Acest articol (sau secțiunea de mai jos) conține greșeli deortografie sau depunctuație, folosește o exprimare alambicată sau stâlceștelimba română. Puteți consultamanualul de stil și contribui prin corectarea greșelilor.
Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice,sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsescnotele de subsol. Puteți ajuta introducândcitări mai precise ale surselor.
Musulmanii susțin că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, de asemenea, că Mahomed este ultimul profet și mesager al lui Allah;[1] ei cred și în toți profeții și apostolii care au fost trimiși omenirii înainte de Mahomed, precumAvraam,Iosif,Moise,Isa ibn Maryam (Iisus) și mulți alții, care sunt sau nu menționați în Coran, cred în scrierile lor și în mesajele pe care le-a dat Allah pentru a le explica oamenilor, precumTora,Psalmii șiEvanghelia.
Majoritatea musulmanilor (circa 75-90%) suntsunniți.[2] A doua confesiune,Șiia, aproximativ 10-20%.[3] Cea mai mare țară cu populație musulmană esteIndonezia cu 12,7% din musulmani, urmată dePakistan cu 11%,India cu 10,9% șiBangladesh cu 9,2%.[4] Comunități mari se mai găsesc înChina,Rusia și, parțial, înEuropa. Cu 1,57 - 1,65 miliarde de adepți sau 22 - 24% dinpopulația globului,[5][6][7] Islamul este a doua și una din religiile cu cea mai rapidă creștere după numărul adepților din lume.[8][9]
Repartiția musulmanilorșiiți șisuniți în lumeMoscheea "Carol I" (moscheea mare) dinConstanța
Islam (ar.:اسلامislam) șimusulman (ar.: مسلمmuslim) sunt două derivate, primul, nume de acțiune, al doilea, participiu activ, de la verbul أسلمaslama "a se supune", așadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînțelegându-se, față deDumnezeu. Verbulaslama este derivat de la rădăcinaslm care are sensul de "integritate", "desăvârșire", "sănătate", "pace", "tihnă" etc. Un cuvânt derivat de la aceeași rădăcină سلامsalām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în formula de salut السلام عليكمas-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întruDumnezeu".[10][11]
Islamism - termen inventat deVoltaire, care, în definiția sa contemporană, se referă la versiunea radical extremistă a islamului politic. De foarte multe ori înmass media,islamul este confundat cuislamismul;
Mahomedanism - termen învechit prin care era desemnată religia islamică, ieșit din uz;
Islamolog - specialist în islam;
Islamologie - știința care se ocupă cu studierea islamului;
Islamist - musulman fundamentalist care propagă politica radicală bazată numai pe Coran.[12]
Coranul (în arabă : Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original se numește قرآن și înseamnă „recitare”. Deși este numit „carte”, când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tipărită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiției islamice,profetului Mahomed de cătreîngerul Gabriel (Gavriil; ar.:Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii610 și moartea lui Mahomed în632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pepergamente, pietre, omoplați de cămilă.
Schematic, versiunea tradiției a faptelor, spune că după moartea profetului Mahomed (632),Abu-Bekr, primulcalif, i-a poruncit luiZayd bin Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Mahomed,Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treileacalif,Usman, între anii650 și656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămânând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.
Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numeleMushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman") organizeazărevelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine cronologică, și printre musulmani există un consens privind împărțirea capitolelor în celerevelate laMecca și celerevelate laMedina. Unelesure (de exemplu Sura XVII -Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.
DeoareceCoranul a fost scris într-unsistem grafic ce nota doarconsoanele și care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeaulimba arabă se converteau la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltatforme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indicavocalele. Sute de ani după Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante canonice de citire aCoranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea textului - scris fără punctuație - în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.
FormaCoranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar dinCairo, în1923.
Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliții au susținut creareaCoranului de-a lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și perfecțiuneaCoranului, existent în ceruri înainte să fierevelat lui [Mahomed.Teologia aș'arită (care a devenit predominantă) susține eternitateaCoranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși, unele mișcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziția mu'tazilită.
Cei mai mulți musulmani privescCoranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi dinCoran. Vechile exemplare aleCoranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentruCoran.Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală și viața în comunitate, un adevăr istoric și științific.
Tipărirea în masă aCoranului înarabă și traducerea în alte limbi sunt considerate facilități moderne.
A doua sursă a legii islamice, după Coran, esteSunna.Sunna (ar.: سنةsunna “conduită”, în cazul de față, conduitaprofetuluiMahomed) se constituie din spusele și faptele profetului Mahomed, așa cum sunt ele cuprinse înhadīth-uri (termen redat prin "tradiții") pe care se bazează jurisconsulții șiteologii pentru a preciza mai bine conținutul legii islamice, izvorâtă dinCoran.Sunna cuprinde spusele profetului Mahomed și faptele acestuia și ale unora dintre însoțitorii săi, pe care le-a aprobat.
Sensul general al cuvântuluihadīth (ar.: حديث) este acela de povestire, pildă, spusă memorabilă transmisă de-a lungul generațiilor. Culegerile dehadīth-uri se bazează pe o moștenire eminamente orală, deoarece profetul Mahomed interzisese notarea propriilor sale cuvinte pentru a nu fi confundate cu textulcoranicrevelat. Cele mai cunoscute și apreciate culegeri dehadīth-uri sunt:Sahīh-ul (Autentic) Al-Bukhari (m.870),Sahīh-ul lui Muslim (m.875), cunoscute împreună sub numele deAs-Sahīhāni (Cele două autentice).
Hadīth-ul, din punct de vedere al formei, se compune din două părți.
Lanțul martorilor sau al garanților și textul propriu-zis. Lanțul (ar.: إسنادisnād, سندsanad, سلسلةsilsila) este o înșiruire de martori sau garanți de o înaltă probitate. Lanțul începe cu menționarea ultimului garant, contemporan cu autorul care povesteștehadīth-ul și urcă, apoi, din generație în generație până la un însoțitor cunoscut al profetului Mahomed care l-a văzut pe acesta, într-o situație dată, procedând într-un anumit fel sau decretând un anume lucru. Pentru cahadīth-ul să fie considerat autentic (ar. صحيحsahīh), lanțul de garanți trebuie să fie neîntrerupt. Dacă lanțul nu este complet, adică are puncte ce pot fi contestate, atuncihadīth-ul respectiv este considerat slab (ar.: ضعيفda’īf), iar dacă lanțul nu are nici o consistență, atuncihadīth-ul respectiv este declarat fals (ar.: مزورmuzawwar).
Textul propriu-zis (ar.: متنmatn) relatează într-un mod extrem de concis o spusă sau o atitudine a profetului.
Musulmanii consideră căDumnezeu (în arabăﷲ) a revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prinMahomed (circa570–632) și alțiprofeți, printre careAdam,Avraam,Moise șiIisus. Baza credinței islamice se găsește înshahādatān ("două mărturii"):lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — „Nu există (dumne)zeu în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu”. Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite și să creadă aceste cuvinte. Sunniții privesc această formulă ca pe unul din ceiCinci stâlpi ai islamului.
Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelației către omenire esteCoranul, pe care îl consideră perfect, reprezentând revelația finală a luiDumnezeu. Musulmanii cred că părți aleBibliei și aleTorei au fost pierdute, interpretate greșit sau distorsionate de credincioși. Din această perspectivă, Coranul este văzut ca o corectură adusă cărților sfinteiudaice șicreștine. Musulmanii susțin că islamul conține în esență aceeași credință ca a tuturor trimișilor luiDumnezeu omenirii de laAdam, Coranul codificând revelația finală a luiDumnezeu. Învățătura islamică vedeiudaismul șicreștinismul ca derivând din învățăturile unora din aceștiprofeți - în specialAvraam - și recunoaște rădăcinile lor avraamice, în timp ceCoranul îi numește Oameni ai Cărții.
Există șase credințe elementare împărtășite de toți musulmanii:
Credința în Dumnezeu, singurul demn de venerație;
Credința în toți profeții și trimișii lui Dumnezeu;
Credința în cărțile trimise de Dumnezeu;
Credința în îngeri;
Credința în Ziua Judecății (Al-din) și în înviere (Al-Qiyama);
Credința în destin (Qadaa șiQadar în arabă). (Aceasta nu înseamnă că un om este predeterminat în acțiuni sau să trăiască o anumită viață. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.)
Crezul musulman (traducere aproximativă):
"Cred în Dumnezeu; și în Îngerii Săi; și în Scripturile Sale; și în trimișii Săi; și în Ziua de Apoi; și în Soartă, că Binele și Răul sunt de la Dumnezeu, și în Înviere după moarte. Mărturisesc că nu există nimic demn de venerație în afară de Dumnezeu; după cum mărturisesc căMuhammad este trimisul Său."
Allah este un alt cuvânt arab, și este numele sfânt al divinității. Cercetăriantropologice islamice, atestă faptul căAllah conține un mesaj puternic religios, datorită rădăcinii și originii sale și provine de la verbul arab ta’allaha sau alaha, care se traduce prin „a fi venerat”. Înarabă, cuvântulAllah semnifică „Cel care merită toată venerația” și este mesajul purmonoteistic alislamului. CuvântularamaicEl este echivalentul luiGod în engleză, iar din punct de vedere fonetic, se apropie de cuvântulAllah. Alte versiuni ale limbii ebraice suntEl șiElah, cu pluralul sau forma glorificatăElohim. Motivul acestor similarități stă în faptul căaramaica,ebraica șiaraba sunt toatelimbi semitice cu origini comune. Un musulman trebuie să folosească denumirea de Allah și nu de Dumnezeu. Numele Lui a fost folosit de toți profeții, de la Adam până la Mahomed. El reprezintă comprimarea a două cuvinte arabe: al (un articol hotărât=ul) și ilah (=Dumnezeu), adică Dumnezeul. Eliminând litera i, vei descoperi cuvântul Allah. În funcție de poziția sa, în propoziția arabă, acesta poate avea forma Allaha, care se apropie de denumirea din limba ebraică dată Creatorului, și anume Elaha. Dar evreii folosesc greșit forma de plural Elahim, ceea ce denotă mai mulți zei. Cuvântul Allaha se apropie mai mult de cuvântul din limba aramaică, ce-l desemnează pe Dumnezeu și care a fost folosit de Iisus, și anume Alaha.
În ipoteza că Allah ar veni de la al+ilah, reținută de majoritatea filologilor, este mai puțin interesant pentru noi să vedem cum s-a făcut trecerea de la ilah la Allah; în schimb, originea și semnificația cuvântului ilah, așa cum au fost ele analizate de lexicografii arabi, aduc elemente importante pentru stabilirea ariei semantice a acestuia. Unii îl consideră pe ilah ca derivând de la ‘aliha/ya’lahu cu prepoziția ‘ila, care înseamnă a căuta scăpare la: Allah este cel la care oamenii caută scăpare în nenorocire. Același verb are ca prim sens a fi uluit: măreția lui Allah este uluitoare pentru oricine. Aliha mai are și sensul de a adora; și aici forma ilah are sens de participiu pasiv: cel adorat. O altă etimologie, mai ciudată, îl derivă pe ilah de la ‘aliha bi- a se statornici (undeva): Allah este neschimbător, statornic. Alții îl derivă pe ilah de la waliha ila, a dori cu ardoare, a tânji după: Allah e dorit de inimile oamenilor. De la același verb, walah (numele verbal) poate însemna și iubire puternică. Acesta are și un înțeles complementar de: oamenii îl iubesc pe Allah, și Allah îi iubește pe oameni.
În ipoteza că Allah vine de la al+lah, ipoteză puțin răspândită, lah ar veni de la LWH, care înseamnă fie a fi ascuns, învăluit (Allah ar fi numit astfel pentru că este ascuns privirilor noastre), fie a fi înălțat-Cel Preaînalt .
Conceptul fundamental în islam este unicitatea lui Dumnezeu (tawhid). Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.
În arabă, Dumnezeu se numeșteAllah, o formă aal-ilah, sau "unicul dumnezeu".Allāh se traduce așadar prin "Dumnezeu". Utilizarea implicită a articolului hotărât înAllah indică unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este același cu Dumnezeul iudeo-creștin. Totuși, musulmanii resping teologia creștină privinddoctrina Treimii care îl privește pe Iisus ca pe Fiul luiDumnezeu), văzând aici o formă de politeism.
Nu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a luiDumnezeu în islam, deoarece o astfel de imagine artistică ar duce la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulți musulmani cred căDumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea Sa bidimensională sau tridimensională. Musulmanii preferă să-l descrie peDumnezeu prin atributele divine menționate înCoran, cunoscute drept "cele mai frumoase nume" (ar.: الأسـماء الحسنـىal-asmā’ al-husnā), în număr de 99 (suntCele 99 de nume ale lui Allah ca, de exemplu: Supremul, Milostivul, Înțeleptul, Înaltul).
Coranul prezintă modul în care Dumnezeu creează două clase de servitori umani: trimiși (rasūl în arabă), și profeți (nabĩ în arabă și ebraică). În general, trimișii sunt categoria superioară, dar musulmanii consideră că toți profeții și trimișii lui Dumnezeu sunt egali. Se spune că toți profeții au vorbit cu divinitatea; doar cei care au primit o revelație majoră sunt numiți trimiși.
Trimiși importanți sunt considerațiAdam,Noe (Nūh),Avraam (Ibrāhim),Moise (Mūsā),Iisus (Isā) șiMahomed, toți făcând parte dintr-o succesiune de oameni călăuziți de Dumnezeu. Islamul cere credincioșilor să accepte cea mai mare parte a profeților iudeo-creștini, fără să facă distincții între ei: "Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioșii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în trimișii Săi. 'Noi nu facem deosebire între trimișii Săi'. Și ei au spus: 'Ascultăm și ne supunem!' (Coranul,II, 285) În Coran sunt menționați 25 de profeți.
Coranul (XXXIII, 40) îl prezintă pe Mahomed ca fiind ultimul dintre profeții trimiși de Dumnezeu omenirii, numindu-l „pecetea profeților” (ar.:khātam an-nabiyīn). Cu toate acestea, au existat unele grupări ai căror conducători s-au proclamat succesori ai lui Mahomed sau ai căror membri au făcut astfel de afirmații despre conducătorii lor.
Eschatologia islamică se ocupă, în egală măsură, de destinul individului și de cel al întregii făpturi. Islamul, ca și alte religii, predică învierea (ar.:al-qiyãma) trupească a morților, finalizarea unui plan divin al creației, și judecarea tuturor după fapte: cei ce au făcut fapte bune, vor fi răsplătiți cu plăcerileraiului (ar.:ğanna), iar cei care au păcătuit vor fi pedepsiți cu chinurileiadului (ar.:ğahannam, din ebraiculge-hinnom sau "valea Hinnom").
Există o autoritate care să decidă dacă o persoană este acceptată sau eliminată din comunitatea de credincioși, cunoscută caUmmah. Islamul este deschis pentru oricine, indiferent de rasă, vârstă, sex sau credințe anterioare. Nu este nevoie decât de credință în valorile centrale ale islamului. Această condiție se îndeplinește făcând mărturia de credință, fără de care o persoană nu poate intra în islam.
Shari'a (ar.:šarī‘a "calea cea bună", avea în preislam sensul de "cărare ce duce la o oază", așadar singura cărare care-i garanta viața celui ce-o urma) este legea islamică ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu, așa cum au fost ele păstrate în Coran și în Sunna (Cutuma, bazată pehadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace (vezi mai jos "Ramurile islamului"). Erudiții musulmani au elaborat o știință numităfiqh (jurisprudența islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieții, de la cele mai simple și banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de doctrină. Legea se referă la cei "Cinci Stâlpi" ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la dreptul penal, la viața socială, familială, la interdicții alimentare, la impunerea unei anumite vestimentații (mai ales în cazul femeilor) etc. Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viață a unui musulman:
datoria obligatorie (ar. :fard) care trebuie îndeplinită întocmai, așa cum a fost prescrisă, fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viața de Apoi și pedepsei legiuitorului în această viață;
îndatorirea (ar. :wāğib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele profetului Mahomed. Dacă musulmanul îndeplinește îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplinește nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;
lucrul îngăduit (ar. :halāl), ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.);
lucrul nerecomandabil (ar. :makrūh, "detestabil", "scârbos"), un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fără să insiste asupra acestei interziceri.
lucrul interzis (ar. :harām), un lucru oprit total de către Legiuitor, iar săvârșirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât și o pedeapsă în lumea aceasta.
Legea islamică la nivel de guvernare și justiție socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic. Sharia impune moartea pentru cei care se leapădă de religia islamică.
Există școli diferite și mișcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În același timp, totuși, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice, care traversează atât timpul, cât și spațiul. Explicația acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice a Legii islamice și deși aceasta din urmă este interpretabilă și modernizabilă, ea comportă totuși anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind și dificultățile majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare și democratizaredrepturile omului.
Obligațiile musulmanului se constituie, în primul rând, din "Cei Cinci Stâlpi" (ar.:al-arkanal-khamsa). Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligații, musulmanul trebuie să fie major și cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe îndeplinirea uneia dintre obligații, el trebuie să-și exprime (în sinea lui) intenția (ar.:niyya) a ceea ce vrea să facă, adică să conștientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligații este precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact această menire.
Mărturisirea de credință (ar.:šahāda), prin care o persoană își exprimă apartenența la islam, și care constă în afirmarea unicității lui Dumnezeu, al cărui trimis este Mahomed:lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh „Nu existâ [dumne]zeu în afară de Dumnezeu, iar Mahomed este trimisul lui Dumnezeu”.
Rugăciunea (ar.:salāt),ce constă într-un ansamblu de gesturi - prosternări, îngenuncheri, înclinări - însoțite de rostirea unor formule rituale, se desfășoară de cinci ori pe zi, în momente bine precizate, anunțate de muezin (fie direct prin vocea sa , fie printr-o înregistrare): rugăciunea din zori (subh), de la prânz (zuhr); de după-amiază ('isr), de dinainte de apusul soarelui (maġrib), de după lăsarea serii (išā). Vinerea, la prânz, are loc rugăciunea comunitară la moschee, rugăciune însoțită de predica (khutba) imamului.
Postul (ar.:sawm), ce constă în abținerea de la mâncare, băutură, relații sexuale pe timpul zilei (începând cu puțin înainte de răsăritul soarelui până după asfințitul acestuia) pe tot parcursul lunii Ramadan, a IX-a lună a calendarului islamic.
Dania (ar.:zakāt), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ținute mai mult de un an, cu puține excepții, pentru fiecare musulman a cărui avere depășește media, și 10% sau 20% din producția agricolă. Acești bani sau produse vor fi distribuite săracilor.
Pelerinajul (ar.:hağğ), realizat în primele două săptămâni ale luniidhū-l-hiğğa, la Mecca și în împrejurimile sale, care este obligatoriu o dată în viață pentru cei care au posibilitatea materială.
Notă: Războiul sfânt (ar.:ğihād) a fost considerat al șaselea stâlp doar de către kharigiți (vezi mai jos).
În funcție de cele cinci postulate enumerate mai sus, Legea islamică definește păcatele pe care ar putea să le săvârșească un musulman și pedepsele care i se aplică de către comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre acestea cele mai grave, numiteleal-kaba’ir "marile păcate" sunt (cf. Az-Zahabi, Al-kaba’ir):
Moschee din Isfahan (Iran)
facerea de părtași lui Dumnezeu ;
uciderea unui om;
vrăjitoria;
neîmplinirea rugăciunii;
sodomia
neachitarea daniei;
neascultarea și supărarea părinților;
luarea de camătă;
întreruperea postului înRamadan, fără justificare și fără îngăduință;
mărturia mincinoasă;
sinuciderea;
consumarea cărnii de mortăciune, a sângelui și a cărnii de porc;
etc.
Cel mai de temut păcat este « facerea de părtași lui Dumnezeu », căci prin aceasta se neagă însăși esența religiei islamice « la ilāha illā allāh » nu există [dumne]zeu în afară de Dumnezeu : "Dumnezeu nu iartă să-i fie alăturați alții, însă El iartă cui voiește păcate mai puțin grele decât acesta" (Coran, IV, 48). Pedeapsa – dată pe aceasta lume – celui ce se face vinovat de un astfel de păcat este moartea. De altfel mare parte din păcatele mari sunt pedepsite fie cu moartea (de exemplu, și sodomia este pedepsită cu moartea celor implicați), fie cu amputarea unor membre (mâini, picioare, urechi, de exemplu, pentru furt), fie cu biciuirea în public (de exemplu, pentru prostituție).
Acestui prim păcat, Legea islamică, îi asociază și apostazia și blasfemia, ambele pedepsite cu moartea. Apostazia, convertirea unui musulman la altă religie, este lipsa de loialitate față de islam a oricui a făcut mărturisirea de credință. Blasfemia este lipsa de respect pentru principiile esențiale ale islamului. Nu există o distincție clară între aceste concepte, mulți credincioși considerând că nu poate exista blasfemie fără apostazie.
În perioada califatului islamic, apostazia era considerată trădare, și era tratată ca ofensă capitală, iar pedeapsa cu moartea era executată sub autoritatea califului. În zilele noastre apostazia poate fi pedepsită cu moartea în țări conduse de regimurile ce promovează islamul ca politică de stat, dar, indiferent de orânduirea social-politică, noțiunea de pedeapsă capitală pentru apostazie și blasfemie e specificată chiar de Quran.
Alte pedepse indicate deShari'a (în funcție de interpretare) pot să ducă la anularea căsătoriei cu un musulman, îndepărtarea copiilor, pierderea proprietății și drepturilor de moștenitor sau alte sancțiuni.
În ultima perioadă, organizațiile care apară drepturile omului încearcă să se implice într-un dialog cu autoritățile islamice pentru eliminarea acelor pedepse prevăzute de legea islamică, precumcrima de onoare, pedepse ce aduc o gravă atingere drepturilor fundamentale ale omului. Astfel de dialoguri se află încă la început, rezultatele nefiind încă vizibile.
Fereastră demoschee cu arabescuri, Alhambra (Spania)
Calendarul islamic începe cu data1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde încalendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., și reprezintă începutul erei islamice marcată de strămutarea (ar. هجرة :hiğra)profetuluiMahomed de laMecca la Yathrib (viitoare Medina).
Anul islamic este unan selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un număr de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numără 354 de zile, adică cu 11 zile mai puțin decâtanul solar, folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate lacalendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme față de anul precedent.
Pentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare — cel islamic,selenar și cel creștin,solar —-,otomanii au introdus, la 1 martie1676, un calendar financiar lunaro-solar, prin care la fiecare treiani lunari se mai adăuga o lună de 30 zile (aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele douăsisteme calendaristice, însă acest hibrid nu se folosea decât în domeniul financiar.
Echivalarea anilor selenari cu cei solari, și invers, se face pe baza a două ecuații algebrice simple care pornesc de la faptul ca egalitatea între anii islamici și cei creștini se stabilește o dată la 32 de ani solari. Așadar, 32 ani solari=33 ani selenari. Ecuația de echivalare a anilor solari conform calendaruluicreștin în ani selenari conform calendarului islamic este următoarea:
Unde C reprezintă anii solari, creștini,622 este anulhegirei, iar M, anii selenari, islamici. Pentru aflarea anilor islamici plecând de la aniicreștini, formula este:
Zecimalele care apar la rezultat reprezintă zile ce vor fi grupate în luni. În epoca actuală, în majoritatea țărilor islamice se folosesc în paralel cele doua calendare, pe actele oficiale menționându-se întotdeauna două date: cea islamică ce poartă indicativul H (هـ)de lahegira, și cea creștină ce poartă indicativul M (م) de laAl-Milād, Nașterea (luiHristos) înarabă.
Marea schismă islamică din anii655-661 pricinuită de luptele pentru conducereacalifatului, numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărțiriimusulmanilor în: sunniți (90% dintremusulmani),kharigiți (0,2%) șișiiți (9,8%), dintre care 80% se află înIran.
Din aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic (ar.: فقهfiqh) următoarelor surse: Coranul, Tradiția profetului Mahomed (sunna), reflecția și consensul. În funcție de această pondere se constituieșcolile juridice din islam: cele patru școli juridice sau rituri ale sunnismului (malekit, hanefit, șafeit și hanbalit), legislația șiită (jaʽfarită sau duodecimană, ismaelită și zaydită) și ceaibadită[13].
Sunniții sunt aceimusulmani care perpetuează opțiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunității islamice drept o problemă de moștenire, după cum au refuzat să accepte că însușirea dogmei și a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărțiți în patru școli sau rituri (ar. : مذهبmadhhab „manieră de a merge”) care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, șafiismul și hanbalismul.
Malekismul sau școala malekită, ce îl are drept fondator pe Malik bin Anas (m.795), autorul primului tratat de drept islamic,Al-Muwattā (Cel simplificat), se bazează pe opinia personală rațională (ar.: رأىra’y) și pe raționamentul prin analogie (ar.: قياسqiyās) mai mult decât pe Tradiții. Malekismul este predominant înMaghreb, sudulEgiptului,Africa occidentală (inclusiv înNigeria).
Musulmani rugându-se
Hanefismul sau școala hanefită, ce îl are drept fondator pe Abu Hanifa (700, Kufa –767,Bagdad), acceptă, pe lângă izvoarele primare ale dreptului canonic,Coranul și Tradițiile, opinia personală rațională (ar.: رأىra’y), atunci când nu se găsește un precedent al cazului în discuție în sursele amintite. Hanefismul este predominant înTurcia și în regiunile aflate cândva sub dominațieotomană, în afară deMaghreb șiEgipt. Musulmanii dinDobrogea sunt hanefiți.
Șafiismul sau școala șafiită, ce îl are drept fondator pe Aș-Șafi’ (m.820), se bazează pe Tradiții și pe raționamentul prin analogie, atunci când situația o cere. Consensul –’iğmā‘– învățaților (ar.:‘ulamā’) este acceptat, fără să fie însă privilegiat. Șafiismul este majoritar înIndonezia,Malaezia,Filipine,Africa orientală, și prezent, într-o oarecare măsură, înEgipt,Caucaz,Kurdistan,Asia Centrală,Yemen șiPalestina.
Hanbalismul sau școala hanbalită, ce îl are drept fondator pe Ahmad bin Hanbal (mort în855), respinge opinia personală și raționamentul prin analogie, pentru a elimina posibilitatea apariției inovației păcătoase (ar.: بدعةbid‘a), limitându-se la o interpretare strict literală aCoranului și a Tradițiilor. Deși această școală va intra în declin începând cu secolul al XIV-lea, subotomani, ea va renaște sub o nouă formă în secolul al XVIII-lea, prin mișcarea wahhabită sau salefită, inițiată de Muhammad bin ’Abd al-Wahhab, pornind de la gândirea marelui teolog hanbalit Ibn Taymiyya (m.1328).Islamul wahhabit este recunoscut ca religie oficială aArabiei Saudite și are o influență importantă în lumea islamică din cauza controlului saudit al orașelor sfinteMecca și Medina, și din cauza finanțăriisaudite a unor școli șimoschei din alte țări.
Kharigiții (ar.: خوارجةkhawāriğa „secesioniști"), la început susținători ai luiAli, l-au asasinat în657, considerându-l prea șovăielnic și imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunității islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalității tuturor credincioșilor, ei cred că imamatul și califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproșabil din punct de vedere moral și religios. Puritani desăvârșiți, kharigiții îi exclud din islam pe toți aceia care se fac vinovați de păcate grave. Descendenți ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe insulatunisiană Djerba, ca și înOman, sub numele deibadiți, unde reprezintă jumătate din populație.
Șiiții (nume ce vine de la شيعة عليšī‘at ‘ali „partidul luiAli”) urmașii partizanilor lui ’Ali , văr și ginere alprofetuluiMahomed, care încarnează legitimitatea casei profetului (ar.: أهل البيتAhl al-bayt) împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar și Osman) care au domnit în locul său și împotriva descendenților acestora. Șiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizați să practice reflecția (ar.: اجتهادiğtihād „efort de a înțelege”) ceea ce-i îndreptățește să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârșitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, considerați ca intermediari între om șiDumnezeu au pentru mulți dintre șiiți o aură divină, noțiune total străină sunniților, ca și aceea de imamat.
Țări în care musulmanii reprezintă mai mult de 10% din totalul populației.
Șiismul septiman, „cu șapte imami”, grupează câteva grupuri contrastante.Ismaelismul septiman a susținut dinastiacalifiană a fatimizilor (909-1171) ce a domnit în Ifriqiyya șiEgipt. Un ordin extremist și terorist, apărut în perioada de declin a fatimizilor, intitulatAl-fida’iyya (Oamenii Sacrificiului), cunoscut de europeni ca„secta asasinilor” (de la ar.: حشاشينhaššāšīn „consumatori de hașiș”), ce avea ca obiectiv triumful cauzei ismaelite adevărate, a fost anihilat de cătremongoli șimameluci. O altă subsectă șiită este grupareakarmațiană apărută în secolul al IX-lea.
Din ismaelismul septiman derivă și grupareaagha-khan.
Șiismul zaydit, cu cinci imami, a fost fondat de Zayn Al-’Abidin, nepot al lui Husayn, fiul califului ’Ali. Zaydiții s-au stabilit în nordulYemenului unde formează 40% din populație. Ei condiționează dreptul urmașilor lui 'Ali și ai Fatimei de a deveni imami de calitățile lor morale și intelectuale.
Un grup musulman foarte mic, localizat în special înStatele Unite ale Americii, urmează invățăturile lui Rashad Khalifa și se numesc„supușii" (care nu este altceva decât o traducere a cuvântului arab مسلمونmuslimūna „musulmanii") . Ei resping Tradiția și dreptul canonic și spun că se călăuzesc doar dupăCoran. Există un grup și mai mic de musulmani care pretind că reprezintă invățăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi desprins din „supuși". Marea majoritate a musulmanilor consideră acest grup ca fiinderetic.
Sufismul (ar.: تصوفtasawwuf) sau mistica islamică este o practică spirituală prin care se încearcă ajungerea la cunoașterea divinității nemijlocit, nu numai prin intermediul revelațieicoranice. Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia cuDumnezeu. Renunțând, încet,încet la lumea materială, el merge pe calea (ar.: طريقةtarīqa) pe care și-o alege, nedorind nimic altceva decât de a-și dărui întreaga dragoste luiDumnezeu, necondiționat, neașteptând nici o răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă. La începuturile misticii islamice, laBasra, înIrakul de astăzi, mistica Rabi'a (721 –801) alerga pe străzi, într-o mână cu un tăciune aprins ca să dea focraiului, iar în cealaltă cu o cofă de apă să stingăiadul, astfel ca să nu mai poată fi preocupată de nimic altceva decât deDumnezeu în sine, de dragostea care o unea cuDumnezeu. Sufiții – care au cunoscut de-a lungul istoriei islamului câteva sute de grupări – sunt deasupra oricărei împărțiri doctrinare a islamului, mai mult decât atât, ei își manifestă dragostea pentru întreaga creație așa cum reiese din acest fragment celebru din opera marelui misticandaluzIbn Arabi (1165-1240):
„Inima mea poate fi orice: o pajiște pentru gazele, omănăstire pentrucălugăricreștini, un templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tableleTorei și carteaCoranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia și credința mea”.
Religia islamică a fost criticată, în primul rând, de cătrecreștini care l-au considerat oerezie. Unul din primele astfel de atacuri îl întreprindeIoan Damaschinul în lucrareaPerì hairéseōn ("Despre erezie").
Printre cele mai importante teme ale criticii islamului se situează: moralitatea vieții luiMahomed, presupusele contradicții dinCoran, respectareadrepturilor omului și condițiafemeii în statele islamice, dar și radicalismul religios al învățăturilor islamice care susțin conversia necredincioșilor prin Jihad (război sfânt) și moartea pentru încercarea de renunțare la religie.
ÎnAngola, islamul este catalogat casectă periculoasă și este interzis prin lege. În urma acestei hotărâri luate în 2013 au fost închise și demolate 78 de moschei.[14]
„Sunnite”. Encyclopædia Britannica Online. Accesat în.They numbered about 900 million in the late 20th century and constituted nine-tenths of all the adherents of Islām.
„Quick guide: Sunnis and Shias”. BBC News.. Accesat în.The great majority of Muslims are Sunnis - estimates suggest the figure is somewhere between 85% and 90%.
Sunni Islam: Oxford Bibliographies Online Research Guide "Sunni Islam is the dominant division of the global Muslim community, and throughout history it has made up a substantial majority (85 to 90 percent) of that community."
^*„Islam Today”.Islam: Empire of Faith (2000).PBS. Accesat în.Islam, followed by more than a billion people today, is the world's fastest growing religion and will soon be the world's largest...
„No God But God”.Thomas W. Lippman.U.S. News & World Report.. Accesat în.Islam is the youngest, the fastest growing, and in many ways the least complicated of the world's great monotheistic faiths. It is a unique religion based on its own holy book, but it is also a direct descendant of Judaism and Christianity, incorporating some of the teachings of those religions—modifying some and rejecting others.
