Omphalos, înAntichitatea clasică, era un simbol al centrului lumii. Omphalos-ul era în general materializat sub aparența unei pietre sacre, unbaetylus. Cel mai cunoscut omphalos era cel de laDelphi, situat înaditonultemplului oracular al luiApollo.
Omphalos, dingreaca veche ὀμφαλός, semnifică „ombilic” sau „buric”.[1] Scris cu sau fărămajusculă[1], el desemnează și, în general, tot ce este central, și mai alesbutucul uneiroți.[2]
Și în alte limbi există cuvinte care reunesc aceste diferite semnificații: așa sunt în limbileceltice șigermanice, derivatelerădăciniinab saunav: îngermană,nabe, „butuc al unei roți”, șinabel, „ombilic”; tot așa, înengleză,nave șinavel, acest din urmă cuvânt având și sensul de „centru” sau de „mijloc”; și, însanscrită, cuvântulnâbhi, a cărei rădăcină este aceeași, are cele două accepțiuni deodată.[3]
Conform legendei,omphalos-sul era o piatră învelită într-o rufă, cu careRhea, l-a substituit pe fiul său,Zeus nou-născut, și înghițită de cătreCronos. Ea simbolizează astfel nașterea lui Zeus și puterea sa.
ÎnTeogonia greacă, Cronos, aflând că într-o zi unul dintre fiii săi îl va detrona, i-a cerut soției sale Rhea să-i dea fiecare nou-născut, pe care-l înghițea de îndată. Ea a reușit să-i evite această soartă lui Zeus, cel de-al șaselea copil al său, substituindu-l cu o piatră învelită într-o rufă. Mai târziu, devenit adult, Zeus, urmând sfaturileoceanideiMetis (zeiță a prudenței și a șireteniei / vicleniei), l-a forțat pe tatăl său să scuipe afară piatra și pe cei cinci copii pe care-i înghițise înainte, care au devenit primii zei alOlimpului.[4]
Omphalos este în general materializat printr-o eminență conică - o piatră sacră sau unbaetylus - cu valoare religioasă și în anumite relații cu Pământul: era calificat drept „Gê”, iar anticii îl considerau atât drept un mormânt, cât și centrul Pământului, concepții care nu se exclud una pe cealaltă. Întrucât în credința antică, pământul primește morții așa cum primește germenii.[5] Mai multe tradiții situau sub omphalos mormântulPythonul învins de Apollo.[6]
O altă legendă povestește că Zeus ar fi trimis douăacvile, venite din cele două extremități ale lumii, și care s-ar fi întâlnit survolând Delphi.[7]
Mai multe omphalos-uri au fost ridicate înAntichitate în bazinul mediteranean, iar cel mai cunoscut este cel de laoracolul din Delphi, așezat direct înaditonul templului oracular al luiApollo.[9] Piatra conică în formă destup era unsă în fiecare zi și îmbrăcată, în timpul celebrărilor, cu o pânză groasă de lână proaspăt tunsă, pentru evocarea rufei folosite de Rhea pentru a înveli momeala oferită lui Chronos[10], pe care o reamintește o replică romană, vizibilă, în zilele noastre, la muzeul din Delphi. Originalul, astăzi dispărut, avea deasupra două acvile de aur,[11] luate în356 î.Hr. de cătrefocidienii lui Philomelos.[9]
Conformcosmogonieireligia greacă antică,Zeus ar fi slobozit două acvile - douălebede, conform altor relatări[12] - din punctele extreme oriental și occidental ale lumii.[9] În punctul în care ele s-au întâlnit, Zeus ar fi lăsat să cadă omphalos-ul, marcând astfel centrul, „buricul lumii”.[12] Această legendă a fost interpretată de cătreastronomi drept o referire la căderea unuimeteorit, de formă conică, devenit „piatră sacră”, însă problema rămâne în dezbatere.[10]
Conform luiHerodot, centrul lumii ar fiIonia (Grecia). Ar fi, mai întâi de toate, un centru climatic al cărui climat ar fi întotdeaun agreabil. După el, regiunile care înconjoară Ionia ar fi expuse ploilor, frigului cât și căldurii și secetelor. Comparând climatul Ioniei cu acela alIndiei, Herodot observă că Grecia a primit climatul cel mai temperat.
Apoi, Ionia ar fi un centru moral. Această idee vine de la faptul că Grecii se bat, înainte de toate, pentru glorie, pentru onoare. Pentru războinici și militari, înseamnă a învinge sau a muri.
Omphalos-ul este, în mod fundamental, un simbol al centrului lumii, conform sensului complex după care ideea de „centru” pe care ar putea să o aibă la popoarele antice, și care implica noțiuni mergând mult dincolo de lumea materială. Era, prin urmare, o noțiune universală de „centru”. În lucrarea sa apărută în 1913 și întitulatăOmphalos, autorul, W. H. Roscher, recenzează o cantitate considerabilă de documente care atestă identitatea simbolică dintre Omphalos și centrul lumii, și acest lucru la popoarele cele mai diverse și cele mai vechi. În 1915, un studiu de J. M. Loth despreL’Omphalos chez les Celtes (titlul în română: „Omphalos-ul la celți”), apărut înLa Revue des Études Anciennes, atestă, de asemenea, acest simbolism.
