| „Luceafărul” | |
 Manuscris din 1882 al poemului | |
| Autor | Mihai Eminescu |
|---|---|
| Titlu originar | „Luceafărul” |
| Țara primei apariții | România  |
| Limbă | română |
| Gen | poem de dragoste |
| Data publicării | 1883 |
Modificădate / text  | |
„Luceafărul” este unpoem narativ scris deMihai Eminescu. Început în1873, dar restructurat de-a lungul mai multor ani, poemul a fost publicat în aprilie1883, înAlmanahul societății studențeștiRomânia Jună dinViena. A urmat publicarea sa în revistaConvorbiri literare, în același an, pentru ca apoi să fie inclus în volumul princepsPoesii, publicat în anul1884, sub îngrijirea luiTitu Maiorescu.
Luceafărul este considerat, în general,capodopera lui Eminescu, una dintre cele mai mari realizări aleliteraturii române, și unul dintre ultimele texte de referință alepoeziei romantice europene. În 2009, Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a omologat „Luceafărul” drept cel mai lung poem de dragoste.[1][2]
_apr_1904.png)
Poemul este format din 98 de strofe. Antiteza este evidențiată în cele patru tablorui create: prima și ultima fracțiune realizează o fuziune între spațiile terestru și cosmic. A doua parte este plasată în plan terestru, iar a treia - în plan cosmic.
În prima parte, Luceafărul și fata de împărat se îndrăgostesc, și își vorbesc în visul fetei: cu eforturi, Luceafărul se întrupează pentru a-i putea răspunde la chemarea-descântec. El îi cere să-i fie soție, dar fata simte incompatibilitatea imposibil de depășit dintre ei, („ochiul tău mă-ngheață”, „Privirea ta mă arde.”), și îi cere să rămână muritor, pentru a-i rămâne aproape. El acceptă, și, în partea a treia, face o călătorie dincolo de originile Universului, la creatorul lumii. Demiurgul îi explică ce rol are în Univers: el este „cuvântul dintâi”, adică energia primordială a lumii. Dacă el ar dispărea de pe cer, ar dispărea lumea întreagă. Fericirea de a trăi iubind o pământeancă nu îi este dată. Așadar, paradoxal, și nemurirea limitează. Fericiți împreună, doar pentru o vreme, pot fi doar muritorii.
În partea a doua, pajul Cătălin remarcă frumusețea și tristețea fetei, care ducea dorul Luceafărului. Ei își fac reciproc mărturisiri: băiatul îi dă o delicată lecție de iubire, familiarizând-o cu gesturile erotice („Și ca să-ți fie pe deplin / Iubirea cunoscută, / Când sărutându-te mă-nclin, / Tu iarăși mă sărută.”). Fata îi descrie setea de absolut, iar soluția lui pentru a o vindeca de aspirația spre ceea ce nu poate fi obținut este tocmai iubirea lor, posibilă, aducătoare de bucurie în mijlicul naturii. („Hai ș-om fugi în lume / [...] Căci amândoi vom fi cuminți, / Vom fi voioși și teferi, / Vei pierde dorul de părinți / Și visul de luceferi.”).
În ultima parte, revenit pe cer, Luceafărul luminează cuplul de îndrăgostiți aflat în pădurea edenică. Fata îl cheamă ca stea norocoasă („Norocu-mi luminează”), dar el, fără a se întrupa, îi explică faptul că aparțin unor lumi diferite.
Lucrări referitoare laLuceafărul aflate laWikisursă