| Jeni Acterian | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 22 iunie1916 Constanța,România |
| Decedată | 29 aprilie1958, (41 de ani) București,România |
| Frați și surori | Haig Acterian Arșavir Acterian |
| Căsătorită cu | Adrian Georgescu |
| Cetățenie |  România[1] |
| Ocupație | regizor,teatrolog |
| Limbi vorbite | limba română[2] |
| Activitate | |
| Alte nume | Jeni Arnotă |
| Educație | Facultatea de Litere și Filozofie din București,Conservatorul de Artă Dramatică din București |
Modificădate / text  | |
Eugenia Maria Acterian, prin căsătorieGeorgescu, cunoscută în teatru caJeni Arnotă,[3] (n.,Constanța,România – d.,București,România), a fost o regizoare română, de origine armeană, teatrolog și autoare a unui jurnal intim. Este sora scriitorilorArșavir Acterian și a luiHaig Acterian. Ea a lăsat aproape o mie de pagini deJurnal, tipărit în 1991 de Editura Humanitas.
Eugenia Maria Acterian s-a născut la Constanța și a fost sora mai mică a fraților Haig și Arșavir Acterian.
Jeni (sau Jenny[4]) Acterian a cunoscut încă din tinerețe peMircea Eliade,Eugen Ionescu,Emil Cioran,Petre Țuțea,Petru Comarnescu,Marietta Sadova (soția luiHaig Acterian), și pe mulți alții din aceeași generație. A fost bună prietenă cuMarieta Rareș,Clody Berthola, pictorițaNuni Dona (nepoataCellei Delavrancea),Alice Botez,Rori Nasta (soția actorului și regizoruluiDan Nasta), pictorițaLucica Vasiliu etc.
La 16 ani, Jeni și-a notat primele însemnări într-un caiet, au urmat apoi alte 27 de caiete, în care a continuat să scrie în limba română, franceză sau engleză timp de douăzeci și unu de ani. Și-a dorit să publice proză, dar fiind foarte exigentă cu ea însăși, nu a reușit niciodată să finalizeze un text care să o mulțumească.[5]
Se căsătorește (în 1954) cu tânărul actorAdrian Georgescu, dar căsătoria cu el o dezamăgește în asemenea măsură, încât se cufundă într-o depresie severă: timp de peste o lună se închide în casă, nu mănâncă și nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu. Revine la o viață normală, dar nu se duce în provincie unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de teatru.
Se îmbolnăvește de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă) și își petrece ultimii patru ani din viață în suferință. Moare în noaptea dintre 28-29 Aprilie 1958 la Spitalul I.C. Frimu, la vârsta de 41 de ani.
Primii 10 ani de școală i-a făcut laLiceul „Notre Dame de Sion” din București, după care a fost nevoită, din lipsă de bani, să-și dea examenele, inclusiv cel de bacalaureat, în particular. S-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie.Jeni Acterian și-a luat licența în 1940 cu o teză de licență pe o temă de logică matematică: Raționamentul prin recurență. A fost studenta a luiNae Ionescu, alături deAlice Botez[6]. A fost remarcată de Alphonse Dupront, directorul institutului francez, care îi promite o bursă laSorbona, însă începerea celui de-al Doilea Război Mondial a împiedicat-o să-și continue studiile. Rămasă în țară, primește ajutorul luiMircea Vulcănescu și lucrează timp de patru ani și jumătate ca referent la C.A.F.A. („Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare”), slujbă pe care o detestă.
În 1947 se înscrie la secția de regie a Conservatorului de Artă Dramatică.
A fost asistentă de regizor de scenă și apoi regizor principal laTeatrul Odeon,Teatrul Municipal șiTeatrul Tineretului din București.
La teatrul Municipal, care acum poartă numele deLucia Sturdza Bulandra, unde a fost asistent de regie, a colaborat cu regizoriiLiviu Ciulei și Marietta Sadova. Numele său de scenă era Jeny Arnotă.
Jurnalul lui Jeni Acterian, intitulatJurnalul unei ființe greu de mulțumit (sauJurnalul unei fete greu de mulțumit), cuprinde 27 de caiete, aflate astăzi în fondul Acterian din cadrul FundațieiArhiva Culturală Română. A reușit să fie publicată numai prima parte, din 1932 până în 1947.
Scrierile jurnaliere au fost o preocupare importantă a generației lui Jeni Acterian,Mircea Eliade,Mihail Sebastian,Anton Holban,Dan Botta,Emil Botta manifestându-și interesul față de experiența jurnalieră. Postum, a fost publicat și un volum de „Corespondență”.
Despre „jurnalul său intim”Nicolae Manolescu[7] scrie: „a scăpat de trei perchiziții, încuiat într-un cufăr îngropat în pământ, ceea ce a dus la degradarea unor foi. Consemnările sunt de o sinceritate aproape brutală și fără complezență față de sine.”
Pe lângă scrierile originale, este și autoare a unor traduceri de piese de teatru, din limbile franceză și engleză.
În anul 2005 s-a publicat un volum cu corespondența sa.[8]
