După răstignirea luiIsus, regretând fapta, a aruncat cele 30 monede în incinta Templului lui Irod dinIerusalim (Matei 27:5), după care s-ar fi spânzurat de un copac numit de atunci „copacul lui Iuda” (lat. „Cercis siliquastrum”). Oamenii Marelui Preot Caiafa (Kaiphas) ar fi cumpărat cu acei bani hotarul de pământ „Hakeldama”, folosit ca cimitir pentru străinii decedați înIerusalim (terenul ar fi fost situat la sud de Valea Hinnom și de vechea cetate a Ierusalimului).
Relatarea dinEvanghelia după Matei diferă de cea dinFaptele Apostolilor[4] conform căreia Iuda a crăpat în două, iar locul în care a fost înmormântat a fost cumpărat de Iuda însuși, nu de preoți. Existența acestor descrieri contradictorii ale morții lui Iuda a produs probleme pentru cercetătorii care priveau textul biblic ad litteram.[5] Această problemă l-a determinat peC. S. Lewis să respingă ideea că „orice afirmație din Scriptură trebuie să fie adevăr istoric.”[6] Mai multe încercări de a armoniza Biblia au fost făcute, cum ar fi cea a luiAugustin de Hipona, conform căruia Iuda s-ar fi spânzurat pe un câmp, frânghia s-a rupt mai târziu, iar din cauza căderii corpul său s-a rupt în două,[5][7] sau că relatările dinFaptele Apostolilor se referă la două evenimente diferite.[8]
Majoritatea cercetătorilor moderni sunt de acord că este vorba de o contradicție care nu poate fi reconciliată.[9][10][11] Cercetătorii sunt de acord ca autorulEvangheliei după Matei a ținut o expunere midrașică pentru a prezenta evenimentul drept împlinire a profețiilor din Biblia ebraică. Ei susțin că autorul a adăugat detalii imaginare, cum ar fi ceitreizeci de arginți și faptul că Iuda s-ar fi spânzurat, unei tradiții mai vechi despre moartea lui Iuda.[12]
El este personajul central alEvangheliei după Iuda, care conform luiBart Ehrman nu este Evanghelia după Iuda, ci Evanghelia despre Iuda, adică vestea cea bună despre Iuda.[13]
Conform acesteievanghelii Iuda a fost discipolul care a înțeles cine este de faptIsus,[14] fiind discipolul preferat de El (Iuda nefiind ca cei unsprezece, care erau plini de toate imoralitățile),[15] și a făcut voia luiIsus dându-l pe mâna autorităților care i-au ucis trupul, eliberându-l astfel pentru a se întoarce în Împărăția luiBarbelo (Mama Divină).[16][17]
Conform evangheliei, nu moartea luiIsus ne mântuiește, ci cunoașterea secretă comunicată deIsus lui Iuda.[18]
Evanghelia după Iuda este produsul unui autor cu înclinații gnostice din cel de-al doilea secol d. Hr. Nu este vorba despre relatarea vreunui martor ocular, nici nu este scrisă de Iuda Iscarioteanul. În contrast, Evangheliile canonice au fost scrise în primul secol d.Hr. și, cel puțin două dintre ele au fost atribuite de către tradiția creștină unor martori oculari.[19] Cele patru evanghelii canonice nu au fost scrise de martori direcți la evenimentele relatate,[20] iar ele nici măcar nu susțin că ar fi scrise de martori direcți la acele evenimente.[21][22][23]
^„Vînzătorul le dăduse semnul acesta: ,,Pe care -l voi săruta eu, acela este; să puneți mîna pe el!” (Matei 26:48)).
^„Deci acesta a dobândit o țarină din plata nedreptății și, căzând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele, ” (Faptele Apostolilor 1:18)
^abZwiep, Arie W.Judas and the choice of Matthias: a study on context and concern of Acts 1:15–26 (în engleză). p. 109.
^Scrisoare către Clyde S. Kilby, 7 mai 1959, citată în Michael J. Christensen,C. S. Lewis on Scripture, Abingdon, 1979, Appendix A.
