
Femeie din Betleem, circa 1940.
Tânără din Ramallah purtând acoperământ dezestre, cca. 1898–1914
Proza palestiniană face parte din categoria mai largă a prozei arabe. Totuși, spre deosebire de aceasta, proza palestiniană se definește mai degrabă printr-o afiliere națională decât printr-una teritorială. Spre exemplu, proza egipteană este proza produsă în Egipt. Înainte de războiul arabo-israelian din 1948 acesta era cazul și cu proza palestiniană, dar în urma exodului din același an ea a devenit o „proză scrisă de palestinieni”, indiferent de locul unde locuiesc aceștia.[273][274]
Proza palestiniană contemporană este adesea caracterizată printr-un acut sens al ironiei și prin explorarea temelor existențiale și a problemelor de identitate.[274] Referințe la subiecte legate de ocupație și rezistență,exil, pierdere, dragoste și dor de pământul natal sunt de asemenea des întâlnite.[275] Proza palestiniană poate avea o puternică intensitate politică, precum în cazul romanciereiSalma Khadra Jayyusi și a nuvelisteiLiana Badr, care au menționat nevoia de a da expresie „identității colective” palestiniene și „cauzei juste” a luptei lor.[276] Există și o opoziție față de această școală de gândire, prin care unii artiști palestinieni s-au „răzvrătit” împotriva cererii ca arta lor să fie una „militantă”.[276] PoetulMourid Barghouti, de exemplu, a spus adesea că „poezia nu este un funcționar public, nu este un soldat, nu e în solda nimănui”.[276] NuvelaRulei Jebreal,Miral, spune povestea eforturilor luiHind al-Husseini de a înființa un orfelinat în Ierusalim după războiul arabo-israelian din 1948,masacrul de la Deir Yassin[277][278] și înființarea statului Israel.
Începând din 1967, majoritatea criticilor au teoretizat existența a trei „ramuri” ale literaturii palestinieni, împărțite vag după zona geografică: 1) din Israel, 2) din teritoriile ocupate de Israel și 3) din diaspora palestiniană răspândită înOrientul Mijlociu.[279]
Traducătoarea israeliană Hannah Amit-Kochavi recunoaște doar două ramuri: literatura scrisă de palestinienii din Israel și cea scrisă de cei din afara acestei țări (ibid., p. 11).[273] De asemenea, ea consideră că există o distincție temporală între literatura produsă înainte de 1948 și cea produsă după aceea.[273] Într-un articol din 2003, publicat înStudies in the Humanities, Steven Salaita prezintă și o a patra ramură, cea alcătuită din lucrări înlimba engleză, în special cele scrise de palestinienii dinStatele Unite, ramură pe care o definește drept „literatură având rădăcina în țările diasporei, dar concentrată ca teme și conținut pe Palestina”.[279]
Poezia, folosind tipare pre-islamice clasice, rămâne o formă de artă extrem de populară, atrăgând adesea audiențe de mii de persoane. Până acum circa 20 de ani, barzii populari locali care recitau versuri tradiționale erau o caracteristică a fiecărui oraș palestinian.[280] După exodul din 1948, poezia s-a transformat într-un vehicul pentru activismul politic. Printre palestinienii devenițicetățeni ai Israelului după adoptarea legii cetățeniei, în 1952, s-a născut o școală a poeziei de rezistență și ea a inclus poeți precumMahmoud Darwish,Samih Al-Qasim șiTawfiq Zayyad.[280] Timp de multă vreme lucrările acestor poeți au rămas în mare parte necunoscute lumii arabe din cauza lipsei relațiilor diplomatice dintre Israel și guvernele arabe. Situația s-a schimbat după ceGhassan Kanafani, alt scriitor palestinian în exil în Liban, a publicat o antologie a operelor lor, în 1966.[280] Poeții palestinieni scriu adesea despre tema comună a afecțiunii profunde, sentimentului de pierdere și dorului de patria pierdută.[280] Lucrările luiNathalie Handal, poetă din noua generație de scriitori palestinieni, dramaturg și editor, câștigătoare a numeroase premii, au fost publicate în variate reviste literare și magazine și au fost traduse în 12 limbi.[281]
Samah Sabawi, dramaturg, scriitoare și jurnalistă palestiniană.
Folclorul palestinian include povești,muzică,dans,legende, istorie orală,proverbe, glume, credințe populare, obiceiuri și cuprindetradițiile, inclusiv cele orale, ale culturii palestiniene. În anii 1970 a existat o revigorare a folclorului printre intelectuali palestinieni precum Nimr Sirhan, Musa Allush, Salim Mubayyid, alimentată și de existența Societății Folclorice Palestiniene. Acest grup a încercat să construiască niște rădăcini culturale pre-islamice (și pre-ebraice) pentru o nouă identitate națională palestiniană. Cele două rădăcini luate în considerare în alcătuirea acestui patrimoniu sunt canaaniții și iebusiții.[143] Astfel de eforturi au părut să dea roade, după cum s-a dovedit prin organizarea de către Ministerul Palestinian al Culturii a unor serbări precum Festivalul Canaanit de laQabatiya și anualul Festival Muzical dinYabus.[143]
Poveștile tradiționale palestiniene sunt prefațate de o invitație făcută ascultătorilor de a îi binecuvânta pe Dumnezeu și peProfetul Mahomed sau peFecioara Maria, după caz, și includ o introducere tradițională: „A fost odată sau n-a fost, în vremurile străvechi...”[280][282] Elementele structurale ale poveștilor au multe caracteristici comune cu cele din lumea arabă, deși schema ritmică e diferită. Există o serie de personaje supranaturale:djinni care pot traversa într-o clipă cele Șapte Mări, giganți și ghouli cu ochi de tăciune și dinți de aramă. Povestirile au invariabil un final fericit, iar povestitorul încheie de obicei cu o rimă precum: „pasărea doar ce-a zburat, să fii binecuvântat” sau „Tutu, tutu, am terminathaduttu (povestea)”.[280]
Muzica palestiniană este binecunoscută în toată lumea arabă.[284] După 1948, noul val de cântăreți apărut a abordat teme palestiniene specifice, inspirate de visele de statalitate și de înflorirea sentimentelor naționaliste. În plus față dezajal șiataaba, cântecele tradiționale palestiniene includ:Bein Al-dawai,Al-Rozana,Zarif – Al-Toul șiAl-Maijana,Dal'ona,Sahja/Saamir sauZaghareet. Timp de trei decenii, Ansamblul Național de Muzică și Dans Palestinian (El Funoun) șiMohsen Subhi au reinterpretat și rearanjat melodii tradiționale de nuntă precumMish'al (1986),Marj Ibn 'Amer (1989) șiZaghareed (1997).[285]Ataaba este o formă de muzică populară care constă din patru strofe, urmând o formă și o metrică specifică. Caracteristica distinctivă aataabei este că primele trei strofe se termină cu același cuvânt având trei sensuri diferite, iar strofa a patra are rol de concluzie. Este de obicei urmată de odalouna.
Reem Kelani este unul dintre principalii culegători și interpreți din zilele noastre de muzică cu o tematică și inspirată dintr-un patrimoniu specific palestinian.[286] Albumul ei solo de debut din anul 2006,Sprintul gazelei – Cântece palestiniene din patrie și diaspora, a cuprins cinci cântece tradiționale palestiniene culese și aranjate de Kelani, în timp ce celelalte cinci melodii au fost propriile sale interpretări ale unor poezii populare și de rezistență compuse de Mahmoud Darwish,Salma Khadra Jayyusi,Rașid Hussein și Mahmoud Salim al-Hout.[287] Toate cântecele de pe album se referă la Palestina anterioară anului 1948.
ProducătorulDJ Khaled, personalitate radio americană de origine palestiniană.
Se consideră că hip-hop-ul palestinian a apărut în 1998, odată cu trupaDAM a luiTamer Nafar.[288] Acești tineri palestinieni au pus bazele unui nou subgen muzical palestinian, care îmbinămelodiile arabe și ritmulhip-hop-ului. Versurile sunt adesea cântate în arabă, ebraică, engleză și uneori în franceză. De la debut, acest stil muzical a crescut și include artiști din teritoriile ocupate, din Israel, Regatul Unit, Statele Unite sau Canada.
Împrumutând de lamuzica rap tradițională care a apărut inițial în New York, în anii 1970, „tinerii muzicieni palestinieni și-au croit stilul de a-și exprima propriile nemulțumiri față de climatul social și politic în care trăiesc și lucrează”. Hip-hop-ul intenționează să confrunte stereotipurile și să provoace un dialog despreconflictul israeliano-palestinian.[289] Artiștii hip-hop palestinieni au fost puternic influențați de mesajul rapperilor americani. Tamar Nafar a spus: „când l-am auzit pe Tupac cântând că 'E o lume a omului alb' am decis să iau hip hop-ul în serios”.[290] În plus față de influențele hip-hop-ului american, cel palestinian include și elemente muzicale din melodii palestiniene și arabe, inclusiv „zajal, mawwal și saj”, asemănător limbii arabe vorbite, precum și caracteristica percutantă și lirismul muzicii arabe.
Din punct de vedere istoric, muzica a servit ca acompaniament al diferitelor ritualuri și ceremonii sociale și religioase din societatea palestiniană (Al-Taee 47). Multe din instrumentele cu corzi din Orientul Mijlociu sau lumea arabă în general, utilizate în mod normal în muzica palestiniană clasică, sunt adaptate în ritmuri hip-hop de artiștii din Israel și din restul Palestinei, ca parte a unui proces comun de localizare. La fel cum caracterul percutant al limbii ebraice este subliniat de hip-hop-ul israelian, muzica palestiniană a orbitat mereu în jurul specificității ritmice și tonului melodic lin al arabei. „Din punct de vedere muzical cântecele palestiniene sunt de obicei pure melodii, interpretate monofonic, cu ornamentații vocale complexe și ritmuri percutante puternice”.[291] Prezența unei tobe de mână în muzica tradițională palestiniană indică o estetică culturală favorizând percuția vocală, verbală și instrumentală, care servesc drept elemente de bază ale hip-hop-ului. Acest hip-hop se alătură unei „îndelungate tradiții a muzicii arabe revoluționare și subterane și a cântecelor politice care au sprijinit rezistența palestiniană”.[290] Acest subgen muzical a servit drept cale de a politiza problema palestiniană prin muzică.
Deși stilulheavy metal nu este foarte răspândit printre palestinieni, există totuși formații care îl abordează. Una din cele mai cunoscute dintre ele esteKhalas, trupă dinAcra condusă de chitaristul Abed Hathout, care în toamna anului 2013 a întreprins un turneu cu 18 concerte în șase țări împreună cu formația israelianăOrphaned Land.[292][293][294] Mesajul trupei Khalas nu este totuși unul militant palestinian. Conform lui Hathout, „doar pentru că suntem palestinieni oamenii se așteaptă să cântăm numai despre ocupație”.[293] Dar, spune el mai departe, „simt că am dreptul ca palestinian să scriu cântece despre bere, despre fetele care-și aruncă sutienele spre noi, pe scenă”.[292]
Dabke, un dans popular arab levantin ale cărui versiuni palestiniene au fost confiscate de naționalismul palestinian de după1967, are, conform unui cercetător, posibile rădăcini în ritualurile de fertilitate ale vechilor canaaniți.[295] Dansul este caracterizat prin sărituri sincronizate, bătaie pe picioare și mișcare, similar cu stepul. Una din versiuni este interpretată de bărbați, alta de femei.
Dans popular palestiniandabke interpretat de bărbați
Femei palestiniene dansând tradițional, Betleem, cca. 1936
Deși spații de desfășurare a sporturilor existau înainte deNakba, multe din ele au fost ulterior închise. Astăzi au mai rămas centre sportive precum cele din Gaza și Ramallah, dar îngrădirea mobilității și restricțiile de călătorie impuse de forțele de ocupație israeliene au făcut ca mulți dintre palestinieni să fie împiedicați să concureze la nivel internațional la întregul lor potențial. Totuși, autoritățile sportive palestiniene au indicat că palestinienii din diaspora vor fi eligibili pentru a putea concura în numele Palestinei odată ce situația diplomatică și de securitate s-ar îmbunătăți.
Marco Zaror, practicant chilian de arte marțiale de origine palestiniană
Nicolás Massú, tenismen chilian de origine palestiniană
^Mir Zohair Hussain, Stephan Shumock,'Ethnonationalism: A Concise Overview’, in Santosh C. Saha,Perspectives on Contemporary Ethnic Conflict: Primal Violence Or the Politics of Conviction, Lexington Books 2006 pp.269ff p.284 :’The Palestinians...are an ethnic minority in their country of residence.’
^Riad Nasser,Palestinian Identity in Jordan and Israel: The Necessary “Others” in the Making of a Nation, Routledge 2013:’What is noteworthy here is the use of a general category ‘Arabs,’ instead of a more specific one of “Palestinians.” By turning to a general category, the particularity of Palestinians, among other ethnic and national groups, is erased and in its place Jordanian identity is implanted.'
^abDowty, Alan ().Israel/Palestine. London, UK: Polity. p. 221.ISBN978-0-7456-4243-7.Palestinians are the descendants of all the indigenous peoples who lived in Palestine over the centuries; since the seventh century, they have been predominantly Muslim in religion and almost completely Arab in language and culture.
^'Palestinians are an indigenous people who either live in, or originate from, historical Palestine... Although the Muslims guaranteed security and allowed religious freedom to all inhabitants of the region, the majority converted to Islam and adopted Arab culture.' Bassam Abu-Libdeh, Peter D. Turnpenny, and Ahmed Teebi, ‘Genetic Disease in Palestine and Palestinians’, in Dhavendra Kuma (ed.)Genomics and Health in the Developing World, OUP 2012 pp.700-711, p.700.
^David Ben-Gurion andYitzhak Ben-Zvi claimed that the population at the time of the Arab conquest was mainly Christian, of Jewish origins, which underwent conversion to avoid a tax burden, basing their argument on 'the fact that at the time of the Arab conquest, the population of Palestine was mainly Christian, and that during the Crusaders’ conquest some four hundred years later, it was mainly Muslim. As neither the Byzantines nor the Muslims carried out any large-scale population resettlement projects, the Christians were the offspring of the Jewish and Samaritan farmers who converted to Christianity in the Byzantine period; while the Muslim fellaheen in Palestine in modern times are descendants of those Christians who were the descendants of Jews, and had turned to Islam before the Crusaders’ conquest.’ Moshe Gil,A History of Palestine, 634-1099 Cambridge University Press, (1983) 1997 pp.222-3
^'The process of Arabization and Islamization was gaining momentum there. It was one of the mainstays of Umayyad power and was important in their struggle against both Iraq and the Arabian Peninsula.... Conversions arising from convenience as well as conviction then increased. These conversions to Islam, together with a steady tribal inflow from the desert, changed the religious character of Palestine's inhabitants. The predominantly Christian population gradually became predominantly Muslim and Arabic-speaking. At the same time, during the early years of Muslim control of the city, a small permanent Jewish population returned toJerusalem after a 500-year absence.'Encyclopædia Britannica,Palestine,'From the Arab Conquest to 1900,'.
^abc„Palestine”. Encyclopædia Britannica.. Accesat în.The Arabs of Palestine began widely using the term Palestinian starting in the pre–World War I period to indicate the nationalist concept of a Palestinian people. But after 1948—and even more so after 1967—for Palestinians themselves the term came to signify not only a place of origin but also, more importantly, a sense of a shared past and future in the form of a Palestinian state.
^abcBernard Lewis ().Semites and Anti-Semites, An Inquiry into Conflict and Prejudice. W.W. Norton and Company. p. 169.ISBN0-393-31839-7.
^'While population transfers were effected in the Assyrian, Babylonian and Persian periods, most of the indigenous population remained in place. Moreover, after Jerusalem was destroyed in AD 70 the population by and large remainedin situ, and did so again after Bar Kochba's revolt in AD 135. When the vast majority of the population became Christian during the Byzantine period, no vast number were driven out, and similarly in the seventh century, when the vast majority became Muslim, few were driven from the land. Palestine has been multi-cultural and multi ethnic from the beginning, as one can read between the lines even in the biblical narrative. Ironically, many Palestinian Jews became Christians, and in turn Muslims. Many of the forebears of Palestinian Arab refugees may well have been Jewish. Michael Prior,Zionism and the State of Israel: A Moral Inquiry, Psychology Press 1999 p.201
^'the word 'Arab' needs to be used with care. It is applicable to the Bedouin and to a section of the urban and effendi classes; it is inappropriate as a description of the rural mass of the population, the fellaheen. The whole population spoke Arabic, usually corrupted by dialects bearing traces of words of other origin, but it was only the Bedouin who habitually thought of themselves as Arabs. Western travelers from the sixteenth century onwards make the same distinction, and the word 'Arab' almost always refers to them exclusively ... Gradually it was realized that there remained a substantial stratum of the pre-Israelite peasantry, and that the oldest element among the peasants were not 'Arabs' in the sense of having entered the country with or after the conquerors of the seventh century, had been there already when the Arabs came.' James Parkes,Whose Land? A History of the Peoples of Palestine,(1949) rev.ed. Penguin, 1970 pp.209-210.
^abcdLikhovski, Assaf ().Law and identity in mandate Palestine. The University of North Carolina Press. p. 174.ISBN978-0-8078-3017-8.
^Gelvin, James L. ().The Israel-Palestine Conflict: One Hundred Years of War. Cambridge University Press. p. 93.ISBN978-1-107-47077-4.Palestinian nationalism emerged during the interwar period in response to Zionist immigration and settlement. The fact that Palestinian nationalism developed later than Zionism and indeed in response to it does not in any way diminish the legitimacy of Palestinian nationalism or make it less valid than Zionism. All nationalisms arise in opposition to some "other". Why else would there be the need to specify who you are? And all nationalisms are defined by what they oppose. As we have seen, Zionism itself arose in reaction to anti-Semitic and exclusionary nationalist movements in Europe. It would be perverse to judge Zionism as somehow less valid than European anti-Semitism or those nationalisms... Furthermore, Zionism itself was also defined by its opposition to the indigenous Palestinian inhabitants of the region. Both the "conquest of land" and the "conquest of labor" slogans that became central to the dominant strain of Zionism in the Yishuv originated as a result of the Zionist confrontation with the Palestinian "other".
^abPerry Anderson,'The House of Zion', New Left Review 96, noiembrie–decembrie 2015 pp. 5-37, p.31 n.55, citing Rex Brynen and Roula E-Rifai (eds.),Compensation to Palestinian Refugees and the Search for Palestinian-Israeli Peace, London 2013, pp.10,132–69.
^With the exception of Bks. 1, 105; 3.91.1, and 4.39, 2.
^Herodot describes its scope in the Fifth Satrapy of the Persians as follows: "From the town of Posidium, [...] on the border betweenCilicia and Syria, as far asEgipt – omitting Arabian territory, which was free of tax, came 350 talents. This province contains the whole of Phoenicia and that part of Syria which is called Palestine, and Cyprus. This is the fifth Satrapy." (from Herodotus Book 3, 8th logos).[2]
^David Asheri,A Commentary on Herodotus, Books 1-4, Oxford University Press,2007 p.402:"'the Syrians called Palestinians', at the time of Herodotus were a mixture of Phoenicians, Philistines, Arabs, Egyptians, and perhaps also other peoples... Perhaps the circumcised 'Syrians called Palestinians' are the Arabs and Egyptians of the Sinai coast; at the time of Herodotus there were few Jews in the coastal area."
^W.W. How, J. Wells (eds.),A Commentary on Herodotus, Oxford, Clarendon Press, 1928, vol.1 p.219.
^pwlɜsɜtj. John Strange,Caphtor/Keftiu: a new investigation, Brill, 1980 p. 159.
^Killebrew, Ann E. (),„The Philistines and Other "Sea Peoples" in Text and Archaeology”,Society of Biblical Literature Archaeology and biblical studies, Society of Biblical Lit,15, p. 2,ISBN9781589837218. Quote: "First coined in 1881 by the French Egyptologist G. Maspero (1896), the somewhat misleading term "Sea Peoples" encompasses the ethnonyms Lukka, Sherden, Shekelesh, Teresh, Eqwesh, Denyen, Sikil / Tjekker, Weshesh, and Peleset (Philistines). [Footnote: The modern term "Sea Peoples" refers to peoples that appear in several New Kingdom Egyptian texts as originating from "islands" (tables 1-2; Adams and Cohen, this volume; see, e.g., Robert Drews, 1993, 57 for a summary). The use of quotation marks in association with the term "Sea Peoples" in our title is intended to draw attention to the problematic nature of this commonly used term. It is noteworthy that the designation "of the sea" appears only in relation to the Sherden, Shekelesh, and Eqwesh. Subsequently, this term was applied somewhat indiscriminately to several additional ethnonyms, including the Philistines, who are portrayed in their earliest appearance as invaders from the north during the reigns of Merenptah and Ramesses Ill (see, e.g., Sandars 1978; Redford 1992, 243, n. 14; for a recent review of the primary and secondary literature, see Woudhuizen 2006). Hencefore the term Sea Peoples will appear without quotation marks.]"
^The End of the Bronze Age: Changes in Warfare and the Catastrophe Ca. 1200 B.C., Robert Drews, p48–61 Quote: "The thesis that a great "migration of the Sea Peoples" occurred ca. 1200 B.C. is supposedly based on Egyptian inscriptions, one from the reign of Merneptah and another from the reign of Ramesses III. Yet in the inscriptions themselves such a migration nowhere appears. After reviewing what the Egyptian texts have to say about 'the sea peoples', one Egyptologist (Wolfgang Helck) recently remarked that although some things are unclear, "eins ist aber sicher: Nach den ägyptischen Texten haben wir es nicht mit einer "Völkerwanderung" zu tun." ("one thing is clear: according to the Egyptian texts, we are not dealing here with a 'Völkerwanderung' [migration of peoples as in 4th-6th-century Europe].") Thus the migration hypothesis is based not on the inscriptions themselves but on their interpretation."
^Seymour Gitin, 'Philistines in the Book of Kings,' in André Lemaire, Baruch Halpern, Matthew Joel Adams (eds.)The Books of Kings: Sources, Composition, Historiography and Reception, BRILL, 2010 pp.301-363, for the Neo-Assyrian sources p.312: The four city-states of the late Philistine period (Iron Age II) areAmqarrūna (Ekron),Asdūdu (Așdod),Hāzat (Gaza), andIsqalūna (Așkelon), with the former fifth capital,Gath, having been abandoned at this late phase.
^Constitution Committee of the Palestine National Council Third Draft, 7 martie 2003, revised on 25 martie 2003 ().„Constitution of the State of Palestine”(PDF). Jerusalem Media and Communication Center. Arhivat dinoriginal(PDF) la. Accesat în.Mentenanță CS1: Nume multiple: lista autorilor (link) Cea mai recentă schiță a Constituției palestiniene amendează această definiție, subliniind că „naționalitatea palestiniană va fi reglementată de lege, fără a aduce atingere drepturilor celor care au obținut-o în mod legal înainte de 10 mai 1948 sau drepturilor palestinienilor locuind în Palestina înaintea acestei date, care au fost forțați să se exileze sau să plece de acolo și cărora li s-a refuzat întoarcerea. Acest drept trece de la tați sau mame la urmașii lor. Nu dispare și nici nu expiră decât dacă se renunță în mod voluntar la el.”
^Doar „popoarele” au dreptul la autodeterminare în legea internațională contemporană (See Self-determination and National Minorities, Oxford Monographs in International Law, Thomas D. Musgrave, Oxford University Press, 1997,ISBN: 0-19-829898-6, p. 170). În 2004, Curtea Internațională de Justiție a consemnat că Israelul a recunoscut existența unui „popor palestinian” și s-a referit de câteva ori la poporul palestinian și la „drepturilor sale legitime” în acordurile internaționale. The Court said those rights include the right to self-determination(See paragraph 118 of Legal Consequences of the Construction of a Wall in the Occupied Palestinian Territory„Archived copy”(PDF). Arhivat dinoriginal(PDF) la. Accesat în.). Judge Koroma explained "The Court has also held that the right of self-determination as an established and recognized right under international law applies to the territory and to the Palestinian people. Accordingly, the exercise of such right entitles the Palestinian people to a State of their own as originally envisaged in resolution 181 (II) and subsequently confirmed." Judge Higgins also said "that the Palestinian people are entitled to their territory, to exercise self-determination, and to have their own State"(See paragraph 5, Separate opinion of Judge Koroma„Archived copy”(PDF). Arhivat dinoriginal(PDF) la. Accesat în. and paragraph 18, Separate opinion of Judge Higgins„Archived copy”(PDF). Arhivat dinoriginal(PDF) la. Accesat în.). Paul De Waart said that the Advisory Opinion of the International Court of Justice in 2004 "ascertained the present responsibility of the United Nations to protect Palestine's statehood. It affirmed the applicability of the prohibition of acquisition of Palestinian territory by Israel and confirmed the illegality of the Israeli settlements in the Occupied Palestinian Territory. Moreover, the existence of the Palestinian people as the rightful claimant to the Occupied Palestinian Territory is no longer open to question (See De Waart, Paul J. I. M., "International Court of Justice Firmly Walled in the Law of Power in the Israeli–Palestinian Peace Process",Leiden Journal of International Law, 18 (2005), pp. 467–487).
^Weldon Matthews,Confronting an Empire, Constructing a Nation,I.B. Tauris, 2006, p. 33. Both Weldon Matthews and Prasenjit Duara interpret this aspect of the mandate system as tailored to the needs of imperial powers, which found it useful to avoid classifying colonies as nations: "This outlook was carried over to Palestine from India and Egypt where British administrators did not merely doubt the existence of a unifying national identity, but thwarted its development by creating sectarian institutions as a matter of policy."
^Karsh, Efraim.Arafat's War: The Man and His Battle for Israeli Conquest. New York: Grove Press, 2003. p. 43. „După ocuparea Cisiordaniei în războiul din 1948,Regele Abdullah I a acționat rapid pentru ștergerea tuturor urmelor unei identități comune palestiniene”.
^Avram Bornstein, 'Military Occupation as Carceral Society: Prisons, Checkpoints, and Wall in the Israeli-Palestinian Struggle,' in Avram Bornstein, Paul E. Farmer (et al.)An Anthropology Of War: Views from the Frontline, Berghahn Books, 2009 pp.106-130, p.108: 'On the whole, the Israeli Occupation has created an increasing prison-like society for Palestinians'.
^„The PNC program of 1974”. Mideastweb.org.. Accesat în. The PNC adopted the goal of establishing a national state in 1974.
^Khalidi, 1997, p. 149. Khalidi writes: 'As with other national movements, extreme advocates of this view go further than this, and anachronistically read back into the history of Palestine over the past few centuries, and even millennia, a nationalist consciousness and identity that are in fact relatively modern.'
^Gideon Avni,The Byzantine-Islamic Transition in Palestine: An Archaeological Approach, Oxford University Press 2014 pp.312-324, 329 (theory of imported population unsubstantiated);.
^Eric M. Meyers, "Revisionist History and the Quest for History in the Middle East Today", in Seymour Gitin, J. Edward Wright, J. P. Dessel (eds.),Confronting the Past: Archaeological and Historical Essays in Honor of William G. Dever, Eisenbrauns, 2006, pp. 255-263; p. 260.
^abcIsrael Belkind,Arabs in Eretz Israel, Tel Aviv: Hermon Publishers, 1969, p. 8.
^Ber Borochov,Writings of Ber Borochov, Volume 1, Kibbuts Meukhad Publishing, 1955, p. 10.
^Raphael Talmon, 'Arabic as a Minority Language in Israel,' in Jonathan Owens (ed.)Arabic as Minority Language, Walter de Gruyter, 2000 pp.199-219 pp.208-209.
^Griffith, Sidney H. (). „From Aramaic to Arabic: The Languages of the Monasteries of Palestine in the Byzantine and Early Islamic Periods”.Dumbarton Oaks Papers.51: 13.
^Milka Levy-Rubin, ‘The Role of the Judean Desert Monasteries in the Monothelite Controversy in Seventh Cenbtury Palestine,’ in Joseph Patrich (ed.)The Sabaite Heritage in the Orthodox Church from the Fifth Century to the Present, Peeters Publishers, 2001 pp.283-300, p.204:’Jerusalem capitulated to the Arab conquerors and received in return a guarantee (Arabic:amân) that secured the lives, property, and religious freedom of its inhabitants. This was a common procedure used by the Arab conquerors and accepted by most of the cities in Palestine.’
^abcNebel; et al. (). „High-resolution Y chromosome haplotypes of Israeli and Palestinian Arabs reveal geographic substructure and substantial overlap with haplotypes of Jews”.Human Genetics.107: 630–641.doi:10.1007/s004390000426.PMID11153918."According to historical records part, or perhaps the majority, of the Muslim Arabs in this country descended from local inhabitants, mainly Christians and Jews, who had converted after the Islamic conquest in the seventh century AD (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). These local inhabitants, in turn, were descendants of the core population that had lived in the area for several centuries, some even since prehistorical times (Gil 1992)... Thus, our findings are in good agreement with the historical record..."
^Nebel et al.,High-resolution Y chromosome haplotypes of Israeli and Palestinian Arabs reveal geographic substructure and substantial overlap with haplotypes of Jews.Human Genetics Vol. 107, No. 6, (decembrie 2000), pp. 630–641:By the fifth century AD, the majority of non-Jews and Jews had become Christians by conversion (Bachi 1974). The first millennium AD was marked by the immigration of Arab tribes, reaching its climax with the Moslem conquest from the Arabian Peninsula (633–640 AD). This was followed by a slow process of Islamization of the local population, both of Christians and Jews (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). Additional minor demographic changes might have been caused by subsequent invasions of the Seljuks, Crusaders, Mongols, Mamelukes and Ottoman Turks. Recent gene-flow from various geographic origins is reflected, for example, in the heterogeneous spectrum of globin mutations among Israeli Arabs (Filon et al. 1994). Israeli and Palestinian Arabs share a similar linguistic and geographic background with Jews. (p.631) According to historical records part, or perhaps the majority, of the Moslem Arabs in this country descended from local inhabitants, mainly Christians and Jews, who had converted after the Islamic conquest in the seventh century AD (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). These local inhabitants, in turn, were descendants of the core population that had lived in the area for several centuries, some even since prehistorical times (Gil 1992). On the other hand, the ancestors of the great majority of present-day Jews lived outside this region for almost two millennia. Thus, our findings are in good agreement with historical evidence and suggest genetic continuity in both populations despite their long separation and the wide geographic dispersal of Jews.(p.637)
^Ana Teresa Fernandes; Rita Gonçalves; Sara Gomes; Dvora Filon; Almut Nebel; Marina Faerman; António Brehm (noiembrie 2011). „Y-chromosomal STRs in two populations from Israel and the Palestinian Authority Area: Christian and Muslim Arabs”.Forensic Science International: Genetics.5: 561–562.doi:10.1016/j.fsigen.2010.08.005.PMID20843760.
^Rita Gonçalves; et al. (iulie 2005). „Y-chromosome Lineages from Portugal, Madeira and Açores Record Elements of Sephardim and Berber Ancestry”.Annals of Human Genetics.69 (4): 443–54.doi:10.1111/j.1529-8817.2005.00161.x.PMID15996172.
^E. Levy- Coffman ().„A Mosaic of People”.Journal of Genetic Genealogy: 12–33. "J1 is the only haplogroup that researchers consider "Semitic" in origin"
^Doron M. Behar; Bayazit Yunusbayev; Mait Metspalu; Ene Metspalu; Saharon Rosset; Jüri Parik; Siiri Rootsi; Gyaneshwer Chaubey; Ildus Kutuev; Guennady Yudkovsky; Elza K. Khusnutdinova; Oleg Balanovsky; Olga Balaganskaya; Ornella Semino; Luisa Pereira; David Comas; David Gurwitz; Batsheva Bonne-Tamir; Tudor Parfitt; Michael F. Hammer; Karl Skorecki; Richard Villems (iulie 2010).„The genome-wide structure of the Jewish people”(PDF).Nature.466 (7303): 238–42.doi:10.1038/nature09103.PMID20531471.
^ab„Education (2014)”(PDF).United Nations Development Programme. United Nations. Arhivat dinoriginal(PDF) la. Accesat în.
^West Bank 44.6% versus 22.8% in Lebanon. See Elias H. Tuma, Haim Darin-Drabkin,The Economic case for Palestine, London: Croom Helm, 1978, p 48.
^Interview with Elias Sanbar. Claude Cheysson, "The Right to Self-Determination",Journal of Palestine Studies, Vol. 16, no. 1 (Autumn 1986), pp. 3–12; p. 3.
^Regev Motti (1993),Oud and Guitar: The Musical Culture of the Arabs in Israel (Institute for Israeli Arab Studies, Beit Berl),ISBN: 965-454-002-9, p. 4.
^abRevisiting our table... Nasser, Christiane Dabdoub,This week in Palestine, Turbo Computers & Software Co. Ltd. iunie 2006. Retrieved 8 ianuarie 2008.
^abMaira, Sunaina (). „We Ain't Missing: Palestinian Hip Hop - A Transnational Youth Movement”.CR: the New Centennial Review.8 (2): 161–192.doi:10.1353/ncr.0.0027.
^Al-Taee, Nasser (). „Voices of Peace and the Legacy of Reconciliation: Popular Music, Nationalism, and the Quest for Peace in the Middle East”.Popular Music.21: 41–61.doi:10.1017/s0261143002002039.
Barzilai, Gad. (2003).Communities and Law: Politics and Cultures of Legal Identities. Ann Arbor: University of Michigan Press.ISBN: 0-472-11315-1
Boyle, Kevin și Sheen, Juliet (1997).Freedom of Religion and Belief: A World Report. London: Routledge.ISBN: 0-415-15977-6
Cohen, Getzel M. ().The Hellenistic settlements in Syria, the Red Sea Basin, and North Africa (ed. Illustrated). University of California Press.ISBN0520931025.
Cohen, Hillel, Army of Shadows, Palestinian Collaboration with Zionism, 1917–1948
Cohen, Robin (1995).The Cambridge Survey of World Migration. Cambridge University Press.ISBN: 0-521-44405-5
Cordesman, Anthony H (2005).The Israeli-Palestinian War: Escalating to Nowhere. Greenwood Publishing Group.ISBN: 0-275-98758-2
Drummond, Dorothy Weitz (2004).Holy Land, Whose Land?: Modern Dilemma, Ancient Roots. Fairhurst Press.ISBN: 0-9748233-2-5
Farsoun, Samih K. (2004).Culture and Customs Of The Palestinians. Greenwood Press.ISBN: 0-313-32051-9
Greenfield, Jonas C.; Paul, Shalom M.; Stone, Michael E; Pinnick, Avital ().Al Kanfei Yonah: Collected Studies of Jonas C. Greenfield on Semitic Philology (ed. Illustrated). BRILL.ISBN9004121706.
Guzmán, Roberto Marín (2000).A Century of Palestinian Immigration Into Central America. Editorial Universidad de C.R.ISBN: 9977-67-587-2
Healey, John F. (2001).The Religion of the Nabataeans: A Conspectus. Brill Academic Publishers.ISBN: 90-04-10754-1
Hobsbawn, Eric (1990).Nations and Nationalism since 1780: Programme, myth, reality.Cambridge University Press.
Howell, Mark (2007).What Did We Do to Deserve This? Palestinian Life under Occupation in the West Bank, Garnet Publishing.ISBN: 1-85964-195-4
Jacobs, Daniel; Eber, Shirley; Silvani, Francesca ().Israel and the Palestinian Territories: the rough guide. London: Rough Guides.ISBN1-85828-248-9.
Karmi, Ghada ().In Search of Fatima: A Palestinian Story. Verso.ISBN1-85984-694-7.
Kish, George ().A Source Book in Geography (ed. Reissue, illustrated). Harvard University Press.ISBN0674822706.
Kunstel, Marcia and Joseph Albright (1990).Their Promised Land: Arab and Jew in History's Cauldron-One Valley in the Jerusalem Hills. Crown.ISBN: 0-517-57231-1
Lewis, Bernard (1999).Semites and Anti-Semites: An Inquiry Into Conflict and Prejudice. W. W. Norton & Company.ISBN: 0-393-31839-7
Lybarger, Loren (2007).Identity and religion in Palestine: the struggle between Islamism and secularism in the occupied territories. Princeton University Press,ISBN: 978-0-691-12729-3
Lynd, S., Bahour, S. and Lynd, A. (editors)Homeland: Oral Histories of Palestine and Palestinians. New York: Olive Branch Press.ISBN: 1-56656-132-9
McCarthy, Justin (1990). "The Population of Palestine: Population Statistics of the Late Ottoman Period and the Mandate". Columbia University Press, ISBAN: 0231071108
.jpg)
_(7556004512).jpg)
.jpg)
.jpg)
