Imperiul Otoman a moștenit un complicat amestec de tradiții politice de la diferite grupuri etnice:turci,perși,mongoli sau mesopotamieni. Statul Otoman s-a bazat pe principiul puterii absolute amonarhului. Cel care a reprezentat puterea centrală a fostsultanul care avea autoritatea să asigure justiția din Imperiu. Acesta își proteja personal cetățenii de actele de corupție ale guvernului.Atribuția principală a sultanului era aceea de a supraveghea toți oficialii imperiului. În anumite cazuri, această supraveghere implica și amestecul personal al sultanului în treburile interne ale statului, controlând în secret măsurile luate deDivan, care a reprezentat organismul consultativ central al imperiului. Periodic, sultanul inspecta administrațiile locale pentru a se asigura că magistrații își desfășurau corect activitatea. Dacă sultanul era de părere că oamenii erau martori ai unor injustiții, acesta intervenea direct și putea modifica orice decizie judecătorească.[1]
Baza juridică a statului otoman s-a sprijinit pe doi stâlpi: dreptul musulman(șerî’a) și cutumele juridice ale populațiilor anexate de otomani cu ocazia cuceririlor.[2]Suveranii otomani au folosit în reglementările lor dreptul cutumiar sau dreptul vechi al popoarelor balcanice și, pentruEgipt, legile promulgate demameluci. Guvernarea otomană s-a confruntat de multe ori înBalcani cu problemele privind exploatarea minelor, imposibil de rezolvat doar prin legeacoranică. Astfel, nu a ezitat să folosească dreptul minier saxon în vigoare în cazul minelor sârbe sau bosniace.[3] Juriștii otomani au realizat o culegere de reglementări ce priveau atelierele monetare, salinele, regimul pământului, fiscalitatea, regimul vamal, piețele și porturile. Însă această culegere nu a acoperit întreaga structură a statului, ceea ce l-a determinat peMahomed al II-lea să adopte un nou cod de legi cutumiare. Acesta cuprindea trei cărți care tratau succesivdreptul penal, statutul timarioților și al țăranilor(re’âyâ), al nomazilor și al locuitorilor anumitor regiuni balcanice. Spre deosebire de dreptulbizantin, dreptul cutumiar otoman adopta oricelege, orice dispoziție juridică care lipsea dinșerî’a, chiar dacă era vorba de administrația unei țări anexate. Codurile cutumiare otomane au cuprins și legi emise de către suveranicreștini saumusulmani.
Sufletul imperiului era reprezentat de palatul imperial. Serviciul era asigurat de mai multe persoane:spahii,kapıcı (gardieni ai porților Palatului), ceauși(çeavuș-i)-emisari ai suveranului sau chiar ambasadori, responsabilii cu aprovizionarea Curții, funcționari ai Trezoreriei etc. Serviciul Palatului era îndeplinit în mare parte de un personal de origine creștină, însăislamizat, al cărui număr a crescut în secolul al XV-lea.[4] Statul era împărțit în provincii(sangeac), fiecare fiind încredințată unuiguvernator(sangeacbei).Suveranul otoman își administra statele cu ajutorul mai multor persoane care își desfășurau activitatea în funcție de domeniul fiecăruia, astfel:
În decursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea, patru orașe au dominat în Imperiul Otoman:Istanbul,Adrianopole șiSalonic înRumelia,Bursa înAsia Mică. Majoritatea celor care trăiau la oraș își ducea existența în principal prin punerea în valoare a pământului din jur. Populația imperiului trăia din producția pământului pe care îl lucra. Creșterea oilor asigura aprovizionarea cu carne a populației musulmane, în timp ce populația creștină se ocupa cu creșterea porcilor, mai ales în ținuturile sârbești. Sursa principală de venituri a Porții era constituită din produsele pământului:cereale,legume,fructe,vița de vie, plantațiile demăslini și plantele textile. În orașe au fost aduse de asemenea și mici manufacturi de săpun, vopsitorii, prese de ulei (pentru măsline și semințe de in), fabrici de lumânări, de băuturi făcute din mei fermentat (boza), mori, țesătorii, pantofării, brutării etc. În regiunile de unde se extrăgea aurul și argintul, ca și în mai multe centre urbane dinRumelia șiAnatolia, atelierele monetare au asigurat baterea monedelor de aur, argint sau cupru. Astfel de centre au existat la Afyon Kara Hisar, Amasya,Edirne,Ankara,Aydın,Bolu,Bursa,Constantinopol,Konya,Serres,Skopje șiTir. Pe lângă micile ateliere de manufacturi au existat și șantiere de construcție a flotei de război, arsenale, turnătorii de tunuri, fabrici de arme de foc ușoare, pulberării și ateliere de uniforme pentru ieniceri.[12]
O bună parte din populația urbană a orașului trăia nu din meșteșugărit ci din valorificarea pământului pe care țăranul îl avea în folosință. Potrivit legii coranice, sultanii erau proprietarii pământului și ai subsolului însă dădeau pământul în folosință țăranilor, uneori chiar în deplină proprietate, rezervându-și dreptul de a reveni asupra acestor concesionări: astfel, [Mahomed al II- lea] a transformat proprietățile întimâr-e. Țăranii nu dispuneau decât de o suprafață arendată(çift) de câtevahectare, pe care nu o aveau decât în folosință și care, la începuturile statului otoman, nu era transmisibilă decât pe linie masculină. Raiaua (țăranulmusulman saucreștin înscris în registrul de recensământ drept cultivator) trebuia să îi plătească timariotului dreptul de intrare în folosință; el dădea și odijmă dinrecoltă și plătea o serie de taxe peoi,porci, pepescuit,mori,miere și în unele regiuni dunărene, chiar pegăini.Spre deosebire de țăranul occidental,raiaua nu a fost legată deglie și a putut să își părăsească satul de origine pentru a se stabili în altă parte. A existat o minoritate''ortakçı'' care nu a dispus de aceastălibertate de mișcare, ei fiind obligați să însămânțeze pământul dat de administrație sau de mariidemnitari cu o cantitate anume de sămânță.[13]
|title= (ajutor)