| Ion Caraion | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Pălici,România |
| Decedat | (63 de ani)[1] Lausanne,cantonul Vaud,Elveția |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | poet critic literar[*] traducător jurnalist |
| Limbi vorbite | limba română[2] limba franceză |
| Activitate | |
| Studii | Colegiul Național Bogdan Petriceicu Hasdeu Universitatea din București |
| Limbi | limba franceză limba română |
Modificădate / text  | |
Ion Caraion (pseudonimul literar al luiStelian Diaconescu; n.24 mai1923,Pălici,Buzău,România – d.21 iulie1986,Lausanne,Elveția) a fost unscriitorromân.
S-a născut în comuna Rușavăț (aziViperești[3][4]), satulPălici, județul Buzău, într-o familie de țărani. Între 1935-1942 urmează cursurileLiceului „B. P. Hasdeu” dinBuzău, unde, din 1941, împreună cuAlexandru Lungu, redactează revista de poezieZarathustra. Între cei care au publicat în acestǎ revistǎ îl gǎsim și pe poetulIon C. Pena. Urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie dinBucurești și lucrează la ziareleTimpul (1942-1943) șiEcoul (1943-1944).[5]
Debutează în 1939 înUniversul literar și în 1940 înCurentul literar cu versuri și recenzii. Volumul de versuriPanopticum (EdituraPrometeu) este confiscat de cenzură. Din 1945 este secretar general de redacție la revistaLumea (directorG. Călinescu), în1947 este numit șef de presă la Editura Fundațiilor Regale (directorul edituriiAl. Rosetti). Editează, împreună cuVirgil Ierunca, revista de poezie în cinci limbiAgora, în care publică poeți și eseiști prestigioși din țară și străinătate (revista a fost interzisă după primul număr).Finanțarea a fost obținută de Octavian Neamțu din bugetul prestigioasei Edituri a Fundațiilor Regale.
Publică două articole virulente:Criza culturii șiCriza omului în ziarulJurnalul de dimineață. Între 1950 și 1955 face închisoare laCanalul Dunăre-Marea Neagră și minele de plumb de laCavnic șiBaia Sprie, în urma unei condamnări politice.
Până în martie 1958 este redactor al publicațieiLimbă și literatură. Arestat din nou în 1958, este condamnat la moarte pentru „trădare”, apoi, prin comutare, la muncă silnică pe viață. Este eliberat în 1964, împreună cu alțideținuți politici. Își reîncepe activitatea literară în 1966 cu volumul de versuriEseu. Scrie și publică într-un tempo uluitor pentru a „recupera anii ce i s-au furat” prin pușcării.[6]
În 1981 familia Caraion a primitazil politic înElveția și s-a stabilit laLausanne, unde scriitorul a editat revistele internaționaleDon Quijote șiCorrespondances. Atacă vehement „comunismul cu față fascistă”, demască un regim detestat, pe conducătorii și torționarii săi într-un volum întitulatInsectele tovarășului Hitler. În acești ultimi ani ai activității sale, Caraion a fost ajutat de prieteni credincioși, printre careChristian W. Schenk la îndemnul luiEmil Manu și mai ales de cătreIon Solacolu, care i-a deschis coloanele revisteiDialog, dinGermania federală, și ale suplimentului ei literar. În iunie 1986, Solacolu începe publicarea primului din cele șaseCaiete Caraion, în care acesta figurează cuApa de apoi, poeme inedite, șiPrima carte a exilului.
Rupt de țară și de rădăcinile poeziei sale, Caraion a exprimat anxietatea expatrierii într-un eseu elocvent,Cuvintele în exil. El găsește totuși mijlocul de comunicare nemijlocit cu țara, grație redacției române a postului de radioBBC, care-i difuzează multe eseuri și profile literare. Paralel are loc o campanie contra persoanei lui Ion Caraion, vizibil organizată de organele de dezinformare din publicațiile comuniste din țară, orchestrate în primul rând deEugen Barbu, ca și de cele de extremă dreaptă sau pretins naționaliste din exil.
Ion Caraion s-a stins din viață la Lausanne, la 21 iulie 1986.
În 2006 se publică volumul„Cazul Artur” și exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS, editat deInstitutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, care cuprinde dosarul de informator al scriitorului Ion Caraion. După 11 ani de închisoare, în 1964 este recrutat de Securitate și i se oferă eliberarea din închisoare în schimbul statutului de informator. Primește numele de cod „Nicolae Anatol”, apoi pe cel de „Artur” și face periodic rapoarte până în 1981, când se stabilește în Elveția[7].
Ion Caraion aparține, împreună cuGeo Dumitrescu,Constant Tonegaru,Radu Stanca,Ben Corlaciu,Ștefan Augustin Doinaș și alții momentului spiritual al anilor 1945-1946, la configurarea căruia iau parte scriitori veniți din mai multe direcții estetice. O prelungire, mai întâi asuprarealismului (Gherasim Luca,Virgil Teodorescu,Gellu Naum), în încercarea de a uni, după modelul luiLouis Aragon șiPaul Eluard, dicteul automatic cudialectica marxistă în poeme sistematic dificile, apoi, tendința de a moderniza miturile într-o lirică programatic clară și muzicală, vizibilă în creațiile poeților grupați în Cercul Literar de laSibiu și inaugurată în jurul revisteiAlbatros și alte publicații de tinerii poeți contestatari dinBucurești. Nota comună a acestor tineri, sensibilizați de război și dezamăgiți de vechile tehnici poetice, era spiritul de contestație manifestat în toate domeniile, printr-o negație energică, juvenilă, a valorilor admise de școală. Poemul devine o confesiune lirică legată de întâmplările imediate și animată de limbajul străzii. Ce s-a întâmplat cu această generație de scriitori, se știe. Unii au dispărut de pe scena vieții literare sub tăvălugulrealismului socialist, alții au reapărut după două decenii de tăcere, și reafirmarea lor a contribuit la resurecția poetică din ultimul deceniu al secolului al XX-lea.[8]
Ion Caraion a trăit mai mult decât oricare destinul generației lui. Primul volum,Panopticum (1943), afirma cu mare gravitate teme ca negația poeticului, contestarea valorilor constituite, terifiantul vieții comune, concretizate în violența limbajului. Luna, lacul, floarea etc. întâmpină ironiile cele mai crude. Cosmosul revine la o materialitate confuză, prebiblică. E ceea ce sugerează poezia lui Ion Caraion dinPanopticum și din volumele ulterioare,Omul profilat pe cer (1945),Cântece negre (1947), sufocată de lucruri, acoperită de un cer din care au dispărut toate constelațiile luminoase. PoeziaOmul profilat pe cer, din volumul cu același titlu, este un protest al „tinerilor furioși” împotriva unei lumi ieșite din matcă, debusolate, care își consumă energiile haotic, într-o enormă dezlănțuire de forțe. imaginea „omului profilat pe cer”, reprezentând infernul existenței umane, este a unei ființe telurice uriașe, emanație a adâncurilor conștiinței, hrănită din toate atrocitățile veacului. Ca și în alte poeme, apocalipsul pe care îl anunță poetul nu este întâmplător, el constituie reacția lui intimă în fața unui univers compact, de o grea materialitate. Există și reacția contrară, mai ales în poeziile din tinerețe: sfidarea, provocarea universului, în stilul insolent, teribilist al generației sale.[9]
Tendința volumelor ulterioare (Eseu, 1966;Dimineața nimănui, 1967) e de a închide confesiunea în broderia savantă a imaginilor. Poetul dă sentimentul că scrie nu pentru a dezvălui o experiență trăită, ci parcă pentru a o uita. Cititorul are impresia că versurile închid o parabolă care se cere decodificată, că poetul repune, fără încetare, totul în discuție. Nu se poate vorbi atunci de o evoluție în poezia lui, de o înlănțuire de teme, de epuizarea unui subiect, ci de abordarea altuia în culegerea ce-i urmează. Poetul redebutează de fiecare dată, reia în noul poem tema pe care tocmai a părăsit-o.
De remarcat este activitatea prestigioasă de traducător a lui Ion Caraion din, printre alții,Guillaume Apollinaire,Charles Baudelaire,Albert Camus,André Gide,André Malraux,Saint-John Perse,Ezra Pound,Rainer Maria Rilke,Anna Ahmatova și alții.
.JPG)
.jpg)
.jpeg)
