| Exodul palestinian din 1948 |
|---|
 |
| Articole principale |
| Context |
| Incidente cheie |
| Autori notabili |
| Liste și categorii înrudite |
| Formate înrudite |
Nakba sau An-Nakba (înarabăالنكبة- „catastrofă” sau „dezastru”) este un termen sub care sunt înțelese în lumea arabă în general, și în rândurilearabilor palestinieni, în particular:
Inițial termenii folosiți de arabii palestinieni pentru anul fatidic 1948 au fost Sanat al hujaiyj sau Sanat al hijra (Anul exodului)[2]Înainte de adoptarea termenului Nakba de către mișcarea naționalistă palestiniană, „Anul Catastrofei” era pentru arabi anul 1920, când puterile coloniale europene au divizatImperiul Otoman în mai multe state separate, după frontiere convenite între ele.Termenul Nakba a fost folosit întâia oară pentru evenimentele din Palestina din anii 1948-1949 în vara anului 1948 de către scriitorul și ideologul naționalistsirian Constantine Zureiq, în cartea saMaʿnā al-nakba (Semnificația catastrofei), publicată în engleză în anul1956.
În timpul războiului din 1948, între400 și 600 de sate palestiniene au fost devastate, în timp ce o parte bună din Palestina arabă urbană a fost aproape complet ștearsă de pe fața pământului.[3] Termenul „Nakba” se referă și la perioada războiului și la evenimentele care i-au afectat pe palestinieni din decembrie 1947 și până în ianuarie 1949.
Numărul exact alrefugiaților, din care mulți s-au stabilit apoi întabere de refugiați din statele vecine, este un subiect de dispută[4], dar circa 80% din locuitorii arabi ai ceea ce a devenit statul Israel (jumătate din totalul arabilor din Palestina Mandatară) și-au părăsit sau au fost alungați din casele lor.[5][6] Circa 250.000–300.000 de palestinieni au fugit sau au fost alungați înainte dedeclararea independenței Israelului, în mai 1948, fapt prezentat dreptcasus belli pentru intrarea armatelor Ligii Arabe în Palestina, declanșândRăzboiul Arabo-Israelian din 1948-1949.
Cauzele Nakbei sunt subiect de puncte de opinie fundamental opuse între istorici. Factorii care au condus la exod includ: izbucnirea rǎzboiului dintre cele douǎ comunitǎți - arabă și evreiască - în Palestina, avansul militar evreiesc în confruntarea cu arabii palestineni și cu armatele statelor arabe vecine care au pătruns în Palestina, distrugerea satelor arabe, războiul psihologic și teama de un alt masacru pe care l-ar fi putut comite milițiile sioniste dupăcel de la Deir Yassin,[7]:239–240 lucruri care i-au determinat pe mulți palestinieni să-și părăsească localitățile de teamă; ordinele directe de expulzare ale autorităților israeliene; exodul voluntar al claselor sociale mai bogate;[8] colapsul conducerii palestiniene și ordinele arabe de evacuare;[9][10] și refuzul de a trăi sub control evreiesc.[11][12]
Ulterior,o serie de legi adoptate de primul guvern israelian i-au împiedicat pe palestinieni să se întoarcă la casele lor sau să-și revendice proprietățile. Ei și mulți dintre urmașii lor rămân și în ziua de astăzi cu statut de refugiați.[13][14] Mai târziu, exodul palestinienilor a fost descris de unii istorici dreptpurificare etnică,[15][16][17] în timp ce alții dispută acest punct de vedere.[18][19][20]
Statutul refugiaților, în particular solicitarea ca Israelul să le permitădreptul la întoarcere în casele lor sau să îi compenseze, sunt probleme cheie în cadrul nesoluționatuluiconflict israeliano-palestinian. Evenimentele din 1948 sunt comemorate de palestinienii din teritoriile ocupate și din întreaga lume pe 15 mai, o dată cunoscută dreptZiua Nakba și care corespunde aproximativ cu ziua proclamării statului Israel.
Statele arabe si arabii din Palestina au respins rezoluția 181 din29 noiembrie1947 a Adunării Generale a ONU care a chemat la împărțirea teritoriului Palestinei sub mandat britanic în două state, arab și evreiesc.La1 decembrie1947, încă sub regimul mandatar britanic, au izbucnit ostilități între arabi și evrei, care au luat amploarea unui război civil interetnic.
La15 mai1948 mandatul Marii Britanii asupra Palestinei a luat sfârșit. Cu câteva ore mai înainte, întrunită la 14 mai 1948, pentru a nu profana sâmbăta, conducerea evreiască a procedat la proclamarea Statului Israel pe teritoriul prevăzut de ONU. În loc de organizarea unui stat arab pe teritoriul prevăzut de planul de împărțire, statele arabe și liderii arabi palestinieni au investit întreaga lor energie în efortul de a împiedica crearea statului evreiesc și de a-l cuceri. La15 mai1948 armateleEgiptului,Transiordaniei,Irakului,Siriei șiLibanului au pătruns în Palestina, în intenția declarată de a distruge Israelul, ori de a proteja pe arabii palestinieni ori pentru „a restaura ordinea”, cum s-au exprimat egiptenii. În cursul războiului armatele arabe au fost înfrânte, dar au reușit să păstreze sub controlul lor o parte din teritoriul palestinian:Cisiordania, Ierusalimul de est șiFâșia Gaza. Teritoriul care ar fi trebuit, după hotărârea ONU, să fie preluat de un stat arab palestinian a fost împărțit, potrivit liniilor de armistițiu, între Israel, de o parte, Transiordania (care a cucerit Ierusalimul de est și teritoriul cunoscut de atunci ca Malul de vest sauCisiordania) și Egiptul (care a menținut controlul asupra Fâșiei Gaza), pe de altă parte.
La capătul ostilităților, circa 711,000 arabi palestinieni s-au văzut refugiați și fără domicilii. Ei reprezentau circa 50 % din populația arabă a Palestinei sub mandat britanic, și 80% din populația arabă palestiniană a teritoriului ajuns sub controlulIsraelului. Circa jumătate din ei s-au refugiat sau au fost izgoniți în timpul conflictului desfășurat înaintea proclamării StatuluiIsrael.Circa 150,000 arabi au rămas pe teritoriul Israelului, o parte din ei refugiați interni, deplasați din localitățile lor de origine. Ei au primit cetățenia israeliană, dar s-au aflat până în anul 1966 sub regim de administrație militară.
Sute de mii de refugiați palestinieni au fost cazați în lagăre de refugiați amenajate în Transiordania și Cisiordania, teritorii unite între 1949-1967 în cadrulRegatului Hașemit al Iordaniei, în Siria, Liban și Fâșia Gaza. Spre deosebire de celelalte țări arabe, în Iordania, precum și înAutoritatea Națională Palestiniană, înființată înCisiordania și Fâșia Gaza în anul1994, refugiații au putut primi dreptul la cetățenie.Refugiații arabi palestinieni din 1948 și urmașii lor, care ar însuma în zilele noastre circa 4 milioane de persoane, au un statut special de refugiați, mostenit din generatie în generație, fiind încă, la peste 70 ani după Nakba, sub protecția Agenției ONU pentru Refugiații din PalestinaUNRWA.
Israelul a absorbit în aceeași perioadă sute de mii de evrei refugiați sau emigrați din Europa de după Holocaust, precum și din țările arabe șimusulmane, unde proprietățile și bunurile lor au fost confiscate.
Rezoluția 194 a Adunării Generale a ONU din 1948 a chemat la întoarcerea sau despăgubirea refugiaților arabi palestinieni. În absența unui acord definitiv între Israel și arabii palestinieni și în condițiile menținerii vreme de peste treizeci de ani a stării de război și a ostilităților militare repetate dintre Israel și statele arabe vecine această rezoluție nu a fost aplicată.Israelul, care nu a exclus posibilitatea despăgubirii refugiaților în cadrul unor acorduri de pace, a emis, din motive de securitate națională, o lege care interzice întoarcerea refugiaților palestinieni pe teritoriul său. Problema refugiaților palestinieni care nu au fost integrați decāt în micǎ parte în țǎrile arabe in care s-au refugiat (au fost integrați mai ales in Iordania) a rǎmas nerezolvatǎ si dupǎ semnarea acordurilor de pace dintre Israel și Egipt, Israel și Iordania și a acordurilor de la Oslo dintre Israel siOrganizația pentru Eliberarea Palestinei. Ea s-a perpetuat și dupǎ constituirea in Cisiordania siFâșia Gaza a Autoritǎții Naționale Palestiniene și dupǎ evacuarea Fâșiei Gaza de cǎtre Israel și constituirea in acest teritoriu a regimului islamist al Hamasului, aflat în stare de rǎzboi cu Israelul. Un impediment a constituit și menținerea stǎrii de război dintre Siria și Liban, de o parte, și Israel, de altǎ parte. Arabii palestinieni reclamă „dreptul la reîntoarcere” la domiciliile lor și ale părinților și bunicilor lor dinainte de 1948. Israelul se opune acestui drept deoarece el pune în pericol securitatea și ponderea majoritară a evreilor în Israel și golește de conținut dreptul evreilor la autodeterminare în cadrul statului lor național, considerat Jus Cogens (drept imperativ) în virtutea dreptului internațional.
Conducerea arabă palestiniană a stabilit ca zi de comemorare a Nakbei ziua de15 mai, care coincide aproximativ cu data după calendarul gregorian a proclamării Statului Israel, cunoscută ca Ziua independenței Israelului. Practic Ziua Independenței Israelului (Yom Haatzmaut) este sărbătorită de evrei nu dupăcalendarul gregorian, ci după cel evreiesc, în ziua 5 a luniiIyar, care în marea majoritatea anilor nu coincide cu Ziua Nakbei.Ceremoniile zilei Nakbei din teritoriulAutorității Naționale Palestiniene au fost parțial influențate de modul în care comemorează Israelul Ziua amintirii eroilor din ajunul Zilei Independenței și Ziua amintirii Holocaustului, Yom Hashoá, de pildă prin sunete de sirenă în întreaga țară, la care populația răspunde printr-un moment general de reculegere.În afara zilei oficiale a Nakbei, o parte din populația arabă palestiniană din Israel reacționează cu manifestații de protest și doliu și în timpul celebrării Zilei Independenței Israelului după calendarul ebraic.
MidEastWeb for CoexistenceRA 2007-2008
The British spokesman said that all 12 members of theArab Higher Committee have left Palestine for neighboring Arab states… Walter Eyelan, the Jewish Agency spokesman, said the Arab leaders were victims of a "flight psychosis" which he said was sweeping Arabs throughout Palestine.
