Libia este de circa patru decenii o mare producătoare și exportatoare de petrol, ceea ce a dus la ridicarea nivelului de trai a locuitorilor ei.În prezent, Libia a fost declarată ca având populația cu cea mai mare speranță de viață din Africa (dar în număr de unități este depășită doar de insula britanicăSf. Elena), și anume 74 de ani.
Acest articol sau această secțiune arebibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vedereasusținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
Primele indicații ce apar în istorie despre Libia, se referă la mercenarii libieni angajați înEgiptul antic, în primul mileniu î.Hr. De asemenea armatacartagineză a luiHannibal Barca, a angajat numeroși mercenari libieni, care mai târziu au ajuns să constituie partea cea mai puternică a infanteriei ei în faimoasa expedițiepunică pesteAlpi în peninsulaitaliană. Coasta libiană a fost vizitată de cătregreci șifenicieni, iar mai târziu, dominată deImperiul Roman, devandalii conduși de regeleGenseric, deImperiul Bizantin, apoi dearabi și în sfârșit deImperiul Otoman.
În1912, Libia a fost invadată de cătreItalia. Până atunci, din cauza valorii economice reduse și a poziției strategice mai puțin importante (fiind controlată de șefibeduini) a scăpat de voracitatea puterilor imperiale dinEuropa, daritalienii, care voiau să-și creeze și ei un imperiucolonial, nu aveau în acea perioadă la dispoziție niciun alt obiectiv mai potrivit pentru a-l anexa, iar proximitatea geografică a Libiei cu peninsula apenină le-a facilitat fără îndoială planurile. Dominația italiană asupra Libiei, sau o numeau ei -Tripolitania, a durat până la sfârșitul celui deal Doilea Război Mondial, în timpul conflagrației teritoriul Libiei fiind teatrul luptei întreAfrika Korps a luiErwin Rommel, de parteaAxei, și trupeleMarii Britanii, sub comanda luiMontgomery.
La sfârșitul războiului aliații nu s-au înțeles în privința viitorului fostei colonii italiene. În acel moment Libia avea un teritoriu de cinci ori mai mare decât Italia. Cu toate acestea, populația ei nu depășea un milion de locuitori, ceea ce facea să reprezinte o destinație potrivită de colonizare pentru unii italieni, care începuseră să caute noi locuri de emigrație după război. Dezacordul dintre puterile occidentale șiUniunea Sovietică a făcut caONU să decidă să acorde independența acestei țări, sub conducerea regeluiIdris I.
Astfel, Libia a devenit primacolonie africană, care a obținut independența. Mai târziu puterile europene au regretat aceasta, deoarece au ajutat în acest fel să stimuleze și alte colonii africane să revendice independența. În plus, așa s-a pierdut o ultimă șansă de a construi un stat în stil european pe coasta de sud aMării Mediterane.
Din 1969 până în 2011, Libia a fost guvernată prin intermediul unui sistem pseudo-democratic.Muammar Gaddafi era o figura emblematică și lider al revoluției, deși nu avea nici alt post oficial. Într-adevăr, Muammar Gaddafi a introdus un sistem de guvernământ de tip „socialist arab” sui generis, a proclamat Libia nu „republică” (jumhuriyya) ca alte state arabe, cijamahiriyya („statul maselor”) care se pretinde a fi fost un sistem democratic deexercitare a puterii poporului prin implicare directă în procesul de luare a hotărârilor (putere populară). În realitate era un sistem de dictatură personală. Inspirat de o ideologie panarabă și islamică sui generis („Cartea verde”), și având la dispoziție mari resurse financiare ca urmare a exportului de petrol, colonelul Gaddafi a sponsorizat în trecut acțiuni degherilă și atentate împotriva țărilor occidentale șiSUA. În urma unor asemenea acte, președintele SUA,Ronald Reagan, a ordonat în anul1986 bombardarea unor obiective militare în capitalaTripoli și în orașulBenghazi. În aceste bombardamente au pierit și un număr de civili, între care și Jana, o fiică adoptivă a conducătorului libian.
La sfârșitul anilor ’80 aisecolului al XX-lea, două avioane civile au explodat ca urmare a unor atacuri teroriste, unul înRegatul Unit al Marii Britanii (căzând deasupra localitățiiscoțiene Lockerbie și unul înAfrica (atacul asupra zborului UTA 772, prăbușit în apropierea oazei BilmaBilma, Niger, din Niger).Statele Unite,Marea Britanie șiFranța au acuzat Libia de aceste acțiuni și au întreprins o serie de sancțiuni care să conducă la izolarea regimului libian.
În tot cursul anilor 1970-2000, Libia, sub conducerea lui Gaddafi a jucat un rol activ în viața continentului african, mai ales în Africa Neagră, în care a căutat să dețină un rol conducător. Ea a fost implicată în mișcări subterane și de gherilă sau în lovituri de stat - în regiuni diferite -Uganda, înCornul Africii, înLiberia șiSierra Leone, înCiad,Burkina Faso etc. De asemenea a sprijinit lupta contra regimului deapartheid dinAfrica de Sud.De asemenea liderul Libiei a încercat, după modelul politicii din trecut a luiGamal Abdel Nasser și a Partidului Baas dinSiria șiIrak, să tindă spre unificarea țărilor arabe - astfel a încercat întemeierea de federații, dovedite efemere, cuEgiptul șiSudanul, apoi cuTunisia șiAlgeria.
In martie2001Uniunea Africană, care a luat locul Organizației Unității Africane O.U.A. a fost întemeiată printr-o ceremonie care a avut loc în orașul libianSirt.
După atentatele organizațieial-Qaida din11 septembrie 2001, și după lansarea de către SUA și aliații ei a războiului care a dus la răsturnarea regimuluitaliban înAfghanistan și cea a regimului luiSaddam Hussein înIrak, în anul2003 guvernul libian și-a recunoscut până la urmă responsabilitatea pentru atentatul de la Lockerbie și pentru cel contra zborului UTA 772 a avionului francez pe teritoriul Africii, și a ajuns la acorduri prin care s-a angajat să acorde despăgubiri familiilor victimelor din cele două avioane. Ca rezultat, în ultimii ani au fost ridicate sancțiunile contra Libiei. Libia a fost vizitată în urma acestei cotituri diplomatice, de primul ministru britanicTony Blair și de secretarul de stat americanCondoleezza Rice, iar colonelul Gaddafi a beneficiat de o primire solemnă laParis, unde și-a exprimat însă opoziția față de inițiativa președinteluiSarkozy a fondării unei Uniuni mediteraneene.
După ce mișcările populare au răsturnat conducătoriiEgiptului șiTunisiei, vecinii săi de vest și est, Libia a experimentat un început de revoltă la scară largă pe 17 februarie 2011. Până la 20 februarie, neliniștea s-a răspândit până la Tripoli. Pe 21 februarie 2011, Saif al-Islam, fiul cel mai mare a lui Gaddafi, a vorbit la televiziune libiană de temerile sale că țara ar fragmentat și se înlocuiește cu „15 emirate islamic fundamentalist”, în cazul în care revolta a cuprins intregul stat. El a admis că „greșelile au fost făcute” reprimând recentele proteste și a anunțat planurile pentru o convenție constituțională, dar a avertizat că bogăția și prosperitatea economică a țării a fost recent la risc și au amenințat „râuri de sânge”, în cazul în care protestele continuă.
La 27 februarie 2011,Consiliul Național de Tranziție a fost stabilit. A fost condus deMustafa Abdul Jalil, fostul ministru de justiție a lui Gaddafi. Rolul lui a fost de a administra zonele aflate sub control rebelilor. Aceasta a marcat primul efort serios de a organiza opoziția largă bazată pe regimului Gaddafi. În timp ce Consiliul s-a stabilt în Benghazi, a susținut Tripoli drept capitală. Hafiz Ghoga, un avocat al drepturilor omului, mai târziu a asumat rolul depurtător de cuvânt al Consiliului. La 10 martie 2011, Franța a devenit primul stat care a recunoscut oficial consiliul în calitate de reprezentant legitim al poporului libian.
La 19 martie2011 a fost aprobată rezoluția 1973 aConsiliului de Securitate alONU, cu zece voturi pentru și cinci abțineri, fiind prevăzută o zonă de excludere aeriană asupra Libiei.China șiRusia s-au abținut de la vot, dar nu și-au folosit dreptul de veto pentru blocarea rezoluției.
După încheierea summit-ului de la Paris, aproximativ 20 de aeronave militarefranceze au fost implicate în operațiunea declanșată de armata franceză în Libia, De asemenea, nave americane au lansat primele rachete asupra Libiei, iar unsubmarin britanic a lansat mai multe rachete Tomahawk spre artileria antiaeriană a Libiei.[4] Rusia și China și-au exprimat regretul față de bombardamentele coaliției internaționale din Libia.[5] După câteva operațiuni militare împotriva orașelor controlate de guvernul socialist, ele sunt capturate și Gaddafi este ucis, marcând victoria revoluționarilor libieni, susținuți de NATO.
Libia a fost împărțită în trecut sub formă deguvernorate saumuhafazat, apoi se organizează teritoriul său în 25 de municipii saubaladiyat. Ulterior, țara a fost împărțită în 34 desha'biyat. Apoi s-a restrâns la 22 desha'biyat.
Acest articol sau această secțiune arebibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vedereasusținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
Harta Libiei.
Teritoriul Libiei se extinde între paralela 19.44 și 32.88 grade latitudine nordică și între meridianele 9.41 și 25.22 longitudine estică.Deșertul constituie marea parte a teritoriului libian, iar pământul este un platou, o extensie a platoului african, iar câmpia de coastă se întinde de-a lungulMediteranei.Oaze, multe făcând parte din munții Jabal al-Akhdar până la Mediterana în nord-est, muntele Nafusah în nord-vest, munții Tibesti în sud cu vârful de 2.286 metri.
Libia este cea mai deșertică țară din lume, 98 % din teritoriul său fiind caracterizat de deșerturi de nisip și stâncoase, restul țării find acoperit de zone în care se poate practica agricultura în mod natural, adică zone agricole în excepția oazelor, majoritatea acestor zone găsinduse în nordul regiunii Cirenaica, regiune situata în nord-estul țării, având graniță în nord cu marea Mediterana.
Libia are o populație mică care trăiește pe o suprafață mare. Densitatea populației este de aproximativ 50 de persoane pe km² în cele două regiuni nordice Tripolitania șiCirenaica, dar scade la mai puțin de o persoană pe km² în restul teritoriului. Nouăzeci la sută din oameni trăiesc în mai puțin de 10 % din suprafață, majoritatea trăiesc în primul rând de-a lungul coastei. Aproximativ 88% din populație este urbană, cea mai mare parte este concentrată în cele mai mari trei orașe,Tripoli,Benghazi șiAl Bayda'.[6] Libia are o populatie de aproximativ 6,5 milioane, iar circa jumătate dintre locuitori sunt sub vârsta de 15 ani. În1984 populația a ajuns la 3,6 milioane și a crescut cu aproximativ 4% pe an, fiind una dintre cele mai mari rate din lume. Totalul populației din 1984 a reprezentat o creștere de la 1,54 milioane în 1964.[7]
Nativii libieni sunt în principalberberi, berberiarabizați șiturci; etnici „puri” arabi sunt în principal, triburile debeduini dindeșert șituaregi.[8] Mici grupuritribale hausa și tebu din sudul Libiei sunt nomazi sau seminomazi. Printre rezidenții străini, cele mai mari grupuri sunt cetățeni ai altor națiuni africane, inclusiv nord-africani (în primul rândegipteni) și africani din regiunea subsahariană.[9] În 2011, au fost, de asemenea, aproximativ 60.000 de cetățeni dinBangladesh, 30.000 dechinezi și 30.000 defilipinezi în Libia.[10] Libia este casă pentru o populație mare ilegală care numără mai mult de un milion, majoritatea egipteni și africani subsaharieni.[11] Libia are o mică minoritate italiană. Anterior, exista o prezență vizibilă de coloniști italieni, dar mulți au plecat după independența din1947 și mult mai mulți au plecat în1970, după instalarea la putere a lui Muammar al-Gaddafi.[12]
În Libia sunt peste 140 de triburi și clanuri.[13] Principala limbă vorbită în Libia estearaba (dialectul libian), care este vorbită de 80 % din libieni, și limba arabă modernă standard care este, de asemenea, limba oficială;limbi berbere și tuarege sunt folosite de 20 % din populație, dar nu au statut oficial, aceste limbi sunt vorbite de berberii șituaregii din sud alături de limba arabă.[14]
![Stema Libiei[*]](/mt/?noimg=&dark=on&url=https%3a%2f%2fro.wikipedia.org%2fwiki%2fFi%25C8%2599ier%3aSeal_of_the_National_Transitional_Council_(Libya).svg)
.svg)
.svg)
