Declarația Universală a Drepturilor Omului – articolul 1 Alle Menschen sind frei und gleich an Würde und Rechten geboren. Sie sind mit Vernunft und Gewissen begabt und sollen einander im Geiste der Brüderlichkeit begegnen.
Răspândire în lume
Lumea germanofonă
Țări unde limba germană are statut de limbă oficială
Țări unde limba germană are statut de limbă cooficială, dar nu este limba majorității populației
Țări unde limba germană este o limbă minoritară
Țări unde limba germană nu are statut oficial dar este vorbită de peste 50.000 de persoane
Germana este vorbită ca limbă maternă de majoritatea populației înGermania,Austria,Elveția,Luxemburg șiLiechtenstein, în estulBelgiei, precum și în regiunea Schleswigul de Nord/Norslesvig (Nordschleswig) din sudulDanemarcei (în sudul peninsuleiIutlanda, mai precis), în regiunea autonomăTirolul de Sud (Südtirol) din nordulItaliei, învoievodatul Opole alPoloniei și în regiunileAlsacia (Elsass)[2] șiLorena (Lothringen)[3] dinFranța. De asemenea, germana e vorbită ca limbă maternă de 45 mii de persoane înCehia (mai ales în regiunea istorico-geograficăEgerland) și de cca. 110 mii de persoane înUngaria (cu precădere în regiunea istorico-geograficăTransdanubia (maghiarăDunántúl) fiind folosită ca limbă oficială locală în orașulSopron sauÖdenburg).
În plus, limba germană este vorbită de un număr destul de mare de coloniști și imigranți germani înSUA (cca. 45 milioane de etnici germani dintre care 6,1 milioane utilizează germana ca limbă maternă),Canada (2,5 milioane de etnici germani dintre care 300 mii vorbitori nativi de germană),Mexic (90 mii vorbitori ca limbă maternă),Argentina (1,5 milioane de persoane cu descendență germană dintre care 350 mii folosesc germana ca limbă maternă),Uruguay (40 mii de etnici germani, inclusiv 10 mii vorbitori de germană ca limbă maternă),Brazilia (cca. 5 milioane de etnici germani dintre care 900 mii vorbesc germana ca limbă maternă),Paraguay (250 mii vorbitori ca limbă maternă),Chile (cca. 150 mii de etnici germani dintre care 20 mii vorbitori nativi de germană),Namibia (30 mii vorbitori ca limbă maternă),Rusia (450 mii vorbitori ca limbă maternă),Kazahstan (350 mii vorbitori ca limbă maternă) șiAustralia (cca. 1 milion de etnici germani dintre care 200 mii mai rămân vorbitori nativi de germană).
Detaliile din această secțiune se referă, în primul rând, la limba germană standard (Hochdeutsch). Pronunția în celelalte dialecte germane poate diferi mult de pronunția standard.
Lungimea (sau cantitatea) sunetelor joacă un rol important în limba germană. O vocală pronunțată lung sau scurt poate produce o diferență între două cuvinte care în rest sunt identice. De exemplu,Miete, cui pronunțat lung, înseamnă „chirie”, darMitte, cui pronunțat scurt, înseamnă „mijloc”, „centru”.Ofen, cuo lung, înseamnă „cuptor”, „sobă”, daroffen, cuo scurt, înseamnă „deschis”. După cum se observă din aceste exemple, în limba germană și substantivele comune sunt scrise cu inițială majusculă.
Pentru a distinge între vocale lungi și vocale scurte, ortografia germană folosește consoane simple sau duble. După vocale scurte se scriu, de obicei, consoane duble (tt,dt,ll,ck,mm,nn,ss,tz etc.), iar după vocale lungi sau diftongi se scriu consoane simple (t,d,l,m,n,s,z etc.). Pentru a se reda sunetuls după o vocală lungă sau după diftong, în scrierea germană se folosește în multe cazuri, încă din evul mediu, și litera specialăß, numită pe românește „s dur” sau și „s ascuțit” (scharfes S sauEszett). Astfel:ich esse (= eu mănânc) se pronunță cue scurt, darich aß (= eu mâncam, am mâncat) se pronunță cua lung.
Multă vreme pentru litera minusculă specialăß nu a existat majusculă corespunzătoare. În loc de „s dur mare”, care nu a existat, se scriaSS. Totuși, în iunie 2008 organizațiile internaționale de standardizareISO șiDIN au hotărât introducerea literei majuscule „s dur” cu codul Unicode 1E9E. Motivul este normarea tehnicilor de scriere. Noua literă „s dur majuscul” încă nu este întâlnită în practică.
În germana dinElveția șiLiechtenstein literaß nu se folosește deloc, și în loc deß se scriess.
O altă deosebire față de română, întâlnită în multe dialecte germane actuale, este faptul că literar se pronunță foarte voalat, și uneori nici nu se distinge acustic.
Vocalelea,o șiu se folosesc și în varianta cuumlaut, care este o modificare a pronunției lor. Umlautul se notează în scris cusemnul diacritic numit „tremă”, format din două puncte plasate orizontal deasupra literei:ä,ö șiü, iar la majuscule:Ä,Ö șiÜ.
ä șiÄ se pronunță asemănător cu un „e” românesc, dar foarte deschis;
ö șiÖ se pronunță asemănător cu „eo”, așa ca în cuvintele româneștifoehn, bleu șiloess.
ü șiÜ se pronunță asemănător cu „iu”, așa ca în cuvintele românești etui șitul.
În loc de vocală cu umlaut se mai poate scrie și:ae, respectivoe șiue (excepție: în numele proprii), dar aceste perechi de litere se pronunță la fel ca șiä respectivö șiü.
Alte particularități fonetice germane:
äu se pronunță (simplificat) ca și „oi”.
c se pronunță în multe cazuri ca și „țe”;
e se pronunță deseori ca un „ă”;
ei se pronunță ca și „ai”;
eu se pronunță (simplificat) ca și „oi”.
ge se pronunță ca „ghe”;
gi se pronunță ca și „ghi”;
j se pronunță ca un „i”;
r se pronunță în multe dialecte germane foarte voalat, eventual chiar deloc
s se pronunță în multe cazuri ca și „z”;
sch se pronunță ca un „ș”;
sp se pronunță în multe cazuri ca și „șp”; în unele dialecte nordice se pronunțăsp;
st se pronunță în multe cazuri ca și „șt”; în unele dialecte nordice se pronunțăst;
v se pronunță ca un „f”;
w se pronunță ca un „v”; excepție:
în multe nume proprii germane, w-ul final nu se pronunță deloc:Beeskow;Treptow;Pankow; Bülow;Thiessow, și multe altele;
Istoria limbii germane își are originea odată cu apariția limbii germane vechi (i.e.,Althochdeutsch). Lucrările scrise pentru această limbă au apărut la sfârșitul secolului al IX-lea. Aceste lucrări erau în mare parte scrieri religioase. Printre aceste scrieri putem enumera: Georgslied, Ludwigslied, Evangelienbuch, precum și alte imnuri și rugăciuni.
Una dintre primele poezii creștine ce a fost scrisă în limba germană înaltă veche se numeaMuspilli. Cartea descrie situația în care ajunge sufletul omului după moarte. O altă scriere în limba germană înaltă veche esteHildebrandslied, un poem secular. Cartea descrie povestea dintre un tată și un fiu care s-au cunoscut intr-o luptă. Aceste două scrieri au fost unele dintre primele opere ce aveau conținut laic. În cartea Hildebrandslied, se poate observa pentru prima dată, într-un text scris în limba germană, utilizarea concomitentă a dialectelor vechi germane, cât și a celor săsești vechi.
Limba germană înaltă veche nu avea o structură constantă, care funcționa simultan pe întreg teritoriu al Germaniei de astăzi. Aceasta era prezentă prin existența mai multor dialecte regionale. Cele mai cunoscute dialecte din zona Germaniei, din secolul VII, erau cele bavareze, turingice și alamane. Aceste dialecte circulau in sud-centrul Germaniei contemporane, precum și în zona Austriei de astăzi. Conform izvoarelor istorice, limba germană înaltă veche a fost la început influențata de limba latină, iar scrisul pentru această limbă se folosea ocazional (în special pentru textele religioase) în alfabetul latin.
Cu toate ca limba germană înaltă veche era predominantă in zona Germaniei, această limbă a avut de suferit o serie de modificări de-a lungul timpului. Aceste modificări au fost atât fonetice, morfologice, fonologice cât și sintactice. Datele istorice confirmă faptul că această limbă a fost mai degrabă instabilă, iar acest fapt a fost cauzat din lipsa unei reglementări mai riguroase. Limba germană înaltă veche a avut o ușoara reglementare la sfârșitul anului 1050, care din păcate, nu a avut puterea de a se menține și a se răspândi pe întreg teritoriul german.Dialectele care au trecut prin cea de a doua schimbare a vocalelor germane înEvul Mediu sunt considerate membre ale limbii germane.
Din motive de izolare geografică (i.e., munți înalți, păduri întinse) și din motive economice (rutele comerciale erau de obicei de-a lungul râurilor), limba germană a avut inițial o multitudine de dialecte care s-au dezvoltat aproape independent. Din cauza faptului că pe teritoriul Germaniei de azi au existat multestate mici, nu a existat pentru mult timp nici o forță care să acționeze pentru unificarea saustandardizarea germanei. Printre primele evenimente care au dus spre standardizare se numără traducereaBibliei de cătreMartin Luther (Noul Testament în1521 șiVechiul Testament în1534), care se bazează pe limba germană vorbită în popor și pe cea folosită în cancelariilehabsburgice.
Germana înaltă (Hochdeutsch,Standarddeutsch sau, mai precis,Standardhochdeutsch) în sensul degermană standard s-a format în sec. XVI-XVII în baza dialectelor intermediare (Mitteldeutsch) între germana de sus și cea de jos. Lucrările pentru mass media și în special cele scrise (i.e., ziarele) sunt aproape toate produse înHochdeutsch, care este o limbă universală înțeleasă în toate zonele de limbă germană de pe glob (cu excepția preșcolarilor în zone unde se vorbește doar dialect - dar în era televiziunii, până și ei ajung să înțeleagă germana înaltă, chiar înainte de a merge la școală).
Germana înaltă (Hochdeutsch) mai are însă și un alt înțeles, anume totalitatea următoarelor limbi și dialecte: limbile germană standard, idiș și luxemburgheză, dialectele din zona centrală și de sud a Germaniei, dialectele vorbite în Austria, Liechtenstein, Elveția, Luxemburg, Tirolul de sud (Italia), Alsacia și Lorena (Franța), Belgia, Polonia, Statele Unite ale Americii (SUA), Rusia, România, Danemarca, precum și mai multe țări din America de sud și din sudul Africii.
Primul dicționar alFraților Grimm, ale cărui 16 părți au fost publicate între1852 și1960, a fost și încă este cel mai complet recensământ al cuvintelor din limba germană. În1880, regulile gramaticale și ortografice de la acea vreme au apărut în lexiconulDuden, numit așa după autorul acestuia,Konrad Duden. În1901, această carte a fost declarată definiția standard a limbii germane.
De atunci până în1996 nu a mai avut loc o reformă majoră a ortografiei. În 1996, s-a ajuns la decizia reformării regulilor ortografice, adică la așa-zisa ortografie germană „nouă”, pentru care lingviștii germaniști din patru state germanofone,RFG,RDG (până lareunificare), Austria și Elveția (cantoanele germanofone) s-au consfătuit timp de decenii.[4][5] Noile norme au fost introduse la data de 1 august 1998.[6][7]
Noua ortografie este obligatorie în Germania numai pentru școli și anumite instituții de stat. Situația legală din Germania este însă ceva mai complexă, dată fiind structura federală a statului, cu administrației pe 3 nivele – federal, statal (pelanduri) și comunal. Însă, în vederea modificării ortografiei oficiale, în Germania este suficientă o dispoziție la nivel ministerial (i.e.,Erlass), nefiind nevoie și de o lege (i.e.,Gesetz).
Hotărârea din 1996 a constat dintr-un compromis: atât ortografia germană veche, cât și cea nouă au fost permise în paralel, pentru o perioadă de tranziție foarte lungă – până în anul 2005.[4] Astfel, folosirea ortografiei vechi se marca în școli cu roșu drept greșeală, dar nu se scădeau puncte la notă.
Noul standard, obligatoriu de la 1 august 2005 în Germania, Austria și Elveția, pune capăt acestui paralelism și impune școlilor și instituțiilor de stat ortografia nouă. Însă numeroase personalități, scriitori, instituții și firme se împotrivesc adoptării noii ortografii, în general considerând-o nereușită. LandurileBayern (Bavaria) șiNordrhein-Westfalen (Renania de Nord-Vestfalia) precum și cantonul/orașul elvețianBerna (Bern) au decis să prelungească pe teritoriile lor paralelitatea ortografiilor cu încă un an. Marele cotidian (particular) de renume mondialFrankfurter Allgemeine Zeitung („F.A.Z.”) nu a acceptat deloc noua ortografie din 1998 și a continuat multă vreme să aplice ortografia „veche”.[4]
Din cauza numeroaselor reclamații și în baza propunerilor făcute de Comisia internațională pentru ortografia germană, Conferința miniștrilor culturii și învățământului ai landurilor germane a aprobat în martie 2006 unele modificări aduse noilor reguli ortografice. Drept rezultat, noua ortografie germană revizuită (incluzând modificările de ultim moment) a intrat în vigoare la 1 august 2006 (la începutul anului școlar 2006/2007 în Germania). Elveția a decis de asemenea (în iunie 2006) adoptarea oficială a ortografiei noi revizuite. Ortografia veche a fost însă tolerată în școli, ca ortografie paralelă, timp de un an în Germania, doi ani în Austria și trei ani în Elveția.
La 22 iulie 2006, redacția dicționarelor normative "Duden" pentru limba germană (vezi: www.duden.de) a publicat o nouă ediție, nr. 24, a îndreptarului ortografic, cu ultimele modificări. Noua ortografie, în varianta inițială, nerevizuită, fusese inclusă în ediția nr. 21, din 1996, a îndreptarului.
Ca noutate absolută, conform noii ortografii, revizuite, pentru numeroase cuvinte (circa 2% din lexicul inclus) sunt admise mai multe variante. În aceste cazuri, redacția face totuși recomandări cu privire la varianta care ar urma să fie preferată. Ca o contribuție la „pacificarea” ortografiei, principalele agenții de știri și medii de informare germane au decis să aplice o scriere unitară chiar și în cazurile de ortografie multiplă. Începând cu anul școlar 2007/2008, în școlile din Germania nu se mai tolerează ortografia veche, iar erorile ortografice făcute de elevi duc la scăderea notei.
Totodată, germana este una dintre cele 3 limbi de lucru aleComisiei Europene (alături de franceză și engleză), una dintre cele cinci limbi de lucru ale Adunării Parlamentare aConsiliului Europei, una dintre cele șase limbi oficiale aleOSCE și una din cele 4 limbi oficiale aleAsociației Europene de Liber Schimb.
Conform estimărilor, germana este vorbită ca limbă maternă de cca. 100 milioane de persoane[11][12] (mai ales înEuropa Centrală), fiind limba cu cel mai mare număr de vorbitori dinEuropa. Germana rămâne cea de-a treia limbă străina studiată în lume (după engleză și franceză), cu toate că influența crescândă alimbii engleze a afectat în ultimul timp rolul limbii germane în plan internațional.
Acest articol are nevoie de atenția unuiexpert în domeniu. Recrutați unul sau, dacă sunteți în măsură,ajutați chiar dumneavoastră la îmbunătățirea articolului!
Limba germană este o limbă pluricentrică, sintetică, fuzională cu forme de sinteză derivată și cu un continuum dialectal. O subdivizare posibilă a lexicului german este următoarea:
Două treimi din lexicul (vocabularul tematic) consemnat în lexicoane respectă strict regulile gramaticale;
un alt fond de cuvinte este format inițial pe baza regulilor delexicalizare și este considerat de lingviști a fi caracteristic și necesar lexicului în uz;
și în sfârșit, o altă parte sunt cuvinte formate ad-hoc din articulații modulare flexibile, tot printr-un proces de lexicalizare și idiomatizare a termenilor, însoțit uneori și de schimbări semantice. Această ultimă parte se găsește doar în lexiconul „interior” („mental”) al vorbitorului, nefiind consemnată nicăieri.
Astfel, limba germană este o limbă enciclopedică cu o permanentă „creație a cuvintelor” compuse instantaneu din alte cuvinte sau morfeme (substantive, verbe, adjective, atribute, afixe etc.).Introducerea unui număr „nelimitat” de semnificații ale sensurilor noționale în ansamblarea cuvintelor formate ad-hoc constituie o posibilitate practică, această alcătuire depinzând doar de capacitățile cognitive ale ficărui individ care o uzitează.(„cuvintele cu circulația cea mai mare în limbă dau adevăratul caracter al acesteia”).
În prima parte ale cuvintelor compuse există noțiuni reprezentative sau parafrazabile ale determinantului, semnificațiile acestora fiind de obicei ambivalente în format. Cuvântul de baza al sensului de referință se află la sfârșitul acestor multipli de articulații modulare și desemnează articolul întregului cuvânt compus. Alcătuirea și folosirea noilor expresii noționale sau conceptuale se instituie specific din registrele de etimologie și onomasiologie, semantica și semiotica graiurilor regionale. Această alcătuire prin derivare constituie mijlocul principal de dezvoltare permanentă a vocabularului existent. Metoda aceasta mai folosește la condensarea informațiilor într-un singur cuvânt și la efectul de precizie, al cărui conținut informativ astfel exprimat, ar fi la modul clasic necesar de relatat prin întregi construcții sintactice, propoziții și fraze.
Limba germană standard cuprinde cca 75.000 de cuvinte de bază[13], iar numărul total delexeme este apreciat la 300.000 - 500.000, în funcție de autor și mod de numărare. De exemplu:
Lexiconul „Duden. Deutsches Universalwörterbuch” indică circa 50.000 de cuvinte în limba obișnuită de zi cu zi, iar pentru lexicul principal german cca 70.000 de cuvinte[14] .
Lucrarea „Deutsches Wörterbuch” deFrații Grimm (1852 ... 1960) se apreciază a conține cca 350.000 cuvinte[15] .
Lexiconul luiWahrig indică în prefața ediției 2006 că ar cuprinde cca 260.000 de cuvinte[16] .
Astfel de cifre indică însă doar ordinul de mărime al volumului de cuvinte din lexicul german, deoarece aprecierile acestea conțin de regulă
doar o parte din termenii de specialitate din diverse domenii,
doar o parte din cuvintele derivate și cele compuse,
niciun cuvânt german compus din numai două componente uzuale și care de aceea este foarte ușor de înțeles (pentru cine cunoaște deja componentele sale)[17]
De asemenea, germana este a treia limba străină vorbită înRomânia, fiind predată la toate facultățile de limbi străine din țară. ÎnBanat șiTransilvania există și câteva licee cu predare în limba germană. LaUniversitatea Babeș-Bolyai dinCluj-Napoca 10 din cele 21 de facultăți ale universității oferă programe de studii și în limba germană. LaTimișoara funcționează Teatrul German de Stat (Deutsches Staatstheater Temeswar), unul dintre puținele teatre de limbă germană din afara spațiului germanofon propriu-zis. În germană apar și câteva publicații periodice naționale sau regionale din România, printre careAllgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien (ADZR),Hermannstädter Zeitung șiBanater Zeitung.
Dialectele limbii germane vorbite în Europa Centrală din 1945
Dialectele limbii germane sunt divizate în mod tradițional în trei grupuri:germana de sus (i.e.,Oberdeutsch),germana mijlocie (i.e.,Mitteldeutsch) șigermana de jos (i.e.,Niederdeutsch). „Sus” și „jos” se referă aici la altitudinea geografică a regiunii dialectale: germana de sus se vorbește mai ales în sudul Germaniei, Austria, Elveția și alte regiuni mai înalte (spreAlpi și în văile lor), în timp ce germana de jos se vorbește în nordul Germaniei care este o zonă întinsă de șes de mică altitudine (spreMarea Nordului șiMarea Baltică sau dinSaxonia sprePomerania).
Germana de jos (i.e., Niederdeutsch sauNiededeutsche Sprache) se divizează în două grupuri dialectale, mai precis: saxona inferioară și francona inferioară, vorbite în nordul Germaniei,Țările de Jos și nordulBelgiei, precum și de coloniștii germani, neerlandezi și flamanzi stabiliți înAfrica șiAmerica. Dialectele francone inferioare ale germanei de jos stau la bazalimbii neerlandeze. Unii lingviști consideră germana de jos a fi o limbă distinctă, nu doar un dialect.
Germana mijlocie se împarte, de asemenea, în două grupuri dialectale: germana mijlocie occidentală (i.e.,Westmitteldeutsch) și germana mijlocie orientală (i.e.,Ostmitteldeutsch), fiind vorbită în centrul Germaniei (Saxonia Superioară,Luzacia, sud-estulBrandenburgului, nordulTuringiei,Hessa, Renania Superioară,Renania-Palatinat,Saarland), precum și înLuxemburg, estul Belgiei și în regiunea francezăLorena). Grație poziției sale mediane între dialectele germanei de jos și ale celei de sus, dialectulLausitzisch-Neumärkisch al germanei mijlocii orientale (vorbit înBerlin și în sud-estul Brandenburgului) stă la baza germanei standard (Hochdeutsch).
Germana de sus (Oberdeutsch; a nu se confunda cu germanastandard sau „înaltă” numităHochdeutsch) se împarte în trei grupuri dialectale, la rândul lor subdivizate în graiuri (“Mundarten”): francon (Fränkische Mundarten), austro-bavarez (Österreichisch-Bairische Mundarten) și suebo-alemanic (Schwäbisch-Alemannische Mundarten), vorbite în sudul Germaniei, Austria, Elveția, regiunea autonomă italiană Tirolul de Sud și în Alsacia din Franța.
Unele dialecte contemporane ale limbii germane s-au format între secolele XVII și XIX în America de Nord prin amestecul diferitor graiuri germane vorbite în Europa Centrală, printre acestea numărându-segermana din Pennsylvania,germana texană șigermana hutterită.
În România, germanii din Transilvania vorbesc acasă de cele mai multe oridialectul săsesc (dacă sunt sași) sau cel șvăbesc (care se împarte în dialectul șvăbesc bănățean și dialectul șvăbesc sătmărean). Pe de altă parte,germanii bucovineni vorbesc o serie de dialecte în funcție de regiunea lor de origine (e.g., țipțerii anumite dialecte țipțerești iar șvabii pe cel șvăbesc). Un alt dialect al limbii germane vorbit în România este dialectul landlerilor (i.e., Landlerisch).
Hartă lingvistică a limbii germane vorbite în Europa Centrală și de Est înaintea Primului Război Mondial
Hartă lingvistică a Europei de la începutul secolului al XX-lea în limba italiană, înfățișând răspândirea limbii germane pe cuprinsul continentului în roz închis
Limbile din Europa, hartă lingvistică dintr-un atlas de limbă germană publicat în anul 1934, înPerioada interbelică (limba germană este marcată în roz iar enclavele lingvistice germane din Europa Centrală și de Est în roz-cărămiziu)
Răspândirea cunoștințelor de limbă germană pe cuprinsul Uniunii Europene (UE) în secolul XXI (România fiind încadrată în categoria cu procentele 5%–9%)
Răspândirea cunoștințelor de limbă germană pe cuprinsul Uniunii Europene (UE) în secolul XXI (România fiind încadrată în categoria cu procentele 5%–9%)
Ponderea vorbitorilor de limbă germană pe cuprinsul Statelor Unite ale Americii (SUA), conform recensământului american din 2000
A doua cea mai prevalentă limbă nativă în Statele Unite ale Americii după stat (limba germană este marcată cu verde în zona de Midwestern United States of America, în două state, unul dintre acestea aflate la graniță cu Canada)
^Dornseiff nennt im Vorwort zur 1. Auflage (1933) „30000 bis 100000 Wörter, die in einer Kultursprache gesprochen und geschrieben werden“ (Franz Dornseiff:Der deutsche Wortschatz nach Sachgruppen. 5. Auflage. de Gruyter, Berlin 1959, S. 7), was etwa den Angaben zum zentralen Wortschatz entspricht.
^Duden. Deutsches Universalwörterbuch. 6., überarbeitete und erweiterte Auflage. Dudenverlag, Mannheim/Leipzig/Wien/Zürich 2007, S. 13.ISBN 3-411-05506-5.
