Naționalismul este o ideologie sau o mișcare care susține cănațiunea ar trebui să fie congruentă custatul.[1][2] Ca mișcare, aceasta presupune existența[3] și tinde să promoveze interesele unei anumite națiuni,[4] în special cu scopul de a obține și menținesuveranitatea (autoguvernarea) asupra teritoriului perceput capatrie pentru a crea unstat național. Naționalismul afirmă că fiecare națiune ar trebui să se autoguverneze, fără interferențe externe (autodeterminare), că națiunea este baza naturală și ideală a uneipolitii,[5] și că națiunea este singura sursă legitimă de puterepolitică.[6] De asemenea, urmărește construirea și menținerea uneiidentități naționale unice, bazate pe o combinație de caracteristici sociale comune, precumcultura,etnia,localizarea geografică,limba,politica (sauguvernul),religia,tradițiile și credința într-oistorie singulară comună,[7][8] promovând totodată unitatea sausolidaritatea națională. Există diverse definiții ale „națiunii”, ceea ce duce la diferite tipuri de naționalism.[9] Cele două forme principale divergente sunt naționalismul etnic și naționalismul civic.
Valoarea morală a naționalismului, relația dintre naționalism șipatriotism, precum și compatibilitatea dintre naționalism șicosmopolitism sunt subiecte de dezbatere filosofică.[10] Naționalismul poate fi combinat cu diverse scopuri politice și ideologii, precumconservatorismul (conservatorism național șipopulism de dreapta) sausocialismul (naționalism de stânga).[11][12][13] În practică, naționalismul este perceput în funcție de ideologia și rezultatele sale ca fiind pozitiv sau negativ. Naționalismul a fost o trăsătură a mișcărilor pentru libertate și dreptate,[14] a fost asociat cu renașteri culturale,[15] și a încurajat mândria față de realizările naționale.[16] Totuși, a fost folosit și pentru a legitima diviziuni rasiale, etnice și religioase, sau pentru a suprima sau ataca minoritățile, pentru a submina drepturile omului și tradițiile democratice,[17] și pentru a declanșa războaie, fiind frecvent citat ca o cauză a ambelor Războaie Mondiale.[18]
Naționalismul se deosebește depatriotism prin referința juridică și ideologia politică: naționalismul definește comunitățile istorico-lingvistice și tinde a constitui state etnice, bazate pejus sanguinis, în timp ce patriotismul definește națiunile prin apartenența la un teritoriu comun, pe bazajus soli, indiferent de origini și limbi (exemplu:Elveția).[19]
Naționalismul civic definește națiunea ca o asociere de persoane care se identifică ca făcând parte din națiune, având drepturi politice egale și loialitate față de proceduri politice similare.[20] Conform acestui principiu, națiunea nu este bazată pe strămoși etnici comuni, ci este o entitate politică. Ernest Renan a descris această idee în prelegerea sa din 1882, „Ce este o națiune?”, definind națiunea ca un „plebiscit zilnic” bazat pe voința oamenilor de a trăi împreună.[20]
Naționalismul civic, bazat peraționalism și liberalism, contrastează cunaționalismul etnic. A apărut în state multietnice, precumSUA,Franța sau monarhii constituționale caMarea Britanie,Belgia șiSpania, oferind un motiv comun pentru unitate, indiferent de diferențele etnice sau confesionale.[25] Renan considera că factori precum etnia, limba, religia sau istoria nu sunt suficienți, fiind necesar un „suflet spiritual” exprimat printr-un „plebiscit zilnic”.[26]
Naționalismul etnic, cunoscut și sub denumirea de etno-naționalism, este o formă de naționalism în care „națiunea” este definită în termeni de etnie. Tema centrală a naționaliștilor etnici este că „națiunile sunt definite de un patrimoniu comun, care include de obicei o limbă comună, o credință comună și o origine etnică comună”. Aceasta include și idei despre o cultură împărtășită între membrii grupului și strămoșii lor. Este diferit de o definiție pur culturală a „națiunii,” care permite oamenilor să devină membri ai unei națiuni prin asimilare culturală; și de o definiție pur lingvistică, conform căreia „națiunea” este alcătuită din toți vorbitorii unei limbi specifice.
Deși naționalismul, în sine, nu implică o credință în superioritatea unei etnii sau țări față de altele, unii naționaliști susțin supremațiaetnocentrică sauprotecționismul.
Datorită umilinței de a fi cetățean de rang secundar, minoritățile regionale din statele multietnice (Marea Britanie,Spania,Franța,Germania,Rusia,Imperiul Otoman) au definit naționalismul în termeni de loialitate față de cultura lor minoritară, în special de limbă și religie. Asimilarea forțată fiind văzută ca oanatemă.[27]
Pentru grupul cultural dominant politic, asimilarea era necesară pentru a minimiza trădarea și neascultarea și, prin urmare, a devenit o componentă majoră a naționalismului. Un al doilea factor pentru grupul dominant politic era competiția cu statele vecine—naționalismul implica o rivalitate, în special în termeni de putere militară și forță economică.[28]
Naționalismul economic, sau patriotismul economic, este o ideologie care favorizează intervenționismul statului în economie, cu politici care subliniază controlul intern al economiei, al muncii și al formării capitalului, chiar dacă acest lucru necesită impunerea detarife și alte restricții asupra mișcării muncii, bunurilor și capitalului.[29][30]
Naționalismul rasial este o ideologie care susține o definiție rasială a identității naționale. Naționalismul rasial urmărește să păstreze o anumită rasă prin politici precum interzicerea amestecului rasial șiimigrarea altor rase. Ideile sale tind să fie în conflict direct cu cele aleanti-rasismului șimulticulturalismului. Exemple specifice suntnaționalismul negru șinaționalismul alb.[31][32]
Naționalismul religios este relația dintre naționalism și o anumită credință religioasă, dogmă sau afiliere, în care o religie comună poate contribui la un sentiment de unitate națională, un legământ comun între cetățenii națiunii. Exemple:naționalismul islamic pan-arab, naționalismul israelian (evreesc) etc.
Naționalismulromantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin reînvierea momentelor de glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare.Giuseppe Mazzini șiGaribaldi au fost promotori ai unificăriiItaliei și ai ideii de naționalism cultural. Cei doi au luptat pentru unificarea Italiei pe plan cultural la început, apoi și pe plan politic, și simultan au promovat, pe planul social, desființarea privilegiilor bisericești sau aristocratice din cele opt state din Italia.
Mișcările de extremă dreaptă precum fascismul și nazismul au asociat naționalismul cu o viziune biologică asupra „neamului” și au promovat idei xenofobe ori ca element programatic, ori ca formă de propagandă. Însecolul al XX-lea interpretarea eronată a anumitor date științifice din acea epocă (privind biologia speciei umaneHomo sapiens,antropologia șiereditatea) și amestecul acestor interpretări cu naționalismul, a produs ultranaționalismul, concretizat prin mișcări de extremă dreaptă cafascismul saunazismul, care socoteau „neamul” ca un „organism biologic”.
Promovează națiunea fără a exclude minoritățile conlocuitoare, spre deosebire de naționalismulșovin sauxenofob.
Raportat la specificul românesc, naționalismul șovin șiantiromânesc din anumite țări folosește faptul că vorbitorii limbii române din afara României nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română) pentru a implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și în opinia internațională) că aceștia nu ar aparține neamului (etniei și sferei culturale și istorice românești), mergându-se până la negarea faptului că au aceleași origini și că vorbesc aceeași limbă.
Mulți oameni de știință politică au pus la punct teoriile despre bazele statului național modern și despre conceptul de suveranitate. Conceptul de naționalism în știința politică are la bază aceste teorii fundamentale. Filozofi precumMachiavelli,Locke,Hobbes șiRousseau au conceptualizat statul ca rezultat al unui „contract social” între conducători și indivizi.[33]Weber oferă definiția cea mai frecvent utilizată a statului, „comunitatea umană care se pronunță cu succes asupra monopolului violenței fizice legitime într-un anumit teritoriu”.[34] Potrivit luiBenedict Anderson, națiunile sunt"Comunități Imaginate" sau instituții construite social.[35]
Ideile naționaliste au apărut inevitabil la sfârșitul secolului XVIII, odată cu dezvoltarea europeană a ideologiilor de emancipare națională care susțineau și luptau pentru dezvoltarea națiunilor moderne, mai ales acolo unde popoarele autohtone trăiau de mult timp în teritorii aflate sub stăpânire străină, nefiind suverane. Aceste mișcări au condus la apariția unor state noi precumGermania,Italia,România.
În a doua treime a secolului XX, naționalismul european promovat își pierde înțelesul inițial și tinde către ultra-naționalism și extremism, caracterizat prinrasism șixenofobie, cu precădere în statele cu regim dictatorial, conduse de partide fasciste. În Europa, la jumătatea secolului, cel de-Al Doilea Război Mondial se încheie prin prăbușirea puterilor ultra-naționaliste și prin preluarea parțială a naționalismului de către regimurilecomuniste, în careneamul șipatria se confundă cupoporul muncitor șiglia, xenofobia adresându-se de acum încolo nu minorităților conlocuitoare sau popoarelor vecine, ciunor cercuri, dar, prin extensie, și unor cetățeni dintabăra imperialistă cu care doar autoritățile aveau dreptul să aibă contacte (strict controlate). Acest nou naționalismroșu păstrează însă ideea că dreptulneamului justifică negarea drepturilor cetățenilor, și că națiunea trebuie să fie condusă ferm de un lider necontestat și glorificat.[36] Abia la sfârșitul secolului XX, prăbușirea comunismului și extindereaUniunii Europene încep sășteargă din naționalism aspectele intolerante și antidemocratice, în ciuda anumitor politicieni sau lideri culturali care continuă să promoveze un naționalism xenofob.[37]
Ideile naționaliste în România, specifice evoluției istorice din Europa de la sfârșitul secolului XVIII, au însoțit apariția statului modern românesc.
Naționalismul romantic în România a apărut în secolul XIX și s-a manifestat atât înprincipatele române, cât și în provinciile aflate sub dominație străină. Echivalentul românesc pe plan literar al mișcării italieneRisorgimento a fost mișcarea literar-politică "Deșteptătorii neamului", în frunte cu poetulVasile Alecsandri, ce milita pentru emanciparea națională a românilor și avea un caracter patriotic. Acest naționalism romantic era caracterizat prin grija pentru reconstrucția valorilor trecutului, importanța acordată originii latine și istoriei naționale, promovarea tradițiilor, obiceiurilor și datinilor naționale; pe latura socială, ideologiile mișcărilor românești de emancipare națională promovau desființarea privilegiilor tradiționale ale celor de alte etnii, din statele în care trăiau românii, și egalitatea românilor de pretutindeni, atât cu minoritățile conlocuitoare (în general dominante, cu excepțiaromilor,bulgarilor,rutenilor saulipovenilor), cât și între ei.
^Brubaker, Rogers ().Nationalism reframed: Nationhood and the national question in the New Europe (în engleză). Cambridge University Press. p. 15.ISBN978-0-521-57649-9.
^Mylonas, Harris; Tudor, Maya (). „Nationalism: What We Know and What We Still Need to Know”.Annual Review of Political Science.24 (1): 109–132.doi:10.1146/annurev-polisci-041719-101841.
^Bunce, Valerie (). „Comparative Democratization: Big and Bounded Generalizations”.Comparative Political Studies (în engleză).33 (6–7): 703–734.doi:10.1177/001041400003300602.ISSN0010-4140.
^Mylonas, Harris; Tudor, Maya (). „Nationalism: What We Know and What We Still Need to Know”.Annual Review of Political Science.24 (1): 109–132.doi:10.1146/annurev-polisci-041719-101841.
^Weber, Max ().Weber: Political Writings. Cambridge: UK: Cambridge University Press. pp. 309–31.
^Anderson, Benedict Richard O'Gorman ().Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. London: London : Verso.ISBN0-86091-059-8.
Puteți găsi mai multe informații despreNaționalism prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de„proiecte surori”:
