A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secția franceză) aUniversității din București. A fost, pe rând, redactor laAgerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală și la revista „Transilvania” dinSibiu.
De la volumul de debut din 1968 și până la versurile recente, incluse în selecția „din periodice și inedite” a antologiei de autorPoesii vechi și nouă (1999), de-a lungul a peste trei decenii, poezia lui Mircea Ivănescu a rămas egală cu ea însăși, atât în ritmul producerii, cât și în calitatea ei estetică. Titlurile volumelor sale de poezii sunt banale, puțin spectaculoase. A scris poeme despre personajulMopete, numele acestuia conține oanagramă a cuvintelorpoet șipoem.
Mircea Ivănescu inovează și marchează un pas important în evoluția poeziei românești, prin introducerea unei noi instanțe poetice: poetul hiperconștient de sine și de puterea sa de a interveni în text. El pune față în față, în timp real, trăirea realităților poetice și actul prin care sunt transcrise ca literatură.[5]
Definitorii pentru poezia lui sunt profunda sa cunoaștere filosofică, percepția și conceperea timpului, perspectiva fenomenologică prin care desface evenimentul în componentele sale reductibile, precum și maniera în care reușește să îl atragă pe cititor într-un joc intelectual cu efuziuni sentimentale. Poezia lui este a gesturilor și intuițiilor primare, a mecanismelor prin care devine posibilă cunoașterea sinelui și a elementelor din jur.[6]
1982 -- Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru literatură;[8]
1999 -- Premiul național de poezie "Mihai Eminescu";[8]
1999 -- A fost propus pentru Premiul Nobel pentru literatură de către Asociația Scriitorilor Profesioniști din România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze.[8]
Ordinul național „Steaua României” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[9]
România
.png)
.JPG)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
