Sintagmamuzică de consum desemneazăcreațiilemuzicale realizate în afara sistemelor denotație muzicală de tipsavant (ceea ce le asigură un grad mai mare sau mai mic deoralitate). Autorii lor (care pot fianonimi și pot lucra în mod colectiv) au în vedere deschiderea către public, în consecință abordând teme de interes general șicomunicând cu publicul prin diferitecoduri (altele decâtlimbajul muzical:versuri,dans,videoclip) – trăsătură ce poartă denumirea desincretism.[1]
Muzica de consum cuprinde în ziua de astăzifolclorul muzical și muzicileculturii de masă. În plan teoretic, este considerat că muzica de consum se opunecelei culte (astfel, reunite, cele douădefinesc întreaga sferă a muzicii).[1] Această situație, încă valabilă la începutulsecolului XX, s-a modificat puternic în ultimeledecenii, granița dintre cele două tipologii dovedindu-se inutilă sub multe aspecte (de pildă, tot mai multegenuri muzicale sunt abordate de ambele părți ale „graniței”). De altfel,istoria muzicii prezintă numeroase alte momente față de care o atare delimitare pare forțată.
Termenulenglezesc echivalent estepopular music (nu confunda cumuzica populară). Înlimba română, nu există exprimărisinonime cu muzică de consum, cu toate că în acest scop sunt folosite (incorect)locuțiuni cu sinonimie parțială (deci, care subliniază doar unele trăsături):
Muzica distractivă caracterizează și exprimă comuniune, oralitate, spontaneitate și libertate de interpretare. În principiu, din muzica distractivă fac parte:
muzica pop muzica country muzica rock și cea strict înrudită muzica elektronică de dans/muzica de klub rap muzica blues, soul și cea strict înrudită ska reggae muzica jazz muzica folk, world music, muzica distractivă hindusă, arabsă, irlandeză etc.
