Gioconda (înitalianăLa Gioconda) sauMona Lisa este opictură celebră[3][4] a luiLeonardo da Vinci[5], realizată în anii1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare și un surâs abia schițat.Mona este prescurtarea cuvântuluiMadonna (Doamna). Este considerată cea mai renumită operă din istoria picturii[6][7]. Puține alte tablouri au fost atât de mult reproduse sau discutate.[necesită citare] În prezent tabloul este expus laMuzeul Luvru dinParis[8], fiind atracția principală pentru vizitatori[9][10].
Este vorba despre o pictură în ulei pe lemn deplop, cu dimensiunile de 77 x 53 cm, a căror împărțire dă 1,452, rezultat ce trimite la anul nașterii autorului - 1452.
Natura imaginii redate a făcut subiectul a nenumărate interpretări. În general, se poate spune că vivacitatea și ambiguitatea fizionomiei Giocondei se datorează procedeului de pictură„sfumato”, dând tabloului un aer misterios. Caracteristica principală a portretului este surâsul enigmatic.Sigmund Freud a interpretat acest surâs ca simbol al atracției erotice a lui Leonardo față de mama sa (Complex Oedip).
Identitatea personajului portretizat nu este încă sigură, deși recent cercetătorulGiuseppe Pallanti dinFlorența tinde să confirme afirmația luiGiorgio Vasari, după care ar fi vorba deMonna Lisa Gherardini , membră a micii nobilimi rurale dinToscana.
De precizat că numele Monna Lisa este corectat forțat, fiind redactat doar în italiana literară cu dublă consoană; chiar istoricul de artă Giorgio Vasari l-a scris așa cum era el utilizat în epocă (folosind o singură consoană - Mona Lisa) precum în dialectul toscan, neliterar.
Cercetări anterioare ajunseseră la concluzia că portretul ar reda figura unei înstărite doamne florentine,Madonna Lisa del Giocondo, al cărei nume ar explica și a doua denumire a tabloului. De identitatea persoanei din cadru s-au ocupat critici și istorici de artă precum Carlo Pedretti, Martin Kemp,Silvano Vinceti, Pietro C. Marani, Agostino de Santi Abati, dar nu numai. Silvano Vinceti, de ex., consideră că femeia din tablou este o reprezentare androgină, în care, sub un singur chip feminin, sunt portretizate două identități masculine - Leonardo, pictorul, pe de o parte și Salai, ucenicul, pe de altă parte, ale căror nume ar fi marcate prin inițiale minuscule (L, respectiv S) în ochii personajului. Lisa Gherardini, Pacifica Brandani, Bianca Sforza sunt alte posibile figuri imortalizate în opera expusă la Muzeul Luvru.
Convingerea lui Carlo Pedretti că în tablou este Pacifica Brandani se baza pe o mărturie din 1517, a lui Antonio de Beatis, secretarul cardinalului Luis de Aragon, însă teoria a fost contestată de către Pietro C. Marani, care a stabilit că a fost vorba despre o confuzie deja demonstrată și de către Frank Zollner.[11]
Documentul Heidelberg, descoperit de către Armin Schlechter, a consfințit, relativ recent, veridicitatea afirmației lui Giorgio Vasari, potrivit căruia în cadru ar fi, totuși, Lisa Gherardini, ulterior devenită prin căsătorie Madonna Lisa del Giocondo - așa cum precizează, de pildă, și Michael White.[12]
O prezentare complexă a identității personajului din tablou au formulat-o cercetătorii Pavel Floresco și Carmina Felice, care consideră că este vorba despre un portret multiplu. Spre a-și imortaliza pictural propria mamă, Caterina, de care fusese despărțit din copilărie și pe care și-o mai amintea doar vag, dar și pentru a reproduce astfel un chip uman ca ideal universal de feminitate sau maternitate, Leonardo da Vinci a preluat trăsături fizice, faciale, de la mai multe persoane:
- modelul Lisa Gherardini/Madonna Lisa del Giocondo (teorie enunțată de către Giorgio Vasari, confirmată de Sigmund Freud și probată relativ recent prin Documentul Heidelberg);
- ucenicul Salai (teză cu substrat androgin, de Silvano Vinceti);
- de la el însuși (de unde și ideea, de fapt confuzia intens vehiculată a unui autoportret feminin al său, artistul considerând în realitate că a moștenit ereditar anumite particularități fizionomice de la mama sa, trăsături pe care le-a preluat spre a reproduce chipul matern și nu pentru a-și realiza un autoportret).[13]
Pictura reprezintă unul dintre primele portrete pe fondul unui controversatpeisaj imaginar; podul din tablou a fost considerat existent în Arezzo ca Ponte Buriano, iar istoricul italian de artă Silvano Vinceti consideră că l-a identificat ca Ponte Romito din Laterina. O caracteristică interesantă este că fundalul nu este uniform, partea din stânga este evident la un nivel mai jos decât în dreapta, fiind probabil adăugată mai târziu în cursul realizării compoziției. Tabloul a fost restaurat în mai multe rânduri. Analizele curaze Röntgen au revelat încă trei straturi de pictură sub cel vizibil.
Istoria tabloului este plină de peripeții. Leonardo era foarte atașat de el și îl purta totdeauna cu sine în călătorii, inclusiv atunci cândregele Francisc I l-a invitat în1516 să se stabilească înFranța, în castelul dinAmboise. Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus mai întâi la palatulFontainebleau, mai târziu laVersailles. DupăRevoluția Franceză este expus la Luvru,Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la muzeul Luvru. În timpulRăzboiului franco-prusac din1870-1871 a stat ascuns într-un loc necunoscut. În ziua de22 august1911 se constată dispariția tabloului din muzeu. PoetulGuillaume Apollinaire este suspectat de furt și arestat, în ziua de7 septembrie este interogat șiPablo Picasso, dar ambii sunt eliberați din lipsă de dovezi. S-a descoperit că un angajat de la muzeul Luvru, de origine italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul aparțineItaliei, l-a furat purtându-l sub manta la ieșirea din muzeu. A fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă dinFlorența. După ce a fost expus în principalele orașe ale Italiei, revine la Luvru în1913. În1956, partea inferioară a tabloului suferă daune serioase în urma unui atentat cu o soluțieacidă, iar câteva luni mai târziu un vizitator a aruncat în el o piatră. În prezent se află protejat sub o sticlă incasabilă. În anul1962 a fost expus înAmerica laNew York șiWashington, D.C., iar în anul1974 laTokyo șiMoscova.
În epoca modernă, artiștiiavangardiști au utilizat des motivul acestei picturi, realizând chiar variațiicaricaturale ale acesteia.Printre cele mai notabile este ceasuprarealistă a luiSalvador Dalí, intitulatăAutoportret ca Mona Lisa, care a adăugatmustăți chipului femeii.
LaMuzeul Prado a fost descoperită o copie a acestei picturi.[14]Conform experților, acest tablou a fost pictat tot în secolul al XVI-lea de unul din discipolii luiLeonardo da Vinci.
^Marani, Pietro C. ().Leonardo. La Gioconda. Giunti Gruppo Editoriale Firenze. pp. 25–26.
^White, Michael ().Leonardo da Vinci, biografia unui geniu. Litera București. p. 190.
^Floresco, Pavel;, Felice, Carmina ().Mona Lisa. Chimera of Magical Figures. Armando Editore Roma. p. 284.Mentenanță CS1: Nume multiple: lista autorilor (link)
