Karabahul de Munte,Karabahul de Sus sauNagorno-Karabah în limba rusă, (înarmeană:Լեռնային Ղարաբաղ, Leṙnayin Ġarabaġ; înazeră:Dağlıq Qarabağ; înrusăНагорный Карабах, transliterat:Nagornîi Karabah) este o regiunemontanăfără ieșire la mare dinCaucazul de Sud.
Regiunea Karabahul de Munte a fost înființată de către liderii sovietici în 1923, în părțile muntoase ale provinciei istoriceKarabah.[3] Este de notat în acest sens că s-a ales o suprafață semnificativ redusă (4.400 km2), cu concentrație maximă a populației armene, care a lăsat în afara regiunii autonome, suprafețe largi locuite preponderent de către armeni. Aceste teritorii restante au fost incluse în diverse alte raioane atribuiteAzerbaidjanului sovietic pentru a înlătura ideea populației locale armene de apartenență la aceeași unitate administrativă și istorică și a-i diminua impactul electoral și coeziunea, expunând-o unui proces de deznaționalizare favorizat și de migrația din motive economice.
Conflictul armeano-azer a fost primul conflict interetnic din spațiul ex-URSS. Începând cu finele anului 1987, populația din Karabahul de Munte, sprijinită de conaționalii dinRepublica Sovietică Socialistă Armenească, a revendicat teritorii ce făceau parte din teritoriul Armeniei istorice dar erau oficial atribuiteRSS Azerbaidjan. Pe atunci, ambele state erau republici componente aleURSS iar frontierele țineau cont predominant de motivații de natură economică. La 19 februarie 1988, majoritatea armeană din provincie (populația – 186.610 (1989), 138.600 (73,5%) armeni și 47 500 (25,3%) azeri) a început manifestații în favoarea alipirii regiunii la Armenia, iar în 1989Sovietul Suprem al Armeniei a adoptat o lege de anexare a acesteia. Imediat după pregătirea politică a urmat faza violentă a acestui proces: organizarea unităților armene de autoapărare, înzestrate cu artilerie și tancuri de la trupele rusești din bazele militare din apropiere, care au fuzionat mai târziu într-o veritabilă armată. Aceasta a sfârșit prin a elibera aproape întreg teritoriul regiunii de trupele azere si a stabili un coridor de comunicare cu Republica Armenia.
Până în 1992 armenii au ocupat teritoriile dintre Armenia și Karabahul de Sus în timp ce zvonuri contradictorii de ambele părți au determinat populația azera să se refugieze în estul Azerbaidjanului. În total, aproximativ 20% din suprafața inițiala a R.S.S. Azerbaidjan (din care 6-7% reprezentau R.A.N.K.) au fost ocupate de trupe pro-armene.(14.176 km²), din care 4.400 km² și 7raioane administrative din jurul provinciei autonome –Lacin,Kalbadjar,Fuzuli,Agdam,Djabrayil,Qubadli,Zanghilan. Din cauza războiului, Azerbaidjanul a pierdut peste 20.000 oameni - militari și civili. Ca urmare a conflictului, circa 1 milion de refugiați din regiuni ocupate trăiesc în condiții extrem de mizere, neglijați și marginalizați chiar de autoritățile azere.
După conflictul militar din septembrie-noiembrie 2020, Azerbaidjanul a ieșit învingător și astfel a recucerit teritoriul pe care l-a pierdut în războiul anterior, din 1991 - 1994.
În martie 2022, Rusia a acuzat armata azeră că a intrat în regiune, încălcând un acord. Au avut loc atacuri azere cu droneBayraktar, iar Armenia cere ajutor trupelor ruse.[4][5]
Cu toate căONU a arătat un anumit interes față de conflict (Consiliul de Securitate a adoptat patru rezoluții — 822, 853, 873, 884 — cerând retragerea armatei armene din teritoriile ocupate), de problema respectivă s-a ocupat o altă instituție – OSCE, prin grupul său special de la Minsk. Părțile implicate în conflict, cu interese și motivații atât de divergente, au sabotat constant ieșirea din acest conflict înghețat. Azerbaijanul insistă să-și mențină integritatea teritoriala iar Armenia urmărește prezervarea unor teritorii încă locuite de armeni, insistând asupra principiului autodeterminării naționale.
Puteți găsi mai multe informații despreNagorno-Karabah prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de„proiecte surori”:
