Japoneza (日本語, nihongo► pronunție ►) saunipona, este principalalimbă vorbită șiscrisă înJaponia. Japoneza prezintă asemănări sintactice culimbile altaice, și posibile influențe de vocabular și morfologie dinlimbile malaio-polineziene. Pe durata ultimelor aproximativ 15 secole, în urma contactului cultural cuChina, un număr important de cuvinte au pătruns în limba japoneză, împreună cu scriereaideografică. În afară de caracterele chinezești (numite în japoneză „kanji”), japoneza folosește în prezent și „hiragana”, „katakana” (douăsilabare fonetice paralele, de câte aproximativ 50 de simboluri fiecare), și ocazional „rōmaji” (caractere latine).
Este considerată olimbă aglutinantă (care formează cuvinte și expresii prin alăturarea demorfeme) și se distinge printr-un sistem complex de forme de exprimare onorifică, reflectînd structura ierarhică, „verticală”, a societății japoneze. Este olimbă izolantă,funcțiile sintactice ale substantivelor sunt indicate prin particulecazuale și numerative.
Sunetele din limba japoneză sunt relativ puține la număr. Accentul se manifesta prin intonație (înălțimea sunetului), care poate servi uneori la diferențierea unor cuvinte altfel identice.
Deși nu este deloc înrudită culimba chineză, japoneza a împrumutat masiv din aceasta pe parcursul a mai mult de 1.500 de ani de legături culturale. În scrierea japoneză erau folosite inițial exclusivideogramele chinezești, numite în limba japoneză "kanji", dar datorită diferențelor majore la nivel gramatical între cele două limbi această metodă de scriere era greoaie fiind necesară introducerea unor caractere fonetice care să marcheze de exemplu flexionările specifice limbii japoneze. Astfel au început să fie folosite, pe lângăkanji, și douăsilabare („alfabete” în care unui caracter îi corespunde o silabă) rezultate din simplificarea unor ideograme chinezești. Acestea sunt:hiragana, folosit pentru scrierea terminațiilor gramaticale, prepozițiilor și conjuncțiilor, precum și altor cuvinte care altfel ar trebui scrise cu ideograme prea complicate, șikatakana folosit în scrierea numelor străine (provenite din limbi care nu aukanji), cuvintelor de origine străină, sau stilistic pentru accentuarea unor cuvinte (similar cu folosirea caracterelorcursive saualdine în limba română).
Lingviștii specializați în istoria limbii japoneze sunt de acord în privința faptului că aceasta este una dintre cele douălimbi japonice (cealaltă fiind limba ryukyuană, vorbită de exemplu înOkinawa), dar în legatură cu originea acestora încă nu exista o teorie comună. Circulă și opinia, mai ales printre nespecialiști, că limba japoneză ar fi olimbă izolată.
Privind legătura dintre japoneză și alte limbi, există mai multe teorii contradictorii, prezentate mai jos în ordinea descrescătoare a plauzibilității:
Limba japoneză este înrudită cu o serie de limbi dispărute, care au fost vorbite înPeninsula coreeană și înManciuria. Dintre aceste limbi cel mai bine atestată este cea vorbită înGoguryeo (sau Koguryo); alte limbi, mai puțin documentate, sunt cele vorbite înBaekje (sau Paekche) șiBuyeo (sau Puyo) care se presupune că erau înrudite. Informații limitate precum și legăturile dintre aceste culturi furnizează principalele dovezi.
Limba japoneză se înrudește cu alte limbi asiatice. Această teorie susține că japoneza ar fi înrudită cu limbi precumlimba coreeană și posibil de asemenea culimbile sino-tibetane.
Limba japoneză se înrudește cu familia delimbi altaice. Această familie mai include:limba mongolă,limba tunguză,limba turcă, și, discutabil,limba coreeană. O dovadă în sprijinul acestei ipoteze constă în caracterul aglutinativ al limbii japoneze, comun culimba turcă șilimba coreeană. În plus există un număr considerabil de corespondențe în vocabularul de bază, ca de exemplu:ishi "piatră" (cf.daș în turcă),yon "patru" (cf.dört în turcă).
Limba japoneză este olimbă creolă (formată prin transformarea unei limbi auxiliare, rudimentare, folosite numai în contactul cu alte etnii, într-o limbă de sine stătătoare peste un substrat lingvistic anterior). În cazul japonezei, conform acestei ipoteze, substratul este o limbă altaică, iar superstratul este o limbă astroneziană, sau invers. Structura gramaticală este altaică, iar vocabularul de bază este astronezian.
Specialiștii în istoria limbii japoneze sunt de acord că japoneza și ryukyuana se înrudesc formînd familia de limbi japonice, și apreciază că înrudirea cu limba vorbită înGoguryeo este foarte probabilă. Relația culimba coreeană, deși foarte plauzibilă, este încă în discuție. Ipoteza originii altaice are relativ puțină trecere, iar înrudirea cu limba tamil este privită cu multă rezervă.
Trebuie menționat că rezultatele studiilor lingvistice se confruntă adesea cu piedici de natură neștiințifică, precum interesele politice ori fricțiunile dintre țări sau populații. Aceeași situație se întîlnește și în Japonia, care are o istorie lungă de conflicte cu popoarele învecinate.
Deși limba japoneză este vorbită aproape în exclusivitate în Japonia, a fost și mai este încă vorbită și în alte țări. Pe perioada ocupației japoneze dinCoreea,Taiwan, regiuni dinChina și diferite insule dinPacific locuitorii acestor teritorii au fost obligați să învețe limba japoneză, într-un program de extindere a imperiului japonez. Ca urmare există încă mulți oameni în aceste zone care vorbesc japoneza în locul limbilor locale, sau pe lîngă acestea. În plus emigranții japonezi, o mare parte dintre care trăiesc înStatele Unite ale Americii (în special în stateleCalifornia șiHawaii) și înBrazilia, vorbesc încă frecvent limba japoneză. Descendenții lor (numiți în japonezănikkei 日系, adică "de origine japoneză") adesea nu mai vorbesc fluent limba japoneză. Se estimează de asemenea că mai multe milioane de oameni studiază limba japoneză ca limbă străină.
Japoneza este în mod natural limba oficială a Japoniei, iar Japonia este singura țară care are ca limbă oficială unică japoneza (dar pe insulaAngaur din RepublicaPalau japoneza este limbă oficială împreună culimba angaur șiengleza). Există numeroase graiuri și dialecte care demonstrează o apreciabilă fragmentare geografică a populației în decursul istoriei. O data cu răspîndirea radioului și televiziunii, prin politica guvernamentală de modernizare a limbii, japonezii de pe tot teritoriul au intrat în contact tot mai frecvent cu limba așa-zisă standard (hyōjungo 標準語) și diferențele față de graiurile locale s-au atenuat. Japoneza standard este limba predată în școli, folosită în mass media, și acest articol se referă la ea.
Fiind vorbită aproape exclusiv de japonezi, limba japoneză este strîns legată de cultura Japoniei, și invers. Există nenumărate cuvinte care descriu anumite elemente de cultură, tradiție și obiceiuri japoneze (de exemplu 和wa, 根回しnemawashi, 改善kaizen, 切腹seppuku) și care nu au corespondent în alte limbi. Acest fenomen, deși nu este specific doar Japoniei, este aici amplificat de lungile perioade în care cultura japoneză s-a dezvoltat în izolare aproape totală față de orice influențe exterioare.
Din cauza îndelungii izolări atît externe cît și interne (caracterul de arhipelag, numeroasele zone muntoase) limba japoneză are mai multe zeci dedialecte. Acestea diferă de obicei prin:accentul muzical, modul de inflexionare, vocabular,particule, și pronunție. Mai rar, unele dialecte pot diferi și prin inventarul de vocale și consoane.
Regiuni aflate la distanțe mari pot avea dialecte care nu sunt inteligibile vorbitorilor japonezei standard, cum este cazul dialectelor Tsushima-ben și Tōhoku-ben ("-ben" înseamnă dialect regional). Dialectul vorbit în Kagoshima din sudul insulei Kyūshū este cunoscut ca fiind neinteligibil chiar și pentru locuitorii altor regiuni învecinate de pe aceeași insulă. Tehnic vorbind, dialectul Kagoshima se suprapune doar 84% cu dialectul standard. Pentru comparație, vocabularul limbii române se suprapune în proporție de peste 70% cu celelaltelimbi romanice.
Deși frecvent se afirmă că limbile ryukyuane vorbite în insulele prefecturiiOkinawa ar fi dialecte ale limbii japoneze, măsura în care acestea sunt neinteligibile pentru vorbitorii de japoneză standard face mulți lingviști să concludă ca limbile ryukyuane sunt limbi aparte, dar din aceeași familie alimbilor japonice cu limba japoneză.
Un studiu recent sugerează că toate dialectele limbii japoneze s-ar trage dintr-o limbă fondatoare comună vorbită de cultivatorii de orez care au venit pe arhipelagul nipon acum cca 2.200 de ani de pe peninsula coreeană, și nu dintr-o limbă a vînătorilor-culegătorilor care au populat arhipelagul acum cca 30.000 de ani.[2]
Numit Kansai-ben (関西弁,Kansai-ben?), acest dialect este vorbit în regiuneaKinki. Strict vorbind, avem de-a face de fapt cu mai multe dialecte relativ distincte vorbite înRegiunea Kansai, cel mai cunoscut fiind dialectul dinOsaka, "Osaka-ben".
dialectul Ōmi (近江弁) pe teritoriul provinciei istoriceŌmi
prescurtare de la "Makudonarudo" (pronunția în japoneză a cuvântului McDonald's)
Makudo iko. = "Hai la McDonald's!"
metcha,messa,mutcha
totemo,chō
foarte
folosit în special de cei tineri; prescurtare de la "mecha-kucha" și "mucha-kucha"
Metcha omoroi mise shitten nen. = "Știu un magazin foarte interesant."
nā
nē
particulă gramaticală pusă la sfîrșitul propoziției
poate însemna diferite lucruri depinzînd de context și de inflexiunea vocii. A fost ales cel de al treilea cuvânt dificil tradus de către 1000 de lingviști internaționali.[3]
nanbo
ikura
cît de mult/scump, oricît de
Sore nanbo de kōta n? = "Cât ai dat pe ea?"
nen
no da,n da,no yo
particulă pusă la sfîrștul propoziției
șineya,ne andnya.neya este puțin arhaic,ne este presurtarea de lanen iarnya este uneori folosit la Kyoto.
Nande ya nen! (stereotip în dueturile comice manzai) = "Sper că glumești!", "Ce dracu'?!"
nukui
atatakai,attakai
cald
ōki ni
arigatō
mulțumesc
prescurtare de la "ōki ni arigatō" („mulțumesc frumos”,ōki ni înseamnă "foarte mult"). Bineînțeles că șiarigatō este folosit. Cîteodată folosit în mod ironic ca "Mulțumesc, nu".
oru
iru
este/sunt [oameni/animale]
mai informal sau arogant decîtiru
Doko ni oru n? = "Unde ești?"
sakai (ni)
kara,node
deoarece, că
puțin arhaic; șiyotte (ni)
Ame ya sakai kasa saso. = "Hai să dechidem umbrela, că plouă."
shānai
shōganai,shikataganai
n-ai ce-i face
shibaku
naguru,tataku
a lovi pe cineva (cu mîna sau cu băț etc.)
Shibaitaroka! ( <shibaite yarō ka) = "Vrei o bătaie zdravănă!?"
shindoi
tsukareru,tsurai,kurushii
obosit, mort de oboseală
schimbare de lashinrō (辛労; greutate).shindoi este acum folosit în toată Japonia. Șierai (puțin arhaic).
Aa, shindoi. = "A, sunt mort de oboseală."
shōmonai
tsumaranai,omoshirokunai,kudaranai
plictisitor, neimportant, neinteresant
ten
ta no da,ta n da,ta no yo
particulă pusă la sfîrșitul propoziției
timpul trecut de lanen
Kinō Umeda itten. = "Ieri am mers la Umeda."
uchi
watashi,atashi
eu (fete)
Uchi no koto dō omoteru non? = "Ce crezi despre mine?"
wai
ore
eu (bărbați)
arhaic;washi >wai
ware
temee,omae,kisama
tu (nepoliticos)
Înseamnă "eu" sau "mie" în japoneza standard arhaică; folosit și ca pronume de persoana a doua este specific regiunii Kansai.
Itemaudo ware! = "Te termin!" (cuvinte tipice la bătaie)
dialectul Tōhoku, numit șizūzū-ben: se caracterizează printre altele prin înlocuirea silabeishi cuzu, de exemplu,zumbun în loc deshimbun (ziar)[4]
dialectul Kagoshima: folosește uneori cuvinte greu inteligibile pentru cei neinițiați.Oidon în loc dewatashi (eu),omansa în loc deanata (tu),yoko ogoisa pentruutsukushii onna no ko (fată drăguță),yoka nisedon pentruhansamu na otoko (bărbat prezentabil).
dialectul Wakayama: folosește verbul japonez pentrua fi inversat: în limbajul standardaru" este folosit pentru obiecte, iaroru pentru ființe, dar în nu și în dialectul Wakayama.
dialectul Hakata: cînd vrei să atragi atenția cuiva, în limbajul standard se foloseșteano ne (dă-mi voie să te întreb ceva/să-ți spun ceva). ÎnHakata-ben se atrage atenția partenerului de discuție zicîndano kusa. O altă caracteristică este înlocuireai-ului final din adjective prinka:samui (frig) devinesamuka,atsui→atsuka.
dialectul Kagawa: cuvinte proprii:hokko în loc debaka (idiot).
Cuvintele japoneze se compun din silabe scurte (more, singularmoră) formate din o consoană urmată de o vocală, ca în exempleleHiroshimahi-ro-shi-ma,Nagasakina-ga-sa-ki. La această regulă generală există cîteva excepții: 1. Uneori consoana poate lipsi, lăsînd vocala să formeze singură mora. 2. Rolul de consoană poate fi jucat de semivocaleley șiw. 3. Consoana nazalăn poate forma singură o moră, făra aportul unei vocale. 4. O altă moră aparte estestopul, care este o pauză de lungime egală cu o moră în care se pregătește pronunția consoanei următoare. 5. Între consoana și vocala unei more normale se poate intercala semivocalay. 6. Prin alungirea vocalei se poate obține o moră dublă.
Fiecare moră pronunțată durează aproximativ același interval de timp, ceea ce a adus limbii japoneze epitetul de limbă metronomică.
Vocale: În limba japoneză există cinci vocale, foarte asemănătoare cu cele din limba română sau limba italiană. Acestea sunt (în ordine):a,i,u,e,o. Ele sunt practic identice cu echivalentele lor din limba română, mai puținu, care este nerotunjit, undeva întreî românesc șiü german.
Consoanele sunt și ele mai puțin numeroase decât cele din limba română. Inventarul lor se compune din:k,g,s,z,t,d,n,h,b,p,m, șir. Trebuie făcute totuși următoarele observații:
s urmat dei se pronunță aproximativ caș românesc. Similar, succesiuneaz-i devineji.
t urmat dei se pronunță aproximativ ca primul sunet din cuvântul românesccireșe. Similar,d-i devineji cu o pronunție indiscernabilă de cazul luiji provenit dinz-i.
t urmat deu se pronunță aproximativ caț românesc dințuică. Similar,d-u devinezu.
h urmat deu se apropie în pronunție def, dar rămîne undeva la mijloc.
În morani sunetuln este ceva mai moale, asemănător cuñ din spaniolă.
Sunetulr din japoneză este undeva întrer șil din română.
Semivocaleley șiw pot începe o moră, dar nu orice combinație este posibilă. Există trei more cuy, anumeya,yu șiyo, și două more cuw:wa șiwo (deși ultima se pronunță simpluo).
Elementul nazal n reprezintă un caz aparte de consoană care singură poate juca rolul unei more. El nu poate apărea la începutul cuvântului. Cînd este urmat deb,p saum pronunția lui se schimbă în mod natural înm.
Stopul (dublarea consonantică) se manifestă prin alungirea timpului de așteptare pînă la emisia consoanei următoare.
Accentul în limba japoneză se manifestă prin schimbarea înălțimii sunetului de la o moră la alta. Accentul are numai un rol secundar, existînd puține situații în care schimbarea melodiei cuvântului produce modificarea sensului. Dialectele japoneze prezintă diferențe mari în ceea ce privește tipul, poziția și amplitudinea accentului.
Gramatica limbii japoneze, deși foarte diferită de cea a limbii române de exemplu, este relativ simplă și regulată (fără multe excepții), ceea ce permite învățarea ei destul de repede. Din exact același motiv pentru japonezii nativi învățarea limbilor străine implică un efort suplimentar.
În cele ce urmează vor fi prezentate cîteva din caracteristicile gramaticii limbii japoneze.
Structura de bază a enunțurilor estetemă-remă.Tema este un termen cu înțeles larg; el poate coincide sau nu cu subiectul enunțului și cuprinde alte informații deja cunoscute, sau care nu trebuie explicate.Rema este partea din enunț care aduce informație nouă în dialog. Să luăm de exemplu propoziția こちらは田中さんです。kochira wa Tanaka-san desu (Acesta este domnul Tanaka.). Cuvîntulkochira (aici, în această direcție) este urmat de particulawa folosită pentru a marca tema și arată despre ce va fi vorba în continuare. Ca urmare, sensul luikochira wa este "în ceea ce privește această persoană de față".Tanaka-san (domnul/doamna/domnișoara Tanaka) este informația nouă, iar la final aparedesu care este aproximativ echivalent cua fi. Japoneza, similar cuchineza șicoreeana, este deci o limbă în care topicul și subiectul nu se confundă, ci adesea se enunță separat. Un exemplu în acest sens este propoziția 象は鼻が長い。zoo wa hana ga nagai (Elefantul are trompa lungă.) care tradusă textual ar suna "În ceea ce îl privește pe elefant, trompa este lungă". Topicul este 象zoo (elefant), iar subiectul este 鼻hana (nas) marcat de particulaga. De observat că 長いnagai (lung), este un adjectiv predicativ, formează singur predicat nominal, echivalent cu "este lung".
Substantivele japoneze nu augen, nicinumăr și nu searticulează. Cuvîntul 本hon poate să însemne la fel de bineo carte,cartea,niște cărți saucărțile. Dacă numărul este important contextul trebuie construit de așa natură încît să se înțeleagă. În mod excepțional pentru substantive care reprezintă persoane este posibil să se indicepluralul prin anumitesufixe (-tachi,-ra sau-domo). De exemplu 僕boku ("eu," folosit de băieți/bărbați) devine la pluralbokura saubokutachi (noi). De remarcat că în japonezăpronumele personale se comportă ca substantive. Totuși în unele construcții sufixul-tachi nu este un plural în adevăratul sens al cuvântului, ci indică un grup de persoane dintre care cel numit este doar un reprezentant. De exemplu お母さんokaasan înseamnă "mamă," dar お母さん達okaasantachi nu înseamnă "mame," ci "mama și ceilalți împreună cu ea." De asemenea, un număr de cuvinte din fondul japonez vechi formează pluralul prinreduplicare: 人hito înseamnă "om", iar 人々hitobito înseamnă "oameni;" pe de altă parte reduplicarea poate avea și alte roluri: 時toki înseamnă "timp," dar 時々tokidoki înseamnă "uneori". Caracterul special 々 este folosit pentru marcarea reduplicării; partea a doua a dubletului are adesea consoana inițială schimbată.
Substantivele nu au de regulă nici o inflexiune, funcția lor sintactică fiind indicată de particule așezate imediat după acestea. În afară de particula topicului はwa introdusă anterior,posesiunea se marchează prin particula のno,subiectul prin particula がga,complementul direct prin particula をo,complementul indirect prin particula にni, și altele. Exemple: 空の色sora no iro (culoarea cerului,sora înseamnăcer), 水を飲むmizu o nomu (a bea apă,mizu înseamnăapă) 歯が痛いha ga itai (dintele doare, mă doare un dinte, etc.), 学校に行くgakkō ni iku (a merge la școală). În japoneza vorbită o parte din aceste particule se pot omite.
Verbele japoneze seconjugă la două timpuri, numite tehnic "trecut" și "non-trecut", al doilea fiind echivalent cu prezentul+viitorul din limba română. Nu există nici o inflexiune după număr sau persoană. De exemplu 行くiku poate să însemnemerg,mergi,merge,mergem ș.a.m.d. Verbele au cîteva forme de bază din care se obține întreaga listă deconjugare. În afară de forma deinfinitiv a verbului, care este aceeași cuindicativulprezent, cele mai importante sunt: forma negativă, forma de politețe,imperativul tare ("du-te!"), imperativul colectiv ("hai să mergem!"), forma "-te,"trecutul, și două forme decondițional. Forma așa-numită "-te," aproximativ echivalentă cugerunziul din limba română, ajută la exprimarea a numeroasetimpuri șimoduri. De exemplu construcția "-te iru" exprimă acțiuni curente, continue sau repetitive, sau stări care au început în trecut și continuă și în prezent; construcția "-te ita," care este varianta de trecut a precedentei, exprimă acțiuni continue din trecut (similar cuimperfectul din română) sau stări care în românește s-ar exprima prinmai mult ca perfectul. Tot forma "-te" ajută la formarea modului imperativ, prin construcția "-te kudasai," și lacoordonarea propozițiilor înfrază.
Există trei categorii mari deadjective în limba japoneză, diferite între ele din punct de vedere sintactic: adjectivele "-i," adjectivele "-na" și adjectivele propriu-zise care însă sunt foarte puține la număr. Adjectivele "-i" sunt cele care la forma de bază se termină în mora いi ca în exemplul menționat 長いnagai (lung). Această categorie de adjective se comportă similar cu verbele, de exemplu formînd negativul în același fel, putîndu-se pune la modul condițional, și conjugîndu-se chiar la cele două timpuri: trecutul lui 長い este 長かったnagakatta (era/a fost lung). Pe de cealaltă parte, adjectivele "-na" se comportă mai degrabă ca niște substantive, nesuportînd vreo flexionare. Ele pot fi folosite independent, fără să determine un substantiv. Diferența dintre aceste adjective și substantivele propriu-zise constă în faptul că un adjectiv "-na" poate să determine un substantiv: 静かな子shizuka na ko (un copil liniștit). Adjectivele propriu-zise formează o categorie restrînsă; ele nu pot fi folosite pe post de predicat și nici ca substantiv independent. De exemplu 色んな人ironna hito (feluriți oameni).
Verbul するsuru (a face) este folosit împreună cu o serie de substantive pentru a forma o categorie numeroasă de verbe, similare cu expresiile românești "a face curat" și "a face nani." De exemplu, din 勉強benkyō (studiu) se formează 勉強するbenkyō suru (a studia).
Există un număr imens de verbe compuse, formate din perechi de verbe care își combină înțelesurile pentru a crea un nou concept. De exemplu 入り込むhairikomu (a introduce) se compune dinhairu (a intra) șikomu (a înghesui). De remarcat că și cuvântul românesc "introduce" are la origine tot două componente similare.
Deși limba japoneză are o colecție imensă depronume personale (există cîteva zeci de feluri de a spune "eu") acestea se folosesc puțin frecvent. Adesea ele se înlocuiesc prin numele persoanelor respective sau pur și simplu nu se introduc deloc în propoziție atunci cînd se pot subînțelege (și nu numai atunci!). De exemplu, propoziția 忙しい。isogashii conține un singur cuvânt, dar din context se poate înțelege dacă înseamnă "(Eu) sunt ocupat" sau e vorba despre altcineva. Pronumele personale au început să fie folosite mai mult abia de aproximativ un secol, cînd traducerea literaturii străine (plină de pronume) a luat avînt. În plus, pronumele personale din japoneză se pot considera ca fiind niștesubstantive mai aparte, deoarece la fel ca substantivele pot fi determinate de adjective, ceea ce nu se întîmplă în limba română. De exemplu 間抜けな彼は何もしない。manuke na kare wa nanimo shinai. (El, prostul, nu face nimic.) În traducerea românească a trebuit înlocuită construcția adjectivală cu oapoziție; o traducere textuală ar suna "El prost nu face nimic," care ar fi corectă gramatical înlocuind de exemplu pronumele "el" cu substantivul "omul."
Mai ales în limba japoneză vorbită se folosesc "particule finale," cuvinte scurte (în general de o singură moră) plasate la sfîrșitul propozițiilor, care pot avea diferite roluri în a preciza statutul informației din propoziția respectivă. De exemplu, față de afirmația simplă "Plouă.", variantele următoare se pot traduce în limba japoneză doar prin folosirea unei astfel de particule (parantezele clarifică situațiile respective prin extinderea enunțului):
雨が降ってるよ。 "Vezi că plouă! (Ia-ți umbrela.)"
雨が降ってるね。 "Ia uite, plouă... (Cum ne mai întoarcem acasă?)"
雨が降ってるわ。 "Vai dragă, plouă! (feminin)"
雨が降ってるさ。 "Plouă, măi... (De-asta nu merg cu voi la munte.)".
Limba japoneză este bogată în cuvinte și expresii onomatopeice și psihomimetice, grupate în două categorii mari: "giongo" (onomatopee propriu-zise, care imită sunete din natură) și "gitaigo" (care exprimă stări fizice sau psihice omenești). În timp ce "giongo" există în toate limbile (de exempluwan-wan corespunde lui "ham ham" din limba română) expresiile "gitaigo" sunt mult mai numeroase decît în alte limbi. Exemple de "gitaigo":nuru-nuru (a fi alunecos),pika-pika (a sclipi),pera-pera (a vorbi mult sau fluent),shiin (a fi foarte liniște),sukkiri (sentimentul de a fi scăpat de o grijă),hakkiri (direct, fără ocolișuri, despre felul de adresare), etc. Dacă în general cuvintele oricărei limbi se pot considera simboluri care reprezintă la nivel auditiv niște idei fără ca de obicei să existe o legătură evidentă între sunet și concept, onomatopeele (din orice limbă) prezintă o legătură clară între ele, pisica facemiau pentru că într-adevăr glasul pisicii se poate aproxima prin pronunțiamiau. Din acest punct de vedere expresiile psihomimetice "gitaigo" sunt o categorieintermediară de cuvinte în care legătura cu conceptele exprimate nu este nici evidentă, dar nici absentă. După învățarea unui număr apreciabil din aceste cuvinte atît copilul japonez cît și studentul la limba japoneză ajung să poată ghici, ajutați eventual și de context, ce înseamnă un "gitaigo" nou auzit; ei pot de asemenea să creeze noi cuvinte de acest fel care au mari șanse să fie înțelese corect de interlocutor. De subliniat este faptul că "giongo" și "gitaigo" se folosesc foarte frecvent, nu numai de copii ci și de adulți, atît în conversație cît și în scris.
Un alt aspect specific limbii japoneze este grija cu care se ține cont de originea informației pe care fiecare propoziție o transmite. Dacă în limba română spunem uneori "Cred că..." "Probabil că..." "Se pare că..." etc., limba japoneză este considerabil mai sistematică și mai nuanțată în acest sens. Există de exemplu mai multe expresii echivalente cu "probabil că," fiecare din ele comunicînd un nivel de probabilitate diferit. Se poate considera că această minuțiozitate are legătură cu caracteristica mai generală a japonezilor de a-și asuma responsabilitatea pentru ceea ce fac.
Există multe perechi de verbe cu același sens din care unul e forma tranzitivă iar celălalt forma intranzitivă. În românește ele corespund de exemplu verbului "a hotărî" din propozițiile "Am hotărît programul de lucru" și "S-a hotărît programul de lucru." Deși cele două forme se pot echivala în limba română cudiatezele activă și pasivă ("Ne-au ajutat prin donații" și "Am fost ajutați prin donații"), în japoneză există forme separate ale verbului pentru a indica diateza.
Spre deosebire de cele mai multe limbi, japoneza are un sistem gramatical și lexical complex de a exprima diferite grade de politețe. Se poate afirma că există cel puțin trei niveluri de politețe, deși o asemenea teoretizare este aproape imposibilă, iar delimitarea nivelurilor este dificilă din cauza întrepătrunderilor dintre acestea.
Copiii învață în primii ani de viață un mod de exprimare simplu, familiar. Acest mod de exprimare este folosit de toți vorbitorii nativi atunci cînd se gîndesc, cînd vorbesc cu ei înșiși (se întîmplă relativ des), cînd vorbesc cu persoane de rang social și profesional egal sau inferior, sau în cadrul familiei indiferent de virstă. Gramatical este modul cel mai simplu și mai scurt, iar stilistic este modul cel mai direct. Se spune că chiar în fața împăratului, dacă pe un japonez îl pișcă un țînțar, el va spune 痛い!itai! (doare!, echivalent cu "Au!"), care nu conține nici un element de politețe.
Aproximativ o dată cu începerea anilor de școală copiii sunt îndrumați să folosească față de adulții din afara familiei un mod de exprimare oarecum echivalent cu pluralul de politețe românesc. De remarcat este că încă din timpul școlii elementare acest limbaj politicos este folosit și față de colegii mai mari, chiar și cînd diferența de an școlar este minimă. Gramatical acest mod se obține prin aducerea verbelor predicative la forma așa-numită "-masu". De exemplu verbul 行くiku (merg) devine 行きますikimasu. Cînd predicatul este exprimat printr-un adjectiv "-i" sau este format copulativ printr-un adjectiv "-na" sau un substantiv, în modul acesta de politețe se adaugă cuvântul ですdesu care este varianta de politețe a copulei だda echivalentă cu "a fi." Astfel, în timpul unei consultații, pacientul îi poate spune doctorului 痛いです。itai desu. (Mă doare.). De observat ca în limba română politețea se exprimă numai cînd verbele sunt la persoana a doua singular, prin trecerea lor la plural; prin comparație în japonezătoate propozițiile se schimbă.
Al treilea nivel de politețe, numit 敬語keigo (respect, reverență), nu este practicat de tineri pînă la "intrarea în societate" (care corespunde cu încadrarea într-un loc de muncă), deși este studiat ca disciplină aparte în timpul liceului. Față de nivelul anterior acesta este mult mai complex, și presupune cunoașterea unor cuvinte complet diferite, folosite numai în acest scop. Aceste cuvinte speciale se împart în două categorii: onorifice și umile. Primele au rolul de a îlpreamări pe interlocutor și pe membrii grupului acestuia (companie, familie, școală, etc.), iar ultimele arată umilința vorbitorului sau a celor din grupul lui. In general nu toți japonezii ajung să stăpînească bine acest mod de adresare.
O parte din elementele acestui nivel de politețe au pătruns în vorbirea curentă, ca de exemplu sufixarea numelor de persoane cu particula onorifică-san:Nakamura-san înseamnădomnul/doamna/domnișoara Nakamura. Sufixul-san nu se aplică niciodată la propriul nume; de asemenea nu se folosește pentru a numi pe cineva din propriul grup în conversația cu cineva din afara grupului. Adesea însă doar-san nu este suficient. Față de un profesor, avocat, doctor, acest sufix se înlocuiește cu-sensei. De observat căsensei poate fi folosit și independent, cu sensul dedomnule învățător,doamnă învățătoare,domnule doctor, etc. Alte formule de adresare mai sunt și:-kun pentru egali sau inferiori de sex masculin, diminutivul-chan pentru copii sau animale de casă,-senpai pentru colegi din anii mai mari,kōhai pentru colegii din clasele inferioare, etc. Un grad mai mare de politețe este exprimat prin sufixul-sama care e folosit pentru clienții firmei, pentru persoane de rang mult superior (dacă-sensei nu se poate aplica), sau pe plic după numele destinatarului.
Tot ca element de politețe este adăugarea prefixelor onorificeo- saugo- la substantive. Numărul substantivelor care pot fi modificate astfel este destul de mare. Regula generală este ca la cuvintele de origine japoneză să se adauge おo-, iar la cele de origine chineză ごgo- (amîndouă scrise înkanji 御, dar adesea lăsate înhiragana). De exemplu お友達o-tomodachi înseamnă "prietenul dumneavoastră" (o traducere literală, dar nerealistă, ar fi "onoratul dumneavoastră prieten"). La fel ご質問go-shitsumon înseamnă "întrebare", și anume întrebarea pe care "onoratul client" (de exemplu) ar putea s-o aibă. În unele cazuri aceste prefixe onorifice sunt folosite preponderent de femei, iar în alte cazuri prefixele au devenit inseparabile de cuvânt, ca în exemplul ご飯gohan (mîncare, orez fiert).
Observație: în limba română există și alte mecanisme de exprimare a politeții în afara pluralului, care aduc puțin cu acest ultim nivel de politețe din japoneză: folosirea pronumeluidumneavoastră, înlocuirea demonstrativelorăsta,asta,ăla etc. cu variantele loracesta,aceasta,acela etc., trecerea verbuluie la formaeste și în general alegerea unui ton și a unui vocabular potrivite cu interlocutorul.
Se apreciază că în special începînd cu anii 1990 folosirea formelor de politețe în limba japoneză a suferit schimbări, mai ales în rîndul generațiilor tinere. Totuși, există numeroase situații cînd exprimarea politicoasă este absolut inevitabilă, și altele cînd deși se poate accepta o exprimare mai simplă acest lucru este perceput ca o lipsă de educație și de maniere.
În vechime, pe parcursul a multe secole de contact cultural și religios cuChina, limba japoneză a împrumutat masiv cuvinte dinlimba chineză astfel încît se consideră că mai mult de jumătate din vocabularul japonez este de origine chineză. Alte limbi care stau la originea a numeroase cuvinte japoneze suntcoreeana șilimba ainu. Din contactele cu călătorii portughezi din secolul al XVI-lea au rezultat numeroase împrumuturi dinlimba portugheză. După redeschiderea Japoniei în secolul al XIX-lealimba olandeză a furnizat o altă serie de cuvinte. O dată cuEra Meiji contactele cu civilizația europeană s-au înmulțit și asfel și-au găsit drumul în limba japoneză numeroase cuvinte dingermană,franceză, și mai recentengleză care reprezintă actualmente sursa cea mai productivă de "gairaigo" (cuvinte de origine străină).
În Era Meiji elita culturală a Japoniei a "fabricat" o serie întreagă de neologisme, scrise înkanji, care să echivaleze cuvinte străine, ca de exemplu 化学kagaku (chimie), 政治seiji (politică) etc. O parte din acestea au fost copiate și în chineză și coreeană. Prin urmare japoneza, chineza și coreeana dispun de un vocabular de neologisme comun (pe lîngă vechile cuvinte chinezești) într-un mod similar cu existența în Europa a unui vocabular comun de termeni compuși relativ recent din vechi cuvinte latinești sau grecești.
Din vocabularul japonez se pot menționa numeroase cuvinte care au pătruns și înlimba română. Cea mai mare parte din ele se referă strict la cultura și tradițiile japoneze, ca de exemplu:haiku,karaoke,origami,sushi,kimono,karate,go, etc. Un exemplu interesant este cuvântul "ricșă" (trăsurică cu două roți, trasă de un om), care vine de la 人力車jinrikisha (compus dinom,putere, șivehicul) și care a ajuns în limba română prin intermediul englezei (rickshaw) și germanei (Rikscha).
Limbajul feminin (女性語,joseigo?) este caracterizat, în general, de folosirea unui stil cu inflexionare mai accentuată, folosirea mai frecventă a formelor politicoase și interjecții sau pronume caracteristice.
wa (folosită la sfîrșitul propoziției):Hidoi wa! („Vai, ce rău ești!”)
mā (folosită la începutul propoziției):Mā, kono hon takai nē? („Vai, ce scumpă este cartea asta, nu crezi?”). Prescurtat înma este folosită și de bărbați.
ara (folosită la începutul propoziției):Ara! Mō kita no? („O, ai venit deja?”)
aramā sauarama (folosită la începutul propoziției):Aramā! Sonna ni jikan ga tatta no? („Vai, ce repede a trecut timpul!”)
no (folosită la sfîrșitul propozițiilor declarative):Watashi mo ikitai no („Vreau să vin și eu.”)
koto (folosită la sfîrșitul propozițiilor exclamative):Kirei da koto! („Ce frumos este!”)
Asobase kotoba (遊ばせ言葉,Asobase kotoba?) sunt forme honorifice și limbaj politicos exagerat folosit numai de către femei. Se creează prin adăugarea formeiasobase la sfârșitul unei inflexiuni de politețe la persoana a doua sau a treia. De exemplu, pe cândSensei ga oide ni naru („Vine domnul profesor”) este o formă de limbaj politicos folosită atât de către bărbați cât și de femei, numai o femeie care vrea să dea dovadă de rafinament și eleganță ar spuneSensei ga oide asobase. Aceste forme erau des folosite de femeile claselor sociale superioare și de curtezanele de rang superior de la Curtea imperială în trecut.[6]
Este limbajul folosit de prostituatele din „cartierele roșii” (kuruwa) în trecut. Multe dintre ele fiind de la țară, li se cerea să nu vorbească dialectul local, pentru a nu le crea vizitatorilor o impresie neplăcută, așa că s-au inventat cuvinte proprii. De exemplu,watashi („eu”) a devenitwachiki șide arimasu/desu („este”) a devenitde arinsu.
Nyōbō kotoba (女房言葉) este denumirea unui limbaj creat în era Muromachi (1333-1568) de femei de la curtea imperială pentru a obține o eleganță eufemistică atunci când vorbeau între ele despre mîncăruri sau alte obiecte personale.
Au fost identificate ca. 1000 de astfel de cuvinte, unele dintre ele putînd fi găsite în limbajul feminin contemporan, iar altele în limbajul standard.
Atrase de prestigiul cultural al curții imperiale, femeile din clasele superioare din afara curții imperiale au început să folosească și ele aceste cuvinte, în era Edo (1603-1868) devenind o parte inseparabilă a culturii și educației femeilor din clasele superioare.
Folosirea prefixelor de politețeo-,go- saumi- și sufixul-moji în limbajul contemporan poate fi atribuită influenței limbajuluinyōbō kotoba.
Limbajul masculin este, în general, mai brut, direct, aspru decît cel feminin. De exemplu, un bărbat uneori ziceHara ga hetta („Mi-e foame”), dar o femeie probabil că va ziceO-naka ga sukimashita (același înțeles, dar mult mai politicos).
zo (folosită la sfîrșitul propoziției):Atsui zo! („Fii atent că e fierbinte!”)
ze:Ikō ze! („Hai să mergem!”)
kai,dai (particule finale pentru formularea întrebărilor;kai pentru întrebări de tipul da-nu,dai pentru restul):Tsukareta no kai? („Ai obosit?”),Itsu kara koko ni iru n dai? („De cînd ești aici?”)
Ca și majoritatea altor limbi, și japoneza are un limbaj infantil (numitakachan kotoba). În japoneză vocabularul este caracterizat de următoarele forme fonetice:
cuvinte alcătuite din 3 more, cu moră specială la mijloc:maNma (în japoneza standardgohan, „mâncare”),aNyo (în japoneza standardashi, „picio(a)r(e)”)
cuvinte alcătuite din 4 more, cu more speciale în poziția 2 și 4:waNwaN (în japoneza standardinu, „câine”)[8]
Alte cuvinte folosite de copii sunt:o-toto (în japoneza standardsakana, „pește”),bachii (în japoneza standardkitanai, „murdar”),būbū (în japoneza standardkuruma, „automobil”).
legate de minoritatea socialăburakumin: însuși cuvântulburakumin este considerat discriminatoriu în ziua de astăzi. Alte cuvinte tabu care se referă al acest grup sunteta,hinin („neoameni”) șiyotsu. În locul lor astăzi se foloseștedōwa.
legate dehandicapuri mintale și fizice: în anul 1981, „Anul Internațional al Handicapaților”, guvernul japonez a hotărât ca unele cuvinte care erau considerate discriminatorii de către cei pe care îi viza să fie înlocuite cu altele mai neutre. Exemple:mekura („orb”)→me no mienai hito saume no fujiyū na hito („persoană care nu vede”;tsunbo („surd”)→chōryokushōgaisha (persoană handicapată din punct de vedere al auzului”);akimekura („analfabet”)→hi-shikijisha („persoană care nu poate descifra cuvinte”);oshi („mut”)→kuchi no fujiyūna hito („persoană handicapată din punct de vedere al vorbirii”);kichigai („nebun”)→seishin shōgaisha („persoană handicapată mintal”).
legate de profesii:hyakushō,inakappe,tagosaku (toate însemnând „țăran”)→nōmin („agricultor”);bōzu („călugăr budist”)→o-bōsan;dokata („salahor”)→kensetsu rōdōsha („muncitor constructor”)
legate de bătrâni și femei:babā („babă”)→o-bā-san („onorabila bunică);jijii („moș”)→o-jii-san („onorabilul bunic”);toshima (despre o femeie între două vârste)→jukujo („femeie matură”)
legate de rasă:coreenii,chinezii și altenaționalități au fost ținta acestor cuvinte discriminatorii. De exemplu,asakō („coreean”)→kankokujin;shinajin („chinez”)→chūgokujin;ketō („străin păros”, cu alte cuvinte, „occidental”)→seiyōjin
Ca și în cazul celorlalte limbi, șiargoul limbii japoneze (zokugo (俗語,zokugo?) este un set de cuvinte și expresii colocviale care se caracterizează prin schimbare continuă și care sunt considerate distincte și de un nivel mai scăzut din punct de vedere social în raport cu limbajul standard. Argoul, folosit în special de tineri, este folosit pentru a reconfirma identitatea și coeziunea socială și apartenența de un grup specific. Un grup important care a creat argou în Japonia ultimilor ani sunt elevele de liceu. Membrii mafioțiyakuza și hoții au și ei un vocabular bogat de expresii argotice. Pentru a-l înțelege, Poliția metropolitană din Tokio publică din când în când o culegere de expresii argotice pentru membrii forțelor de poliție. Numităingo-shū, această colecție cuprinde ca. 700 de expresii.
Argoul japonez poate fi analizat din punct de vedere al sunetelor, al formării cuvintelor, al semanticii și al funcțiunilor.
Hiragana (平仮名) sunt caractere fonetice folosite pentru:
terminațiile inflexionale ale adjectivelor și verbelor (okurigana 送り仮名);
particule gramaticale (助詞joshi);
cuvinte pentru care nu există kanji;
cuvinte pe care autorul preferă să nu le scrie cu kanji (din motive de lizibilitate, comoditate, obișnuință etc.);
indicarea modului de citire a ideogramelor (振り仮名furigana).
Katakana (片仮名)sunt tot caractere fonetice, folosite pentru:
cuvinte și nume străine, uneori incluzîndu-le pe cele care la origine se scriu în kanji;
onomatopee;
cuvinte pe care autorul vrea să le scoată în evidență (așa cum în limba română se practică scrierea cu caractere cursive sau aldine), sau cuvinte pronunțate de străini, roboți, etc.;
nume științifice de plante și animale;
Rōmaji (ローマ字) sunt caractere din alfabetul latin, folosite pentru:
cuvinte și nume japoneze destinate folosirii în alte țări, ca de exemplu în cazul cărților de vizită, pașapoartelor, etc.;
nume de firme și produse care trebuie să poată fi citite atît în Japonia cît și în alte țări;
cuvinte sau fraze întregi care apar în reclame sau pe diverse produse, chiar destinate consumului intern, etc.
Există numeroase excepții de la aceste reguli, ca de exemplu tendința actuală de a alege pentru noii-născuți prenume scrise cu hiragana sau katakana.
Iată aici ca exemplu titlul unui articol de ziar (Asahi Shimbun din 19 aprilie 2004) care cuprinde toate cele patru modalități de scriere. (, , , rōmaji și numere arabe în negru)
1m
radokurifu, marason gorin daihyō ni ichi man meetoru shutsujō ni mo fukumi
"Radcliffe, reprezentant olimpic la maraton, va participa și la proba de 10.000 m"
Tradițional japoneza se scrie în rînduri verticale de sus în jos, începînd de la marginea din dreapta a paginii și continuînd spre stânga. Acest stil se practică și astăzi, fiind considerat stilul natural, mai ușor de caligrafiat și de citit; în primii ani de școală elevii sunt obișnuiți în mod preponderent cu acest stil; de asemenea cea mai mare parte a scrierilor literare sunt paginate în acest mod vertical. Totuși, pentru literatura tehnică și științifică, bogată în simboluri, formule, nume și cuvinte străine, numere, este preferată direcția de scriere din Vest, cu rânduri orizontale scrise de la stânga la dreapta și aranjate pe pagină de sus în jos. Ocazional apare și scrierea orizontală de la dreapta la stânga, de exemplu în firmele de magazine de până aproximativ la începutul secolului al XX-lea sau chiar și astăzi pe unele autovehicule de firmă, unde regula aplicată estedin fața mașinii spre spatele ei, pe ambele laturi. Scrierea verticală nu are nici o variantă de jos în sus.
În japoneza veche nu se folosea nici un semn de punctuație, legătura dintre diferitele părți de text înțelegându-se din context și din așezarea în pagină. În prezent există o serie întreagă de simboluri care ajută la înțelegera structurii textului. În aceeași ordine de idei trebuie subliniat că în limba japonezănu se lasă spații între cuvinte, toate caracterele curgând unul după altul fără nici o indicație de separare a cuvintelor.
Semnele de punctuație principale:
。 punctul de la sfârșitul frazei, în forma unui mic cerculeț;
、 virgula, folosită similar cu cea din limba română. Are forma unei lacrimi cu partea groasă și rotundă dreapta-jos;
・ punctul central, la mijlocul înălțimii/lățimii rândului (în funcție de direcția scrisului), folosit pentru a separa cuvinte străine care altfel s-ar contopi, de exemplu レオナルド・ダ・ヴィンチreonarudo da vinchi (Leonardo da Vinci);
「 」 『 』 semne de citare, similar cu ghilimelele din limba română.
alte semne de punctuație din limbile cu grafie latină, printre care semnul întrebării (？) și al exclamării (！), sunt folosite la fel ca acelea din limba română. Uneori punctul final și virgula au forma celor folosite în limba română, prin influența crescândă a limbii engleze.
Se spune adesea, și japonezii se mândresc cu aceasta, că limba japoneză este cea mai dificilă din câte există. Nu se poate verifica acest lucru, dar este sigur că pentru vorbitorii celor mai multe limbi de pe globjaponeza nu este o limbă ușoară.
Stăpânirea limbii japoneze presupune acumularea unor cunoștințe, sprijinite prin exercițiu, în următoarele direcții: gramatica limbii, pronunție, scriere și citire, și vocabular.
Pentru vorbitorul de limba românăpronunția nu pune mari probleme, cele câtevafoneme japoneze care nu există în limba română fiind relativ ușor de asimilat. (Prin comparație vorbitorii nativi de limba engleză și chineză au de depus un efort relativ mare în această direcție.) Trebuie acordată atenție vocaleiu și semivocaleiw, consoanelor diferite de cele românești, alungirii vocalice, stopului consonantic, accentului muzical al cuvintelor și nu în ultimul rând intonației frazelor.
Gramatica limbii japoneze, deși foarte diferită de cea a limbii române, este relativ ușor de stăpânit datorită caracterului ei regulat. Lipsa articolelor, genurilor și numărului la substantive și adjective, conjugarea relativ simplă a verbelor, fac ca efortul de memorizare să fie minim în ceea ce privește gramatica.
Vocabularul, prin diversitatea lui deosebită, prin frecventa inexistență a unor echivalențe de sens între cuvintele japoneze și corespondentele lor din limba română, poate să pună probleme chiar și unor persoane cu o bună memorie. Numai prin exercițiu îndelungat se poate ajunge la acumularea unui vocabular suficient pentru o exprimare fluentă și naturală.
Problema cea mai dificilă pentru cei ce doresc să învețe limba japoneză, cu excepția celor care au din alte limbi experiențacaracterelor chinezești, este bineînțelesscrisul. Copiii japonezi studiazăhiragana șikatakana în doar câteva luni și apoi încep lungul drum al învățării ideogramelorkanji. Acestea se studiază pe tot parcursul școlii, fără să poată ajunge să le învețe petoate (numărul total de kanji se estimează la peste 60.000, din care însă majoritatea nu se mai folosesc sau sunt extrem de specializate). În primii șase ani de școală (școala elementară în sistemul de învățămînt din Japonia) se predau 1.006 kanji, urmând ca în cei trei ani ai gimnaziului să se predea încă 939, astfel totalizând 1.945 de caractere, care formează setul obligatoriu prevăzut de Ministerul Educației din Japonia. De-a lungul vieții japonezii mai învață alte numeroase caractere, folosite mai rar sau numai în domenii specializate. Mai trebuie precizat că analfabetismul în Japonia (excluzând cetățenii străini) este extrem de redus și provine în principal din cazuri justificate medical.
Comunitățile online au devenit un pilon fundamental pentru cei care doresc să învețe limbi străine, oferind un mediu de sprijin colaborativ și acces la resurse valoroase, fără costuri financiare. Aceste platforme reunesc oameni cu obiective comune, facilitând schimbul de informații, practică interactivă și dezvoltarea competențelor lingvistice într-un mod accesibil tuturor. De exemplu, servere precum "Japonia"[10] peDiscord, cea mai mare comunitate de vorbitori de japoneză din România, demonstrează puterea acestor spații virtuale gratuite. Ele creează un cadru prietenos unde membrii pot împărtăși resurse, discuta provocările întâmpinate în procesul de învățare și exersa abilitățile de comunicare. Astfel de comunități sunt esențiale pentru progresul continuu, oferind nu doar suport tehnic și acces la materiale, ci și motivație și oportunități pentru interacțiuni autentice – toate într-un mod gratuit și deschis tuturor.
Deși japoneza se poatevorbi fără cunoașterea scrisului, o astfel de abordare nu este recomandabilă. Studiul ideogramelor deschide accesul la o dimensiune a limbii japoneze altfel ascunsă. De asemenea, cunoașterea ideogramelor permite înțelegerea mai profundă a cuvintelor, a căror etimologie este transmisă prin chiar forma ideografică și ajută la sesizarea unor nuanțe semantice fine. În plus, în limba japoneză există foarte numeroaseomofone care nu sunt în același timp șiomografe, scrisul permițând diferențierea lor uneori chiar și în comunicarea orală (când cuvântul rostit poate fi confundat cu un omofon, precizarea se face prin descrierea sumară a ideogramelor care intră în comnponența lui). Nu în ultimul rând, un vorbitor de limba japoneză (fie el și străin) care nu știe să scrie și să citească se poate considera, pe bună dreptate, un analfabet.
Pentru cei care se gândesc să înceapă acest lung proces, una din abordările cele mai favorabile este aceea prin care mai întâi se studiază limba engleză și numai după o bună stăpânire a acesteia să se treacă la studiul limbii japoneze. Motivele sunt cel puțin trei:
Cele mai multe și mai de calitate resurse pentru studiul limbii japoneze sunt cele scrise în limba engleză. Acestea includ: cursuri, dicționare, dicționare de kanji, manuale de gramatică, cărți de exerciții, o parte din ele disponibile pe internet. La aceste resurse au participat în mod direct autori japonezi, care cel mai adesea consideră limba engleză ca fiind limba cea mai potrivită în care merită să-și publice lucrările.
Având experiența unei limbi străine, chiar și o limbă dificilă ca japoneza devine ceva mai ușoară. Mulți dintre cei care au trecut direct la studiul limbii japoneze, fie ei și vorbitori nativi de engleză (deci având acces la nenumărate resurse), au avut rezultate nesatisfăcătoare, nereușind să se acomodeze cu o structură a frazei și cu un mod de scriere atât de diferite.
Învățarea limbii japoneze presupune, chiar dacă nu de la început, contactul direct cu limba așa cum este ea vorbită de japonezi. Fie că aceasta se petrece în Japonia (cel mai recomandabil) fie că nu, cunoașterea limbii engleze se poate dovedi foarte utilă în stabilirea unui asemenea contact. În Japonia, ca și în multe alte țări, necunoașterea limbii engleze poate fi privită ca o dovadă de incultură.
Activitatea de cercetare oficială a diferitelor aspecte ale limbii japoneze are loc sub egida "Institutului național de cercetare a limbii japoneze" (Kokuritsu Kokugo Kenkyūjo), fondat în1948, care este un departament subordonat Ministerului educației, culturii, sportului, științei și tehnologiei, iar reformele lingvistice sunt inițiate de către "Consiliul național al limbii japoneze" (Kokugo Shingikai), fondat în1934.
Cuvinte nou-create, împrumuturi din alte limbi etc. sunt incluse anual în dicționarul "Cunoștințe de bază referitoare la uzul curent" (Gendai Yōgo no Kiso Chishiki) sau în anuare precumImidas (ediția 2007 fiind ultima publicată în formă tipărită, actualmente existînd doar ca sit pe internet).
Acest articol conține text înlimba japoneză. Fără suport de afișare corespunzător, se pot vedea semne de întrebare, pătrățele sau alte simboluri în loc deKanji șiKana.
^Buckley, Sandra (1997).Broken Silence: Voices of Japanese Feminism (în engleză). University of California Press. p. 61.ISBN9780520914681. Accesat în 19.Asobase kotoba (exaggerated politeness) is a specialized form of honorific or polite speech used only by women wishing to emphasize or draw attention to their feminity.Parametru necunoscut|lunăaccesare= ignorat (ajutor);Parametru necunoscut|anaccesare= ignorat (ajutor);Verificați datele pentru:|access-date= (ajutor)
