Luigi Longo (n.,Fubine,Piemont,Italia – d.,Roma,Italia) a fost un politicianitalian.
A fostsecretar general alPartidului Comunist Italian între 1964 și 1972, și prima persoană din afara Uniunii Sovietice care a primitOrdinul Lenin.
Longo s-a născut laFubine, înprovincia Alessandria,Piemont. În studenția laPolitecnico di Torino(d), a devenit activ în aripa de tineret aPartidului Socialist Italian(d) (PSI), și s-a angajat înpropagandă politică din perspectivămarxistă. Mergea regulat la birourile ziaruluiL'Ordine Nuovo(d), înființat deAntonio Gramsci, unde i-a cunoscut pe Gramsci și pePalmiro Togliatti. În 1921, laCongresul de la Livorno(d) al PSI, a fost unul dintre instigatorii rupturii din partid, când susținătorii linieibolșevicilor luiVladimir Lenin s-a desprins pentru a forma Partidul Comunist Italian (PCI). A devenit o figură importantă în noul PCI alături de Togliatti, Gramsci și alții.
Longo a fost unanti-fascist fervent și, cândBenito Mussolini a instauratregimul fascist în Italia în 1922, el a emigrat înFranța unde a devenit unul din principalii lideri ai PCI. În același an, a făcut parte dintr-o delegație la congresulCominternului de laMoscova, unde s-a întâlnit cu Lenin. Avea să mai meargă de câteva ori la Moscova în anii ulteriori, ca expert în ideologia politică, și avea să se întâlnească cuIosif Stalin și cu alți membri ai conduceriiUniunii Sovietice. În 1933 a devenit membru al comisiei politice a Cominternului. În 1934 a semnat un acord de acțiune comună între PCI și PSI.
Longo a participat laRăzboiul Civil Spaniol ca inspector altrupelor republicane(d) dinBrigăzile Internaționale(d) sub conducerea luiRandolfo Pacciardi, și și-a luatpseudonimulGallo. După înfrângerea celei dea Doua Republici Spaniole în fațageneralului Franco, a revenit în Franța.
Dupăinvadarea Franței în 1940, acolo a fost instauratguvernul colaboraționist de la Vichy sub conducerea luiPhilippe Pétain. Longo a fost arestat și închis într-unlagăr de internare laVernet(d) între 1939 și 1941. Acolo, l-a cunoscut peLeo Valiani, printre alți radicali de stânga. În 1941 a fost predat autorităților fasciste italiene și internat laVentotene. Dupăcăderea lui Mussolini la, Longo a fost eliberat. După ce Mussolini a redobândit controlul asupraNordului Italiei (pe care la condus sub titulatura deRepublica Socială Italiană), Longo a preluat comandaBrigăzilor Garibaldi(d), forțele comuniste alepartizanilor italieni. Longo a devenit comandant adjunct alGruppo volontari per la liberta, și un colaborator apropiat al luiFerruccio Parri; în aprilie 1945, Longo a fost una din figurile de marcă ale revoltei din nordul Italiei. La Dongo, pe Lacul Como, pe, escortați de partizanii din Brigada Garibaldi, Mussolini și amanta sa,Claretta Petacci, au fost executați; detaliile participării lui Longo la aceste ucideri au făcut subiectul unor dispute între istorici.
După război, a fost membru al Congresului Național și, în 1946, a fost ales înAdunarea Constituantă(d). Tot în 1946,Teresa Mattei(d) a ales mimoza ca simbol alZilei Internaționale a Femeii[9] la propunerea lui Longo.[10] El a fost ales, și apoi reales în mod repetat, înCamera Deputaților din Italia pe listele PCI și a fost membru al conducerii partidului. În 1964, după moartea lui Palmiro Togliatti, a devenit secretar al PCI, declarându-se „secretar, nu șef”. Din acest rol, a continuat linia lui Togliatti, denumită „drumul italian cătresocialism”, reducând importanța alianței între Partidul Comunist Italian și Uniunea Sovietică. A reacționat fără ostilitate la noile mișcări de stânga apărute în 1968 și, dintre liderii PCI, s-a numărat printre cei mai dispuși să discute cu noii activiști, deși nu le-a acceptat întotdeauna excesele.
Spre sfârșitul lui 1968, Longo a suferit unatac cerebral; deși și-a revenit parțial în lunile care au urmat, din februarie 1969 a fost ajutat la majoritatea deciziilor de vicesecretarulEnrico Berlinguer. În 1972 Longo a demisionat din postul de secretar al partidului, susținându-l pe Berlinguer ca succesor. Din acel an până la moartea sa, după opt ani, la Roma, a fost președinte de onoare al PCI. Din acea poziție, și-a exprimat opoziția față de linia „solidarității naționale” pe care PCI avea să o urmeze.
Longo a fost și un scriitor prolific. A fondatVie Nuove(d), o populară revistă a Partidului Comunist.[11]
.svg)
.svg)
|titlelink= (ajutor)
