Pe teritoriul Normandiei trăiesc 3,3 milioane de locuitori. Cele mai mari orașe suntRouen (385.000 locuitori),Le Havre (247.000 locuitori) șiCherbourg (89.000 locuitori). Rouen, în trecut capitală a provinciei, este din 2016 capitalaregiunii administrative Normandia.
Numele ținutului este derivat din denumirea denormanzi („oameni din nord”), dată neamurilor germanice dinPeninsula Scandinavă care se răspândiseră între secolele VIII și XI pe insulele britanice, ajungând în secolul al IX-lea să devasteze și ținuturi din nordulregatului francilor. Treptat, acești năvălitori au început să se stabilească înFrizia și la gurileLoarei. Sub presiunea exercitată de anglo-saxoni așa-numita „Mare Oștire” a normanzilor a debarcat în anul878 pe continent și a devastat timp de 13 ani ținuturile de nord ale francilor, silindu-l peCarol al III-lea cel Gros, regeleFranciei Occidentale, să plătească tributuri. După numeroase conflicte cu francii, normanzii s-au așezat în ținutul actual al Normandiei. Căpetenia lor Rollo (Gånge Rolf), probabil un nobilwiking originar dinNorvegia, a încheiat ulterior un acord cuCarol al III-lea cel Simplu, regeleFranței, în911 la St.-Clair-sur-Epte. Trecând la creștinism, el a primit ca feudă teritoriul din jurul Rouen-ului și de la gurileSenei, deci zona actualei Normanzii de Sus. Supușii lui Rollo s-au convertit, de asemenea, la creștinism și au colonizat Normandia, care era pe atunci în mare parte devastată și lipsită de structuri feudale și ecleziastice, apărând-o astfel de invaziile altor grupuri de wikingi. Populația va adopta inițiallimba normandă, mai târziu însălimba franceză.
De la statul carolingian până la organizarea feudală a ducatului (911-1066)
După ce primii principi normanzi,Rollo (911 -932) și fiul săuWilliam (ca.932 -942)[1], care purta în același timp titlul de conte deRouen, se limitaseră la zona Rouenului,Rudolf de Burgundia a alipit Normandiei între924 și933 ținuturile actualei Normandii de Jos, în care predominaseră până atunci triburi vrăjmașe noului principat, formate mai ales din danezi veniți din Anglia și norvegieni din Irlanda. Nordul peninsulei Contentin și ținutul Pays de Caux au fost cele mai marcate de colonizarea cu populații scandinavice. CarolingianulLudovic al IV-lea (914-984) a încercat după asasinarea lui Guillaume în942 să se descotorosească de casa princiară normandă, rămasă sub conducerea minorului Richard I, fără a avea însă succes.
Principatul a cunoscut o perioadă de înflorire la finele secolului al X-lea. După o dezvoltare în limitele hotarelor stabilite de carolingieni sub domnia lui Richard I (m.996) a urmat o perioadă de continuă consolidare a puterii sub Richard al II-lea (996-1026), avantajată de cutumele preluate din trecutul viking, care stăteau la baza unui sistem pregnant ierarhic, caracterizat de pildă prin normaullac, care permitea exilarea imediată a rebelilor și confiscarea bunurilor acestora. Apanajele titlului de conți asiguraseră pe de-asupra legitimarea puterii din mâinile familiei deprincipes Normannorum care, exercitată în modul autonom caracteristic Evului Mediu timpuriu, a dus la o stabilizare economică și politică a regiunii. Conform acestei autonomii ținuturile au purtat sub carolingieni denumirea deregnum, principii normanzi asumându-și ei înșiși răspunderea pentru implementarea dreptului și instituțiilor francilor. Titlul demarchio, marchiz, dobândit de Richard I. în965/968, i-a permis acestuia să instituie la rândul său conți în domeniu, alegându-i din rândurile propriei familii. Titlul de duce a fost purtat de casa normandă după venirea la putere aCapețienilor, începând cu anul987. Și ducatul a fost legat de casa regală a Franței doar prin obligații infime. Guvernarea centrală s-a bazat pe atunci, la cumpăna dintre secolele X și XI, pe trei palatinate. Două dintre acestea,Rouen șiFécamp, erau situate în inima ducatului,Bayeux într-o zonă limitrofă. Organizarea fiscală, bazată începând cu anul1000 pe funcționari locali, și privilegiile ducale care permiseseră multor țărani să se elibereze din starea de iobăgie au dus la o enormă prosperitate a ducatului. O altă cauză a acestei înfloriri economice trebuie văzută în relațiile comerciale cu zona de nord-vest a Europei, care au fost intense până la apariția primelor așezări fortificate, în1025-1030, din care s-au dezvoltat mai târziu orașele normande, de exempluCaen.
Consolidarea formelor feudale a fost intrinsec legată de reinstaurarea instituțiilor bisericești. Punctul de cristalizare al acestei dezvoltări a fost abația de laFécamp. Ctitorii importante din timpul domniei lui Richard I au fost mănăstirile de laFontenelle șiMont Saint-Michel. Richard al II-lea s-a folosit în mod sistematic în exercitarea stăpânirii sale de această consolidare, susținându-l de exemplu pe abatele din Guillaume de Volpiano, a cărui mănăstire din Fécamp dobândise exempțiunea, în impunerea reformelor de laCluny. Acestea au fost favorizate de creșterea demografică și economică în ținut între finele secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea. Aristocrația normandă era asimilată pe atunci celei autohtone și supuse unui proces continuu de înnoire prin imigranți franci.
Un puternic promotor al sistemului feudal a fost Robert I. Magnificul, duce al Normandiei între1027 și1035. Reformele sale, justificate de necesitatea de a administra un teritoriu întins, au căpătat în curând o dinamică proprie și au dus, după moartea lui Robert I., la dezintegrarea puterii centrale. Dezintegrarea a fost favorizată de minoratul urmașului lui Robert, William zis "Bastardul", ulteriorulcuceritor al Angliei, și s-a manifestat prin clădirea neautorizată demotte[2] și prin răzmerițe ale baronilor din Normandia de Jos. Ducele William și-a reinstaurat însă autoritatea cu ajutorul bisericii, declarând "Pacea Domnului" ("Pax Dei"/"Treuga Dei") în ducat și impunând în ierarhia ecleziastică oameni devotați lui. Nobilimea locală a putut fi integrată în sistemul feudal prin crearea unei grupări de "fideli" ai ducelui în cadrul ierarhiei militare. William, care reușește până în1055 să recâștige controlul asupra întregului ducat, se va folosi de această grupare de baroni pentru a-și organiza cavaleria grea care va decide apoi importantabătălie de la Hastings. Deși organizarea militară era redusă la anturajul ducal, casa de Normandia a reușit să-și consolideze în1063 poziția, adăugând comitatulMaine domeniilor sale.
Normandia în organizațiile statale ale anglo-normanzilor și ale neamuluiPlantagenet (1066-1204)
Prin victoria de laHastings din1066ducele normand, cunoscut de acum înainte sub numele de William Cuceritorul, a urcat pe tronulAngliei, pe care-l revendicase considerându-se urmașul vărului săuEduard Confesorul. Normandia a rămas sub stăpânirea sa și a devenit un principat cu o organizare feudală extrem de strictă, care nu acorda decât mărcilor o anumită autonomie. După moartea lui William ducatul Normandiei i-a revenit fiului său mai mare, Robert Courteheuse, regatul Angliei celui de-al doilea născut, William al II-lea Rufus. Cel din urmă a purtat în1087 un război împotriva Normandiei, dorind să o încorporeze printre domeniile sale. Roadele acestui conflict le-a cules Henric I, mezinul lui William Cuceritorul, care a moștenit în anul1100 tronul Angliei și l-a învins în1106 pe Robert Courteheuse, reinstaurând astfel domeniul anglo-normand. După moartea lui Henric în1135 o parte a baronilor normanzi a refuzat să recunoască dreptul lui Geoffrey al V-lea de Plantagenet-Anjou asupra ducatului, susținându-l peȘtefan de Blois, nepotul lui William Cuceritorul pe linie feminină. Geoffrey al V-lea, conte deAnjou, era căsătorit cuMatilda (1102-1167), fiica regelui Henric I și, ca văduvă a împăratuluiHenric al V-lea, împărăteasă aSfântului Imperiu Roman. Conflictul dintre casele Plantagenet și Blois a fost decis de-abia în1150, odată cu urcarea pe tronul normand a luiHenric al II-lea Plantagenet, fiul împărătesei Matilda și al lui Geoffrey de Anjou. Acesta a adăugat domeniilor sale comitatul Anjou (în1151),Aquitania (în1152) și regatul Angliei (în1154), formând astfel așa-numitul "Imperiu Angevin".
Urmașii lui William Cuceritorul au continuat opera acestuia de centralizare și uniformizare în guvernare și administrație. Jurisprudența a luat avânt în timpul domniei lui Henric I, mai ales datorită numirii de judecători călători. O primă legislație a Normandiei a fost redactată în jurul anului1200:Coutumes de Normandie. Prin crearea unuiÉchiquier normand[3] ca cea mai înaltă instanță juridică și administrativă, cu un sediu permanent laCaen (din1170-1175) s-a consolidat organizarea fiscală a ducatului. În administrația locală Henric al II-lea s-a folosit de o nouă clasă de funcționari pentru a-și impune autoritatea față de nobilime, de așa-numițiibailli. Aceaștia erau mult mai devotați suveranului, funcțiunile lor nefiind ereditare.
^Numit în narațiunile istorice scandinave Viljâlmr Langaspjôt (William Sabie-Lungă).
^Cetăți fortificate cu diguri de pământ și înconjurate de șanțuri cu apă.
^Instituția existase la normanzi din secolul al XI-lea, dar de-abia suveranii anglo-normanzi s-au folosit în mod sistematic de ea, normându-i activitatea în paralel cuExchequer-ul, organul similar din Anglia. Denumirea ambelor instituții este derivată din cea a unei table deșah (eșichier), cu ajutorul căreia se calculau pe vremea aceea impozitele.
.svg)
