Homer (gr.ὍμηροςHómēros) a fost unpoet șirapsod grec legendar, căruia i se atribuie scriereaIliadei (Ἰλιάς) șiOdiseei (Ὀδύσσεια). În antichitate, i-a fost atribuit uneori întregulCiclu Epic, care includea și alte poeme despreRăzboiul troian, precum și poemetebane despreOedipus și fiii săi. Alte opere, precum corpulCântecelor religioase homerice, mini-epopeea comicăBatrachomyomachia (Βατραχομυομαχία, „Războiul dintre broaște și șoareci”) și epopeeaMargites i-au fost atribuite, însă în prezent aceste fapte sunt privite cu incertitudine.
Tradiția spune că Homer ar fi fostorb, iar diferite orașeioniene își revendicau locul de naștere al poetului, însă mai departe biografia sa este aproape necunoscută. Există o dezbatere intelectuală considerabilă în privința existenței lui Homer ca persoană reală, unii considerând că acesta ar fi fost un nume dat unuia sau mai multor poeți orali ce cântau materiale de epopee tradiționale. În mod repetat s-a dezbătut dacă același poet era autorul atât alIliadei, cât și alOdiseei; cam toți istoricii au căzut de acord, însă, în privința datării opereiBatrachomyomachia, aCântecelor religioase homerice și a epopeilor ciclice, acestea fiind scrise ulterior capodoperelorIliada șiOdiseea.
Majoritatea savanților sunt de acord căIliada șiOdiseea au suportat un proces de standardizare și rafinare începând cusecolul VIII î.Hr.. Un rol important în această standardizare pare-se a fost jucat de cătretiranulatenianHipparchus, care a reformat recitarea poeziei homerice lafestivalul panathenaic. Mulțiclasiciști consideră că această reformă trebuie să fi implicat producerea unui text scriscanonic.
Primulfilolog care a examinat critic epopeile lui Homer, punând în discuție unicitatea autorului epopeilor antice Iliada și Odiseea a fostFriedrich August Wolf. Alți învățați, însă, își mențin convingerea în veridicitatea existenței lui Homer. Atât de puține lucruri se cunosc sau au fost bănuite despre viața sa, încât o glumă populară spune că poemele "nu au fost scrise de Homer, ci de o altă persoană cu același nume" și savantul clasicRichmond Lattimore, autor al unor traduceri poetice înengleză bine primite ale ambelor epopei, a scris o lucrare cu titlul: "Homer: Cine era Ea?".Samuel Butler a fost ceva mai direct, imaginând o tânără siciliană drept autoareaOdiseei (dar nu și aIliadei), o idee speculată mai departe de cătreRobert Graves în romanul săuFiicele lui Homer.
Înlimba greacă numele său esteHomēros, care se traduce "ostatec". Există o teorie cum că numele său ar fi provenit dintr-o societate poetică numităHomeridae, care tradus literal înseamnă "fiii ostaticilor", respectiv descendențiiprizonierilor de război. Cum acești oameni nu erau trimiși la război din pricina incertitudinii în privința loialității lor pe câmpul de luptă, ei nu puteau fi uciși în bătălie. Astfel, erau însărcinați să memoreze stocul de poezie epică a regiunii și evenimentele trecute, până la timpul sosirii unui învățat ce le putea scrie.
Majoritatea clasiciștilor sunt de acord că, indiferent dacă a existat sau nu un astfel de rapsod pe nume "Homer", poemele homerice sunt un produs de tradiție orală, o tehnică veche de generații ce a fost moștenirea colectivă a multor poeți-cântăreți (aoidoi). O analiză a structurii și vocabularuluiIliadei șiOdiseei arată că poemele conțin fraze bine conturate ce se repetă; chiar și versuri întregi sunt repetate. Se poate caIliada șiOdiseea să fi fost poemeoral formulate, compuse pe loc de către poet folosind o colecție de versuri și fraze tradiționale pe care le memorase?Milman Parry șiAlbert Lord au relevat faptul că o tradiție orală atât de elaborată, străină culturilor literare de astăzi, este tipicăepopeelor într-o cultură exclusiv orală. Cuvintele cruciale sunt "oral" și "tradițional." Parry a început cu "tradițional". Părțile mari de text care se repetă, spunea el, au fost moștenite de către poetul-cântăreț de la predecesorii săi și au fost folositoare poetului în compunere. El a numit aceste bucăți de limbaj repetat "formule".
Există loc de dezbatere pentru perioada exactă când poemele au înfiripat forma lor fixă. Soluția tradițională este "ipoteza transcrierii", în care un "Homer" non-literat dictează poemul său unui scrib însecolul VI î.Hr. sau mai devreme. Homeriștii mai radicali, precumGregory Nagy, susțin cu tărie că un text canonic a poemelor homerice ca "scriptură" nu a existat până în perioadaelenistică. (secolele III -I î.Hr.).
Nu există nici o înregistrare despre existența sa în timpul vieții lui Homer.Herodot (2.53) consideră căHesiod și Homer au trăit nu cu mai mult de 400 de ani înaintea vremii sale, consecvent nu cu mult înainte de anul850 î.Hr.. Din tonul controversat în care se exprimă, este evident că alții îl făcuseră pe Homer ceva mai bătrân; și ca atare datele oferite de autoritățile de mai târziu, deși foarte variate, se încadrează în general între limitele secolului X și XI î.Hr., însă nici una dintre acestea nu oferă un factor extern de dovadă în a demonstra cele afirmate.
Cele opt vieți ale lui Homer (editate în lucrarea lui WestermannVitarum Scriptores Graeci minores) cuprind și o piesă numităCompetiția dintre Hesiod și Homer. Cea mai lungă dintre acestea este scrisă în dialectulionic și poartă semnătura lui Herodotus, însă este cu siguranță un fals. Probabilitatea este că ea aparține celei mai fructuoase perioade pentru furturile literare, respectivsecolului II al erei noastre. Celelalte vieți nu sunt cu siguranță mai antice. Principala calitate a acestora constă în poemele sau fragmentele de versuri interesante pe care acestea le-au conservat, așa-numiteleEpigrame, care erau adăugate la finalul lucrărilor lui Homer. Acestea sunt ușor de identificat ca rime populare, fiind o formă a folclorului care avea să fie întâlnită în majoritatea țărilor, prețuită de oameni ca o variație a proverbelor. În epigramele homerice obiectivul este uneori focalizat asupra caracteristicilor localitățilorSmyrna șiCyme (Epigr. 4),Erythrae (Epigr. 6, 7),Muntele Ida (Epigr. 10),Neon Teichos (Epigr. 1); altele fac referire la unele comerțuri sau ocupații: olărit (Epigr. 14), marinari, pescuit, turme de capre etc. Unele ar putea fi fragmente de poeme, însă evident nu sunt opera unui singur poet. Faptul că toate acestea au fost atribuite lui Homer înseamnă doar că ele aparțin unei perioade a istoriei coloniilor ioniene și aeloniene când Homer era numele care atrăgea pentru sine toate versurile antice și populare.
Din nou, comparând epigramele cu legendele și anecdotele spuse în Viețile lui Homer, cu greu ne putem îndoi că acestea erau sursele principale din care Viețile au derivat. Astfel, în Epigr. 4 găsim un poet orb, născut înSmyrna aeoliană, prin care curge apa sacruluiMeles. Epitetul aeolianHomer, fiu al lui Meles întâlnit în Viața lui Herodot întărește ideea antichității, deoarece conform lui Herodot, Smyrna a devenit colonie ioniană în jurul anului688 î.Hr. Evident ionienii au avut propria versiune a poveștii, ce relatează că Homer a răsărit dintre primii colonii atenieni.
Aceeași linie de argumentare poate fi folosită și pentrucântecele religioase și chiar unora dintre lucrările pierdute ale perioadei post-homerice sau așa-numițilorpoeților ciclici. Astfel:
1.Cântectul pentruApollo delian se încheie cu o adresare a poetului către auditoriul său: „orice străin ce întreabă cine este cel mai dulce cântăreț, o singură voce aduce răspunsul: orbul care locuiește în munții de peChios; melodiile sale merită premiul pentru toate timpurile”.Tucidides, care citează pasajul său pentru a arăta caracterul festivalului delian, pare a fi convins de autenticitatea homerică a cântecului. Astfel, putem considera că Homer era un chian (locuitor al insulei Chios).
2.Margites, un poem umoristic atestat lui Homer începea cu: "Astfel a sosit la Colofon un om bătrân, un cântăreț divin, servitor al muzelor și lui Apollo." Astfel, afirmația vine împotriva crederilor poetului și gramaticianului colofonianAntimachus, care îl considera pe Homer un nativ dinColofon.
3. PoemulCipria se spune c-ar fi fost primit de către Homer din partea luiStasinus din Cipru drept zestrea unei fiice a sa. Legătura cuCipru apare din nou prin preponderența acordată în poemAfroditei.
4. Conform Vieții lui Herodot.Mica Iliadă șiPhocais au fost compuse de către Homer în timpul șederii sale laPhocaea alături de un anume Thestorides, care le-a transportat la Chios și a câștigat faimă pretinzând că-i aparțin. Numele lui Thestorides se ivește în Epigr. 5.
5. O poveste similară este relatată în poemulLuarea Oechaliei, al cărui subiect este una dintre faptele de seamă ale luiHeracle. Poemul s-a răspândit drept opera luiCreophylus, un prieten sau (după cum afirmă unii) un ginere al lui Homer; se considera însă a fi opera însuși marelui poet.
6. În final,Tebaida a fost dintotdeauna considerată opera lui Homer. În privința opereiEpigonii, care ducea firul epic către povestea tebană, există dubii în privința identității autorului său.
Aceste indicații arată drept plauzibilă ipoteza că poveștile care-l leagă pe Homer cu diferite orașe și insule s-a dezvoltat după ce poemele sale deveniseră celebre, în special în înfloritoarele noi colonii Aeolis și Ionia. Pe scurt, controversa lui Homer a început într-o vreme când adevărata sa istorie s-a pierdut, atunci când el a devenit o figură mitică, un erou eponim sau o personificare a unei mari școli de poezie.
EpopeileIliada șiOdiseea sunt sintezeioniene ale cântecelor eroice șibaladelor dintr-o perioadă arhaică, reunind date din stadiulmatriarhatului până prin secolul al VIII-lea î.Hr. și chiar începutul secolului al VII-lea.Acestea cuprind o materie epică bogată, centrată în principal pe legendarăzboiului troian.Sunt inserate diversemituri șilegende.
Personajul principal,Odiseu, întruchipează idealul uman al eroului și echilibrul între înțelepciune și forța fizică.
Este remarcabil simțul compoziției, vizibil în tehnica închegării subiectului în jurul evenimentului unic sau în folosirea planurilor paralele.Sunt utilizate mijloace de încetinire a acțiunii în vederea obținerii efectului emoțional.Sistemul epic este alcătuit din modele și tipare nartive arhaice, reperabile mai cu seamă în dialoguri și discursuri și este concurat de narațiunea la persoana I, de investigații psihologice, monologuri.Limbajul se caracterizează printr-o extraordinară varietatesemantică și complexitate afrazei.
O altă întrebare semnificantă privește posibila bază istorică a povestirii. Comentariile despreIliada și despreOdiseea scrise înperioada elenistică au început explorarea inconsistențelor textuale ale poemelor. Clasiciștii moderni continuă tradiția.
Excavațiile făcute deHeinrich Schliemann la sfârșitulsecolului XIX au început să convingă savanții privind existența unei baze istorice pentruRăzboiul troian. Cercetările (conduse de anterior-menționații Parry și Lord) în epopeele orale din limbilesârbo-croată și celeturcice au început să convingă savanții că poemele lungi puteau fi conservate cu consistență prin culturile orale până când cineva s-ar fi deranjat să le scrie.DecodareaLinearului B înanii 1950 de cătreMichael Ventris și alții, au convins savanții de existența unei continuități lingvistice între scrierilemiceniene dinsecolul XIII î.Hr. și poemele atribuite lui Homer.
.jpg)
_-_Homer_and_his_Guide_(1874).jpg)
