 | Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice,sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsescnotele de subsol. Puteți ajuta introducândcitări mai precise ale surselor. |
.svg)
.svg)
Mișcarea separatistă din Moldova (sauMișcarea pentru reîntregirea pamînturilor istorice ale Moldovei) a fost o mișcare politică de opoziție față de unirea cuȚara Românească, motivată prin tradiția diferită a celor două țări, dar, mai ales, prin argumente de ordin practic. Mișcarea antiunionistă dinMoldova s-a dezvoltat începând din1856 și s-a manifestat în special în1859.
Mișcarea separatistă dinMoldova s-a dezvoltat începând din 1856, în contextul luptei pentruUnirea Principatelor. Printre principalii săi exponenți au fostNicolae Istrati,Gheorghe Asachi șiCostache Negruzzi. Separatiștii s-au manifestat atât prin intermediul broșurilor, cât și al periodicelor („Patria”, „Nepărtinitorul”). Aceștia avansau teoria decăderii Moldovei și aIașilor, odată cu deplasarea centrului de greutate politic și administrativ spreBucurești. Mai mult, marginalizarea Moldovei avea să intervină, susțineau ei, și din pricina superiorității numerice a muntenilor față de moldoveni, ce avea să le asigure celor dintâi o mai bună reprezentare în legislativul viitorului stat. Mai mult, stataliștii moldoveni au știut să speculeze și momentele conflictuale apărute în trecutul istoric al celor două principate, evocând, spre exemplu, luptele purtate deȘtefan cel Mare împotriva muntenilor.
Pe plan politic, stataliștii au avut, la început, anumite succese, ei reușind, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru DivanulAd-hoc din Moldova, sprijiniți puternic de caimacamii (locțiitorii domnești)Nicolae Vogoride șiTeodor Balș. Reușita lor apărea ca una importantă, deoarece Divanul trebuia să se pronunțe cu privire la necesitatea Unirii cuȚara Românească. Repetarea alegerilor, victoria unioniștilor și, implicit, a principiului Unirii, au marcat, pentru moment, înfrângerea patriotismului moldovenesc.
Dupădefinitivarea Unirii, în1862, statul român a fost organizat după principiile unei centralizări excesive. Atât din punct de vedere instituțional, cât și economic, Moldova a cunoscut o perioadă de puternic declin, sensibilă mai ales în vechea ei capitală, orașul Iași. Lipsa unor căi de comunicație eficiente (căi ferate, o rețea puternică de șosele) dusese la izolarea Moldovei. Viața socială și culturală ieșeană intrase în declin. Redistribuirea veniturilor bugetare era mai degrabă favorabilă noii capitale și instituțiilor sale. În acest context, stataliștii moldoveni au început din nou să se manifeste.
Mai întâi a predominat lupta petiționară. Din acest punct de vedere însă, este greu de făcut o distincție clară între stataliști, unioniști și chiar simplii cetățeni fără culoare politică nemulțumiți de noua situație a Moldovei. Centrul din care revendicările au plecat spre București a fost orașul Iași. Cererile moldovenești vizau, în general, nevoia de îmbunătățiri care să atenueze impactul catastrofal al centralizării: stabilirea Înaltei Curți de Casație și Justiție la Iași, stimularea comerțului, dezvoltarea navigației pe Prut. Aceste solicitări au rămas însă fără nici un rezultat.
Detronarea luiAlexandru Ioan Cuza, la11/23 februarie1866, a dat separatiștilor moldoveni un nou prilej de a se manifesta. Încă din zilele următoare, cele trei zile de iluminație publică prin care a fost sărbătorită la Iași căderea impopularului principe anunțau eventuale tulburări în sensul modificării stării de fapt. Ele aveau să se producă la3/15 aprilie: o violentă revoltă de stradă a avut loc laIași. Scopul ei era (după lozincile strigate de participanți) nu separarea propriu-zisă, ci revenirea la Unirea parțială, cu doi domni, două guverne și două Adunări Legislative, așa cum fusese stabilită prinConvenția de la Paris, din1858. Printre participanții la insurecție s-au numărat frații Constantin și Alexandru Moruzi, mai mulți membri ai familiei Roznovanu,Teodor Boldur-Lățescu (personaj care s-a ocupat de dirijarea efectivă a mișcării de stradă) și mitropolitulCalinic Miclescu. Scopul mișcării era aducerea la domnie a boieruluiNicolae Rosetti-Roznovanu și separarea Moldovei de Țara Românească.[1] După câteva ore de confruntări între 500 de demonstranți (număr foarte mare, pentru acea perioadă) și soldații aduși să potolească revolta, soldate cu morți în ambele tabere, rebeliunea a fost înăbușită.
Dupărevolta din 3/15 aprilie 1866 separatismul moldovenesc și-a pierdut, treptat, din influență, el nemaiconstituind o mișcare importantă în peisajul politic. Singurul săupurtător de cuvânt a rămasTeodor Boldur-Lățescu, animator al ziarului satiric „Boldul”. Revendicările moldovenești și conservarea identității regionale au rămas apanajul unei elite diversificate, fără o orientare precisă din punct de vedere politic.
