Lui Nicolae îi lipseau cu desăvârșire larga deschidere spirituală și intelectuală a fratelui său, Alexandru. A considerat că rolul lui ca împărat era doar acela de autocrat paternalist, care își guvernează poporul prin orice mijloace găsește necesar. Având experiențarevoltei decembriste, Nicolae a fost hotărât să țină în frâu toată societatea rusă. Poliția secretă, așa numitaSecția a treia a Cancelariei Maiestății Sale Imperiale, a creat o uriașa rețea de informatori și spioni, gestionată cu ajutoruljandarmeriei. Guvernul a exercitat cenzura și controlul strict în domeniile educației publice, presei și a tuturor manifestărilor vieții publice. În1833, ministrul educației,Serghei Uvarov, a conceput un program numit "Autocrație, ortodoxie și naționalitate" ca ghid călăuzitor al regimului. Poporul trebuia să fie loial autorității nelimitate ațarului,bisericii ortodoxe și, într-un mod vag definit, națiunii ruse. Aceste principii nu s-au bucurat de susținerea populară, în schimb au dus la represiuni în rândul naționalităților ne-ruse și a altor confesiuni decât cea ortodoxă. Astfel, guvernul a reprimatBiserica Unită dinUcraina șiBelarus în1839.
Accentul pus pe naționalismul rusesc a dus la o dezbatere cu privire la locul Rusiei în lume, cu privire la sensul istoriei naționale și al viitorului țării. Unul dintre grupuri, al occidentaliștilor, credeau că Rusia a rămas în urmă cu dezvoltarea, fiind o țară primitivă și nu se poate dezvolta decât prin europenizare. Grupulslavofililor, ridicau în slăvislavii și cultura și obiceiurile lor și se delimitau deoccident și cultura și obiceiurile din această parte a lumii. Slavofilii considerau căfilozofia slavă este sursă a împlinirii în Rusia și erau sceptici față de materialismul și raționalismul european. Unii dintre ei credeau că obștea sătească tradițională rusă –mir – oferea o alternativă atractivă la capitalismul occidental și putea salva Rusia din punct de vedere social și moral. Slavofilismul este privit din această ultimă cauză ca o formă de mesianism rusesc.
În politica externă, Nicolae I a acționat ca protector al domniilor de drept și luptător împotriva mișcărilor revoluționare. Ofertele sale de înăbușire a revoluțiilor de pe continentul european, acceptate uneori, i-au adus supranumele dejandarm al Europei. În1825, Nicolae I a refuzat să fie încoronatmonarh constituțional, iar în schimb a continuat să limiteze libertățilemonarhiei constituționale aPoloniei. În schimb, după izbucnireaRevoltei din noiembrie în1831,Seimul Poloniei i-a ridicat lui Nicolae I titlul de rege, ca răspuns la continua reducere a drepturilor constituționale ale Parlamentului. Țarul a reacționat trimițând trupele imperiale în Polonia. Rebeliunea a fost înăbușită, Nicolae abrogând Constituția, transformând Polonia într-o provincie a Imperiului (Привислинский Край –Privislinski Krai), totodată declanșând o politică de represiune acatolicilor.[1]. În1848, cândo serie de revoluții a zguduitEuropa, Nicolae a fost vârful de lance alreacțiunii și a intervenit în ajutorulHabsburgilor pentru înăbușirearevoluției din Ungaria. De asemenea, a făcut presiuni asupraPrusiei să nu accepte o constituție liberală. După ce a ajutat forțele reacționare din Europa să înfrângă revoluțiile, se părea că Rusia lui Nicolae I domină Europa.
Dominația rusă s-a dovedit iluzorie până în cele din urmă. În vreme ce încerca să mențină status quo-ul în Europa, Nicolae a adoptat o politică agresivă față deImperiul Otoman. El urmărea linia tradițională a politicii externe țariste de rezolvare a așa-numiteiProbleme Orientale prin împărțirea Imperiului Otoman și stabilirea unui protectorat asupra populației ortodoxe dinBalcanii aflate încă sub stăpânirea turcilor. Rusia a repurtat victorii în războiul din1828 –1829. În1833, Rusia a semnat cu Imperiul OtomanTratatul de la Hünkâr İskelesi. Cele mai importante puteri europene au crezut în mod greșit că tratatul conținea o clauză secretă care ar fi permis Rusiei să trimită corăbii de război înMarea Mediterană prin strâmtorileBosfor șiDardanele. PrinConvenția strâmtorilor din1841, puterile europene au reafirmat dreptul la control deplin al turcilor asupra strâmtorilor și a interzis tuturor puterilor, inclusiv Rusiei, să trimită vreo flotă prin strâmtori. Bazându-se pe rolul jucat în înăbușirea revoluțiilor de la 1848 și crezând în mod greșit că se bucură de sprijinul diplomatic al Angliei, Nicolae a atacat încă o dată Imperiul Otoman în1853.Regatul Unit șiFranța, temându-se de consecințele unei înfrângeri a turcilor în război, s-au aliat cu otomanii în1854 și i-au sprijinit înrăzboiul Crimeii.Austria a oferit sprijin diplomatic Turciei, iarPrusia a rămas neutră, lăsând Rusia fără aliați în Europa. Aliații europeni ai otomanilor au debarcat înCrimeea, asediind puternica fortăreață de laSevastopol, care a fostcucerită după un an. Asediul a fost o dovadă tristă a incapacității Rusiei de a-și apăra propriul teritoriu. Nicolae I a murit înainte de încheierea asediului, dar el era deja conștient de eșecul guvernării sale. Rusia a fost astfel obligată să înceapă o serie de reforme majore, altfel putând să-și piardă statutul demare putere europeană.
Acest articol conține informații luate de site-ulBibliotecii Congresului SUA. Așa cum se afirmă pe pagina principală[2],"Informațiile conținute în Country Studies On-Line nu sunt protejate de drepturi de autor și astfel sunt disponibile pentru folosirea liberă și nerestricționată de către cercetățori. Totuși, ca un semn de politețe, trebuie dat seriei respectul necesar."
•1născut mare duce, însă titlul i-a fost retras prin ucazul țaruluiAlexandru al III-lea în 1886, care a limitat titlul numai la fiii și nepoții pe linie masculină ai țarului
•2Titlul de pretenție acordat de marele duce Chiril Vladimirovici ca pretendent la tronul Rusiei
•3Titlul de pretenție acordat de marele Duce Vladimir Kirillovici ca pretendent la tronul Rusiei
