Acest articol sau această secțiune arebibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vedereasusținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
Frontul de Răsărit a fost de departe cea mai largă și sângeroasă scenă a celui de-al Doilea Război Mondial, Axa, fără a socoti Japonia, a mobilizat aproximativ zece milioane de militari, dintre care două până la trei milioane au murit peFrontul de Est, iar Uniunea Sovietică a mobilizat aproximativ douăsprezece milioane de oameni, din care șase până la nouă milioane au murit. Pierderile generale ale Germaniei naziste se cifrează la peste 6 milioane de morți, răniți și dispăruți (din cei peste 9 milioane pe care Germania i-a pierdut în total), deci aproximativ patru din cinci soldați germani care au murit în cel de-al Doilea Război Mondial și-au pierdut viața pe frontul de Est.[4]Pierderile Uniunii Sovietice se ridică la peste 20 de milioane de oameni (unii autori consideră că aici se pot socoti și victimele atrocităților comise de cătreStalin contra concetățenilor săi).
Din păcate, atrocitățile comise împotriva civililor deveniseră lucruri obișnuite, o mențiune specială trebuind făcută pentruHolocaustul populațieievreiești din zonele ocupate de germani. Alte douăzeci până la treizeci de milioane de oameni au murit din cauza bolilor, foametei sau a tratamentele medicale tardive sau incorecte. De asemenea, se poate conta ca atrocitatemutarea forțată apopulației germane dinPrusia Răsăriteană și dinSilezia în spateleliniei Oder-Neisse.
Pactul Molotov-Ribbentrop din august1939 stabilise o înțelegere de neagresiune între Germania (nazistă) și Uniunea Sovietică, iar protocolul secret stabilea cum aveau să fie împărțite țările baltice, Polonia și România. ÎnCampania poloneză din septembrie 1939, cele două puteri au invadat și au împărțit Polonia, iar în iunie 1940 Uniunea Sovietică a ocupatEstonia, Lituania și Letonia precum și nordul Bucovinei și Basarabia.
Împărțirea Poloniei a făcut ca Germania și Uniunea Sovietică să aibă o graniță comună pentru prima dată în istorie. Pentru aproape doi ani pe graniță a fost liniște, vreme în care Germania s-a concentrat la cucerireaDanemarcei și Norvegiei,Franței și Balcanilor.
Adolf Hitler nu a avut însă nici o clipă intenția să respecte pactul cu Uniunea Sovietică. El a afirmat în carteaMein Kampf că este nevoie despațiu vital pentru coloniștii germani în Europa de răsărit, aceasta fiind, de altfel, motivul primordial al declanșării războiului mondial. Intenția era de a coloniza germani (din rasaariană, pentru el superioară) în vestul Uniunii Sovietice și de a deporta majoritatea populației slave (rasă inferioară, în concepția lui) înSiberia, puținii rămași urmând să fie folosiți ca muncitori-sclavi. Modul de organizare al noilor teritorii cucerite în Est a fost detaliat înGeneralplan Ost (Planul general pentru Răsărit)[1].
Dupăepurările masive din armată care au avut loc în Uniunea Sovietică în deceniul al patrulea al secolului XX, Hitler considera Rusia slăbită din punct de vedere militar și gata pentru a fi cucerită: "Trebuie numai să dăm un șut în ușă și întreaga structură putredă se va prăbuși."Stalin se temea de un război cu Germania și a evitat orice gest provocator față de Hitler. Chiar și atunci când Germania a concentrat masiv trupe în Polonia răsăriteană și când a făcut zboruriclandestine de recunoaștere peste graniță, Stalin nu a luat în seamă avertismentele propriilor servicii de contrainformații, așa cum nu a luat în seamă nici sursele externe de spionaj. Mai mult, chiar în noaptea invaziei, trupele sovietice au primit o directivă semnată deMareșalulSemion Timoșenko și deGeneralul de armatăGheorghi Jukov care ordonau: "nu răspundeți la nici o provocare" și "nu inițiați nici o acțiune fără a avea ordine speciale". De aceea, invazia germană a luat prin surprindere conducerea politică și militară sovietică.
La ora 04:45, la22 iunie1941, patru milioane de soldați germani, italieni, români și din alte țări membre aleAxei au forțat frontierele și au intrat în Uniunea Sovietică. Timp de o lună, ofensiva dusă pe trei direcții a fost imposibil de oprit, iar diviziile detancuri (Panzer) au încercuit sute de mii de militari sovietici în pungi uriașe care au fost apoi închise și nimicite deinfanteria care ataca cu viteză mai mică, în timp ce tancurile își continuau avansarea.
ObiectivulGrupului de Armate Nord germane eraLeningradul, la care urma să se ajungă traversând țările baltice. Forțele compuse dinArmatele a 16-a șia 18-a șiAl 4-lea Grup Panzer au avansat prinLituania,Letonia,Estonia și prin zona orașelor ruseștiPskov șiNovgorod.Grupul de Armate Centru era compus din două diviziiPanzer (a 2-a șia 3-a), care au atacat către est, au depăsit orașulBrest-Litovsk pe flancuri și s-au întâlnit în fațaMinskului, fiind urmate deArmatele a 2-a, a 4-a și a 9-a. Forțele combinate de tancuri au atins râulBerezina în doar șase zile, la 650 de km de la linia de pornire. Următorul obiectiv a fost atingerea râuluiNipru, sarcină care a fost îndeplinită pe11 iulie. Următoarea țintă, orașulSmolensk, a fost cucerită pe16 iulie, dar luptele dinzona Smolensk au stopat avansarea germană până la mijlocul lunii septembrie, subminând practicblitzkriegul, (războiul fulger).
Grupul de Armate Sud, compus dinGrupul Panzer I,Armatele a 6-a, a 11-a șia 17-a, aveau ca sarcină avansarea prinGaliția înUcraina. Avansarea lor a fost însă destul de înceată, reușind să cucerească coridorul cătreKiev abia la mijlocul lui iulie.Armata a 11-a, ajutată de două armate românești, și-a croit drum prinBasarabia spreOdessa.Grupul Panzer I s-a întors de la Kiev pentru o vreme, avansând în câmpia Niprului. Când a făcut joncțiunea cuGrupul de Armate Sud, la sud deUman,Grupul Panzer I a capturat 100.000 de soldați sovietici în încercuirea de laUman. În vreme ceArmata Roșie se retrăgea pe malurile estice ale râurilorNipru șiDvina, conducerea sovietică și-a îndreptat atenția către mutarea celei mai mari părți a uzinelor din industria grea din zonă. Astfel, s-au demontat utilajele și au fost transportate pe platforme auto și pe calea ferată cât mai departe delinia frontului, în zone îndepărtate din estulmunților Ural și dinAsia Centrală. O bună parte a populației civile nu a putut fi evacuată împreună cu echipamentul și au fost lăsați în urmă să moară, care era o soartă de preferat predării, prizonieratul sau traiul în zonele ocupate fiind socotite de către Stalin echivalente cu trădarea.
După cucerirea Smolenskului și atingerea râuluiLuga,Grupurile de Armate Centru șiNord își atinseseră primele obiective importante: să dețină controlul asupra zonei dintre râurile Dvina și Nipru. Calea cătreMoscova, (aflată la numai 400 de kilometri), era larg deschisă.
Generalii germani au conceput un atac imediat asupra Moscovei, dar Hitler le-a nesocotit sfatul, având în vedere nevoia de a lua în stăpânire grânele și industria grea din Ucraina, fără a mai lua în seamă marile rezerve sovietice masate în zonaGomel dintre flancul sudic alGrupul de Armate Centru șiGrupul de Armate Sud. Sarcina a fost dată celui deal doilea Grup Panzer, care s-a întors către sud și a avansat către Kiev. Această manevră a durat toată luna august până în septembrie, dar când cele două grupuri de tancuri au făcut joncțiunea laLohvița pe 5 septembrie, au fost făcuți 665.000 de prizonieri sovietici, iarKievul a fost cucerit pe 19 septembrie.
Grupul de Armate Sud a forțat de la râul Nipru spre țărmulMării de Azov, avansând de asemenea cătreHarkov,Kursk șiStalino. Armata a 11-a a înaintat înCrimeea și a cucerit peninsula până în toamnă, (cu excepțiaSevastopolului, care a rezistat până pe3 iulie1942). Pe21 noiembrie, germanii aucucerit Rostovul, poarta de intrare cătreCaucaz. În acest moment liniile germane erau prea întinse și sovieticii au contraatacat elementele avansate ale Armatei I-a Panzer, forțându-le să se retragă din oraș și de lângă râulMius. Aceasta a fost prima retragere germană importantă din război.
În plină desfășurare a Operațiunii Tayphoon, vremea în Rusia s-a înrăutățit. În a doua jumătate a lunii octombrie au căzut ploi torențiale, transformând puținele drumuri, acolo unde ele existau, în mocirle nesfârșite unde se împotmoleau vehiculele germane, caii și oamenii. La numai 160 de kilometri distanță până la Moscova, situația s-a înrăutățit și mai mult când temperatura a scăzut sub zero și a început să ningă. Vehiculele au început să se miște din nou, dar oamenii nu erau echipați cu haine groase de iarnă. Conducerea germană, care se așteptase ca această campanie să dureze numai câteva luni, nu asigurase aprovizionarea armatelor cu echipament de luptă pentru iernile geroase rusești.
Pe 15 noiembrie, germanii au încercat pentru prima oară să încercuiască Moscova. Pe27 noiembrie,Armata a 4-a Panzer s-a apropiat la 30 km deKremlin atingând ultima stație de tramvai laHimki, în timp ceArmata a 2-a Panzer, deși a încercat, nu a reușit să cucereascăTula, ultimul oraș rusesc care stătea în calea ei către capitală. Certuri furioase au marcat diferențele de opinii dintre Hitler, care insista că atacul asupra Moscovei nu poate fi întrerupt, și generalii săi, ale căror trupe erau complet epuizate de gerul cumplit. Momentul în care Hitler a început să se descotorosească de generalii care i se opuneau a coincis cu acela în care sovieticii au contraatacat masiv pentru prima oară.
În timpul toamnei,Jukov a transferat unități odihnite și bine echipate dinSiberia și dinOrientul Îndepărtat Sovietic la Moscova. Aceste trupe staționau în Orientul Sovietic așteptând un atac nipon, dar serviciile de spionaj au adus dovezi că japonezii deciseseră să atace în Pacificul și Asia de sud-est. Pe5 decembrie1941, aceste întăriri au atacat liniile germane din fața Moscovei, sprijinite fiind de noiletancuriT-34 și delansatoarele de rachete Katiușa. Trupele sovietice erau pregătite pentru operațiunile armate de iarnă și aveau în componență și câteva batalioane de schiori. Germanii înghețați și epuizați s-au retras în debandadă, fiind aruncați înapoi până pe7 ianuarie1942 între 100 și 200 de kilometri.
Un nou atac sovietic a fost inițiat la sfârșitul lunii ianuarie, concentrat pe joncțiunea dintre Grupurile de Armate Nord și Centru, unde a și reușit o rupere a frontului. Coroborat cu atacul dinspreKaluga spre sud-vestul Moscovei, ofensiva avea ca țintă Smolenskul, dar germanii au reușit să se replieze și să respingă cele două atacuri separat. Un atacal trupelor de parașutiști asupra orașuluiDorogobuzh aflat sub stăpânirea germană a fost un insucces catastrofal, parașutiștii care au supraviețuit trebuind să se strecoare către zonele controlate de mișcările de partizani, care începuseră să se întărească în spatele liniilor germane. La nord, sovieticii au încercuitgarnizoana germană de laDemiansk, (care a rezistat timp de patru luni fiind aprovizionați pe calea aerului), și au stabilizat frontul în fața orașelorHolm,Velizh șiVelikie Luki.
În sud,Armata Roșie a forțat râulDoneț laIzium și a cucerit o pungă adâncă de 100 de kilometri. Intenția era să fixezeGrupul de Armate Sud cu spatele laMarea de Azov, dar iarna s-a îmblânzit și germanii au fost capabili să contraatace și să oprească avansarea sovietică, (care aveau o linie de atac prea extinsă), îna doua bătălie de la Harkov.
Luptele de pe Don, Volga, și din Caucaz: vara anului 1942
Deși s-au făcut planuri pentru un nou atac asupra Moscovei, pe28 iunie1942 s-a inițiat un atac într-o direcție diferită.Grupul de Armate Sud a preluat inițiativa, stabilizând frontul înBătălia de la Voronej și după aceea urmând cursul fluviuluiDon spre sud. Planul era să asigure mai întâi controlul asupra fluivilorDon șiVolga, după care ar fi urmat atacul asupra Caucazului cu bogatele lui câmpuri petrolifere. Vanitatea lui Hitler, dar și unele considerente operaționale, l-au făcut pe conducătorul nazist să ordone ca ambele obiective să fie atinse simultan. Rostov a fost recucerit pe 24 iulie, atunci cândArmata I Panzer a intrat în luptă, după care atacul a continuat spre sud cătreMaikop. Ca o parte a acestei operațiuni mari s-a desfășuratOperațiunea Șamil, un plan prin care grupuri decomando echipate precum trupele sovietice aleNKVD-ului au destabilizat apărarea din Maikop, permițând armatei de tancuri să cucerească orașul petrolifer fără a întâmpina o opoziție importantă.
În acest timp,Armata a 6-a s-a îndreptat cătreStalingrad, o perioadă îndelungată fără a avea ajutorulArmatei a 4-a Panzer care fusese desemnată pentru a ajutaArmata 1-a Panzer să forțeze Donul. Până cândArmata a 4-a Panzer s-a alăturat din nou atacului asupra Stalingradului, apărarea sovietică, (Armata a 62-a, condusă deVasili Ivanovici Ciuikov), se întărise. După traversarea Donului, trupele germane au atins Volga pe 23 august, dar în următoarele trei luni, înBătălia de la Stalingrad,Wehrmachtul nu a reușit să cucerească integral orașul, fiind obligat să lupte pentru fiecare stradă, într-o localitate complet transformată în ruine.
Către sud,Armata 1-a Panzer a ajuns la poalele munților Caucaz și pe râulMalka. La sfârșitul lunii august, trupele de vânători de munte români s-au alăturat atacului din Caucaz, în timp ceArmatele a 3-a și a 4-a române au fost transferate la Stalingrad, după îndeplinirea cu succes a sarcinii de curățare alitoralului Mării de Azov. Românii au ocupat poziții pe ambele flancuri ale orașului pentru a ajuta trupele germane. Datorită conflictelor dintre români și unguri cu privire laTransilvania, armatele celor două țări erau separate deArmata a 8-a italiană.. Astfel toți aliații Germaniei erau aici – inclusiv contingentul dinSlovacia șiregimentul dinCroația, atașateArmatei 1-a Panzer, respectivArmatei a 6-a germane.
Înaintarea către Caucaz s-a împotmolit, germanii fiind incapabili să atingă obiectivul principal, orașulGroznîi. S-a schimbat direcția de atac, s-a traversat râul Malka și, la sfârșitul lunii octombrie, s-a intrat înOssetia de Nord. În prima săptămână a lunii noiembrie, în suburbiile orașuluiOrdjonikidze, Divizia a 13-a Panzer a fost respinsă și tancurile au trebuit să se retragă. Ofensiva din Rusia se încheiase.
În vreme ceArmatele a 6-a șia 4-a Panzer luptau să-si croiască drum printre ruinele Stalingradului, armatele sovietice se concentrau pe flancurile orașului, în special în capetele de pod pe care românii nu reușiseră să le elimine. De aici, ele au pornit contraatacul pe19 noiembrie1942. ÎnOperațiunea Uranus, două fronturi sovietice au străpuns liniile române și s-au întâlnit laKalaci pe 23 noiembrie, prinzând în capcană 300.000 de militari ai Axei. O ofensivă purtată simultan în sectorul Rjev, cunoscută dreptOperațiunea Marte, trebuia să avanseze până la Smolensk, dar a dat greș datorită flerului tactic al germanilor.
Germanii s-au grăbit să transfere trupe spre Rusia într-o încercare disperată de salvare a situației, dar ofensiva nu a putut începe până pe 12 decembrie, timp în care armatele Axei erau înfometate și prea slabe pentru a putea sparge încercuirea.Operațiunea Winter Storm, începută viguros de trei divizii de tancuri transferate în zonă, dinspreKotelnikovo către râulAksai, s-a împotmolit la 65 de kilometri depărtare de ținta finală. Pentru a împiedica încercările de aprovizionare și de scoatere din încercuire a forțelor Axei, sovieticii au decis să-i atace pe italieni, operațiunea începând pe 16 decembrie. Ceea ce au reușit a fost să distrugă multe dintre avioanele care transportau provizii la Stalingrad. Scopul foarte limitat al ofensivei sovietice, deși având ca țintă finală Rostovul, i-a lăsat lui Hitler suficient timp să retragă Grupul de Armate A din Caucaz și să-l plaseze pe Don.
Pe31 ianuarie1943, cei 90.000 de supraviețuitori ai Armatei a 6-a, (care numărase 300.000 de oameni), s-au predat, în frunte cuGeneral feldmareșalulFriedrich Paulus (cunoscut și sub numele deFriedrich von Paulus). Acesta primise bastonul de mareșal numai cu câteva ore înainte de a se preda,Hitler sperând ca Paulus va lupta pâna la capăt - nici un mareșal german nu mai fusese luatprizonier - sau, așa cum i se sugerase, se va sinucide. În acel moment contingentul maghiar era total distrus, iar resturile armatelor germane, române și ale trupelor auxiliare rusești au fost luate prizoniere, mulți dintre ei trebuind să facă față acuzațiilor de a fi fostcriminali de război.
Sovieticii au avansat 500 de kilometri de la Don spre vest de Stalingrad, trecând prin Kursk, (cucerit pe8 februarie1943) și prin Harkov (cucerit pe16 februarie1943). Hitler, pentru a salva poziția din sud, a luat decizia să abandoneze intrândul de la Rjev, eliberând suficiente trupe germane pentru a asigura o ripostă eficientă în estul Ucrainei. Contraofensiva luiManstein, sprijinită de excelent antrenatulCorp Panzer SS echipat cutancuriTiger, a pornit pe20 februarie1943 și și-a croit drum prinPoltava,recucerind Harkovul în a treia săptămână a lunii martie, când a fost oprită de dezghețul de primăvară. Acest atac a arcuit în mod vizibil frontul, centrul fiind la Kursk.
După eșecul încercării de cucerire a Stalingradului, Hitler a încredințat autoritatea întocmirii sezonului următor de luptăStatului Major al Armatei Germane și l-a reinstalat peGuderian într-un rol de frunte, de această dată caInspector al trupelor de tancuri. Dezbaterile dintre generalii Statului Major erau polarizate, iar Hitler era din ce în ce mai enervat de încercarea de a renunța la punga de la Kursk. El știa că în ultimele șase luni, pozițiile rusești de la Kursk fuseseră întărite puternic cutunuri antitanc,șanțuri antitanc,mine antipersonal șiantitanc , rețele desârmă ghimpată,tranșee,cazemate,artilerie șimortiere. Dacă o ultimă ofensivă ablitzkriegului putea fi efectuată cu succes pe frontul răsăritean, atunci presiunea sovietică ar fi scăzut iar eforturile germanilor se puteau întoarce împotriva amenințărilor aliaților de pefrontul de vest. Înaintarea avea să fie executată din punga de laOrel spre nordul arcului de la Kursk și dinspreBelgorod spre sud. Amândouă flancurile urmau să conveargă laTim și astfel s-ar fi revenit la linia frontului germano-sovietic din iarna 1941 – 1942.
Germanii erau informați că rezervele numeroase al Armatei Roșii erau secătuite de luptele din 1941 și 1942, dar sovieticii recrutau cetățenii regiunilor proaspăt recucerite și echipau rapid noi unități militare.
Sub presiunea generalilor săi, Hitler s-a lăsat convins să dea atacul de la Kursk, nedându-și seama că spioniiAbwehrului fuseseră dezinformați de o campanie concertată dusă pe front deStavka (Statul Major sovietic) și de serviciile decontrainformații înElveția, prinrețeaua Lucy. Când germanii au început operațiunea, trecuseră luni de zile așteptând tancuri noi și alte echipamente, timp în care sovieticii întăriseră punga de la Kurk cu mai multe arme antitanc decât fuseseră adunate la un loc vreodată până atunci.
În nord, toatăArmata a 9-a a fost relocată din punga Rjev în punga Orel și trebuia să avanseze de la Maloarhangelsk la Kursk. Dar aceste forțe nu au reușit nici măcar să-și atingă primul obiectiv, cucerirea localitățiiOlhovatka aflată la 8 km de locul de pornire. Atacurile avangărzilorArmatei a 9-a au fost înfrânte încâmpurile minate sovietice, inițial germanii crezând eronat că terenul accidentat ar fi fost singura piedică naturală până la Kursk. Direcția înaintării a fost schimbată sprePoniri, la vest deOlhovatka, darArmata a 9-a nu a avut succes nici aici și a trecut în defensivă odată cu contraatacul sovietic. Pe12 iulie,Armata Roșie a atacat viguros printreDiviziile a 211-a șia 293-a pe râulJijra și a avansat spreKaracev până în spatele lor și în spatele orașuluiOrel.
Waffen-SS Panzergrenadiere din SS-Panzer-Division "Totenkopf" la începutulBătăliei de la Kursk
Ofensiva dinspre sud, având în avangardăArmata a 4-a Panzer, a avansat mai mult. Înaintând pe ambele maluri ale cursului superior al Donețului pe două coridoare înguste, unitățileSS Panzer șiDiviziile Grossdeutschland Panzergrenadier și-au croit drumul prin câmpurile de mine și zonele accidentate spreOboian. Rezistența îndârjită a sovieticilor a impus o schimbare a direcției de atac de la est la vest, dar tancurile Tigers și Panther au avansat doar 25 de kilometri până să întâlnească rezervele sovietice aleArmatei a 5-a de tancuri lângăProhorovka. Lupta a început pe 12 iulie cu mii de tancuri angajate în acțiune. La sfârșitul zilei, amândouă armatele rămăseseră pe poziții. Sovieticii au fost capabili să înlocuiască numărul cumplit de mare de tancuri și soldați pierduți în luptă, lucru pe care nu au putut să-l facă și germanii. Îngrijorat dedebarcarea aliată din Sicilia, Hitler a retras unitățile SS Panzer din zona sudică a arcului de la Kursk și asta a fost finalul atacului german din Rusia.
Bătalia de la Kursk a reprezentat o versiune la scară mare a bătăliilor dinprimul război mondial – infanteria avansând sub foculmitralierelor și tancuri înaintând sub focul tunurilor antitanc. Cea mai mare parte a tancurilor germane erau modele noi și netestate, cu echipaje slab antrenate. Noile unități de vânători de tancuri, deși echipate cutunuri foarte eficiente de 88 mm, nu aveau mitraliere montate în turele pentru apărarea împotriva infanteriei. De aceea deveneau ușor ținta tunurilor antitanc sovietice poziționate în tranșee cu o formă arcuită, care asigurau un foc încrucișat ucigător. De cele mai multe ori, aceste poziții erau protejate de cuiburi de mitralieră, mortiere, și micigropi de vulpe, cu câte doi oameni înarmați cumine magnetice antitanc. Astfel era anihilată infanteria germană care nu mai putea proteja în mod eficient tancurile. Această ofensivă majoră a fost ultima pe careWehrmachtul a fost capabil să o lanseze, orice încercare de mai târziu fiind doar o palidă umbră a acțiunilor armate de mai înainte. În urma înfrângerii, Hitler și-a pierdut încrederea în generali și lucrul aceasta, coroborat cu deteriorarea stării sale de sănătate mentală, a avut o influență proastă asupra calității deciziilor strategice germane.
Tăvălugul sovietic a continuat cu vigoare avansând în punga germană de la Orel. Diversiunea creată deDivizia Grossdeutschland, favorita lui Hitler,de la Belgorod spre Karacev, nu a reușit să oprească atacul, și germanii au luat decizia strategică de a evacua Orelul, (cucerit de Armata Roșie pe5 august1943), și de a se replia către linia Hagen, în fațaBrianskului. La sud, sovieticii au rupt frontulGrupului de Armate Sud din fața Belgorodului și s-au îndreptat către Harkov din nou. Unitățile sovietice au depășit prin flanc tancurile germane și au înaintat până laPsel iar Harkovul a fost eliberat definitiv pe 22 august.
Forțele germane de pe râulMius, compuse acum dinArmata 1-a Panzer și reconstituitaArmată a 6-a, erau în august prea slăbite pentru a face față unui atac și când sovieticii le-au lovit, au trebuit să se replieze prin regiunea industrială aDonbassului spre Nipru, pierzând resursele minerale și jumătate din zona agricolă pe care Germania dorise s-o exploateze atunci când a invadat Uniunea Sovietică. În acest moment, Hitler era de acord cu o retragere generală pe linia Niprului, de-a lungul căruia trebuia sa fieOstwall (Zidul Răsăritean), o linie de apărare similară fortificațiilor de la frontiera occidentală a Germaniei –Westwall (Zidul Vestic).
Necazul era că Ostwall nu fusese construit încă, iar în vreme ceGrupul de Armate Sud evacuase estul Ucrainei și începuse retragerea peste Nipru în septembrie, unitățile sovietice îi urmăreau îndeaproape pe germani. Mici unități ale Armatei Roșii au forțat râul lat de trei kilometri în mai multe sectoare și au stabilit capete de pod pe care le-au apărat cu înverșunare. O a doua încercare a sovieticilor de a câștiga teren folosind trupe parașutate într-o acțiune laKanev pe24 septembrie, s-a dovedit la fel de nenorocoasă ca atacul de la Dorogobuj cu 18 luni mai înainte. Parașutiștii au fost rapid respinși dar, acoperirea asigurată de ei le-a permis unor unități noi de infanterie să treacă Niprul și să lărgească zonele controlate de sovietici. La sfârșitul lui septembrie și începutul lui octombrie, germanii și-au dat seama că linia Niprului era imposibil de apărat atâta vreme cât capetele de pod sovietice se întăreau mereu. Orașele din zona Niprului au fost recucerite de Armata Roșie,Zaporojie fiind primul, urmat la scurtă vreme deDnepropetrovsk. În ianuarie 1944, zece divizii germane încercuite lângăCerkasi, au reușit să se elibereze cu pierderi teribile.
La nord, Grupul de Armate Centru a fost împins înapoi încet de pe Linia Hagen, pierzând mai puțin teritoriu, dar pierzând Brianskul și, mult mai importantul Smolensk, pe 25 septembrie. Orașul era cheia de boltă a întregului sistem defensiv german, darArmatele a 4-a șia 9-a șiArmata a 3-a Panzer încă mai aveau controlul asupra malului estic al cursului superior al Niprului. Pe frontulGrupului de Armate Nord au fost puține lupte. Până în ianuarie1944 a fost recuceritNovgorodul. Până în februarie,Armata Roșie ajunsese la granițeleEstoniei.
În sud, Armata Roșie a ajuns la granițeleRomâniei în martie, a recuceritOdessa în aprilie șiSevastopolul în mai.
Scopul acestor atacuri (Prima ofensiva Iași-Chișinău) era acela de a fixa unitățile germane de blindate departe de sectorul central al Frontului de Est aflat atunci în Belorusia. Acest loc a fost ales pentru ofensiva sovietică de vară.
Operațiunea Bagration, a început pe22 iunie1944 și a dus până la urmă la distrugereaGrupului de Armate Centru. Germanii transferaseră unități militare în Franța cu două săptămâni mai înainte, pentru a face fațăinvaziei din Normandia. Patru grupuri de armate sovietice, însumând peste 120 de divizii, au zdrobit linia germană slab apărată.
Sovieticii ajunseseră la un raport de 10:1 la tancuri și de 7:1 la avioane în fața inamicului. În momemtul declanșării atacului, avantajul numeric și calitativ al sovieticilor era copleșitor la toate capitolele. Apărarea germană s-a prăbușit. Capitala Belorusiei,Minsk, a fost eliberată pe3 iulie, prinzând în capcană 50.000 de germani. Zece zile mai târziu, Armata Roșie a atins granița antebelică poloneză. Avansarea rapidă a izolat unitățileGrupului de Armate Nord care luptau înCurlanda.
ÎnPolonia, în vreme ce Armata Roșie se apropia deVarșovia,Armata Națională Poloneză (Armia Krajowa) a lansatRevolta din Varșovia în iulie. Însă Armata Roșie s-a oprit peVistula, incapabilă fiind sau nedorind să ajute rezistența poloneză. O încercare aArmatei Populare Poloneze (Armia Ludowa, unități militare comuniste proaspăt formate) de a elibera orașul a fost respinsă, în septembrie, cu pierderi grele.
Un contraatac al proaspătului creatGrup de Armate Vistula, sub comanda luiHeinrich Himmler, a eșuat pe2 februarie, iar sovieticii au intrat înPomerania și au cucerit malul drept al râuluiOder. În sud, trei încercări de despresurare a orașuluiBudapesta au eșuat și orașul a fost ocupat de sovietici pe13 februarie. Germanii au mai contraatacat o dată, Hitler insistând pe sarcina imposibilă de recucerire aDunării. Până pe6 martie atacul s-a împotmolit iar Armata Roșie a contraatacat în aceeași zi. Pe30 martie rușii au intrat înAustria și au cuceritViena pe13 aprilie.
Pe9 aprilie,1945Königsbergul a fost, în sfârșit, cucerit de Armata Roșie, deși resturi izolate dinGrupul de Armate Nord au mai continuat rezistența laHeiligenbeilșiDanzig până la sfârșitul războiului. Cucerirea Königsbergului a permisFrontul al 2-lea Belorus (FB2) alGeneraluluiConstantin Constantinovici Rokossovski să traverseze pe malul drept alOderului. În primele două săptămâni ale lunii aprilie, sovieticii au reușit cea mai rapidă redesfășurare a forțelor din război. GeneralulGheorghi Constantinovici Jukov a concentratPrimul Front Belarus (FB1) de sub comanda sa, care era desfășurat de la Marea Baltică pânăFrankfurt de-a lungul Oderului, într-un raion mai mic, în fațaînălțimilor Seelow.Frontul al 2-lea Belorus s-a mutat într-un sector la nord de înălțimile Seelow, sector părăsit deFB1. Pe durata redesfășurării de forțe au rămas spații neacoperite de sovietici, pe unde rămășițeleArmatei a 2-a germane scăpate din încercuirea de laDanzig au reușit să se strecoare traversând Oderul. La sud, generalulIvan Konev a mutat greutatea ataculuiFrontul 1 Ucrainean (FU1) dinSilezia Superioară la nord-vest de râulNeisse. Cele trei fronturi sovietice aveau împreună 2,5 milioane de oameni (incluzând și 78.556 soldați ai (Armata 1-a Poloneză), 6.250 de tancuri, 7.500 de avioane, 41.600 de piese deartilerie șimortiere, 3.255 de lansatoare deracheteKatiușa montate pecamioane, (porecliteOrgile lui Stalin), și 95.383 de vehicule, multe de fabricație americană.
Tot ce mai aveau de făcut sovieticii, era să lanseze o ofensivă pentru a cuceri ceea ce avea să devinăGermania Răsăriteană. Ofensiva sovietică avea două obiective. Din cauza neîncrederii luiStalin în intențiile aliaților occidentali de a preda teritoriile cucerite de ei pentru a fi încorporate în zona de ocupație sovietică, ofensiva era gândită pe un front larg și trebuia să avanseze cât mai rapid cu putință, pentru a face joncțiunea cu aliații cât mai la vest posibil. Dar obiectivul de căpătâi era cucerireaBerlinului. Cele două sarcini erau complementare, deoarece cucerirea rapidă a zonei nu era posibilă decât dacă era cucerit Berlinul. Altă cauză era aceea că în Berlin se aflau prăzi importante, printre care programulnuclear german și Hitler însuși.
Pe30 aprilie, în timp ce sovieticii își croiau drum prin luptă spre centrul Berlinului,Adolf Hitler s-a căsătorit cuEva Braun și s-au sinucis, ea luândcianură iar el împușcându-se.Helmuth Weidling, comandantul apărării Berlinului, a predat orașul sovieticilor pe2 mai.
La ora 02:41, în dimineața zilei de7 mai1945, la sediulcartierului general aliat, Șeful Statului Major German, GeneralulAlfred Jodl, a semnat capitularea necondiționată a Germaniei. În document era inclusă frazaToate forțele de sub comandă germană vor înceta operațiunile militare până la ora 23:01, ora Europei Centrale, pe 8 mai 1945. A doua zi, la scurtă vreme după miezul nopții, Jodl a repetat ceremonia semnării capitulării la Cartierul General Sovietic al lui Jukov. Unele armate germane au refuzat, la început, să se predea și au continuatsă lupte în Cehoslovacia până pe11 mai.Al doilea război mondial se terminase în Europa.
În Uniunea Sovietică, sfârșitul războiului era considerat a fi pe9 mai, când capitularea și-a făcut efectul după ora Moscovei. Această zi era sărbătoare națională în Uniunea Sovietică și mai este încă sărbătorită caZiua Victoriei, (înrusă День Победы ), înFederația Rusă și unele țări post-sovietice.
Teritoriul uriaș cucerit în 1941 a pus Germania în fața problemelor de pacificare și administrare la scară mare. Anumiți cetățeni sovietici, în special în republicile ne-slave, dar și în Ucraina, au întâmpinat cu bucurie pe cuceritori ca eliberatori de sub dictatura stalinistă. Dar ei au aflat că noii stăpâni sunt chiar mai răi decât cei vechi. Mișcările de eliberare națională nou apărute alebelorușilor,ucrainenilor,cazacilor și a altor popoare oprimate din Uniunea Sovietică erau privite cu suspiciune de Hitler. Unele dintre ele au fost cooptate în forțele Axei, altele au fost brutal oprimate. În nici un teritoriu cucerit nu au fost acceptate măsuri de autoguvernare. În loc de astfel de soluții,ideologii naziștirasiști au promovat politica estului Europeancolonizat de coloniști germani, cu băștinașii sortiți morții, evacuați, sau reduși la statutul de sclavi.
In majoritatea spatiului cucerit au fost înființate Comisariate care se ocupau cu jefuirea la maxim a bogățiilor de tot felul: Comisariatul Teritoriului de Est (Reichskommissariat Ostland), in germană) si Comisariatul Ucrainei (Reichskommissariat Ukraine). Doar acestea două au fost puse in practică, mai fiind în plan si Comisariatul Caucazului (Reichskommissariat Kaukasus) precum si Comisariatul Moscovei (Reichskommissariat Moskau) care, din cauza deplasării frontului spre vest nu au mai fost înființate.În septembrie 1941,Erich Koch a fost numit la șefia Comisariatului Ucrainean. Discursul său inaugural a fost clar în ceea ce privește politica germană: "Sunt cunoscut ca un câine brutal… Sarcina noastră este să absorbim din Ucraina toate bunurile pe care putem pune mâna… Mă aștept din partea voastră la severitate maximă față de populația locală.."
Mai multe mii de civili sovietici au fost executați, dar și mai mulți au murit de foame pentru că germanii rechiziționau toate alimentele pentru armatele lor și nutrețul pentru caii de tracțiune. Atrocitățile față de populația evreiască au început imediat, așa numiteleEinsatzgruppen fiind trimise să-i adune pe evrei și să-i împuște. Elementeleantisemite locale au fost încurajate să provoace propriile lorpogromuri. În iulie 1941, unitatea SS a luiErich von dem Bach-Zalewski a început organizarea sistematică a unor asasinate, printre care asasinarea a 30.000 de oameni laBabi Iar. Până la sfârșitul anului 1941, erau 50.000 de militari care se ocupau cu adunarea și uciderea evreilor. Dorința de a trece la uciderile la scară mare a dus la organizareaOperațiunii Reinhard din cadrulSoluției Finale – mașinăriaHolocaustului. În trei ani de ocupație, între unu și două milioane de evrei sovietici au fost exterminați. Au fost ținte ale exterminării și alte grupuri etnice: populațiilerromă șisinti.
Un tanc sovieticT-34 remorcând un vehicul blindat avariat în timpulbătăliei de la Kursk în iulie 1943. Uniunea Sovietică a fabricat 40.000 de tancuri T-34 în timpul războiului.
Victoria sovietică a fost datorată și capacității industriei sale de a depăși economia germană, în ciuda uriașelor pierderi teritoriale și umane.Planurile cincinale staliniste din deceniul al patrulea al secolului trecut au avut ca rezultat industrializarea zonelor munților Ural și a Asiei Centrale. În 1941, trenurile care transportau trupe către front erau folosite pentru a evacua mii de fabrici din Belarus și Ucraina spre zonele sigure departe în spatele frontului.
Cum rezervele de bărbați care ar fi putut fi mobilizați pe front au scăzut dramatic din 1943 și în continuare, marile ofensive sovietice au ajuns să se bazeze mai mult pe echipamentele de calitate decât pe risipirea de vieți omenești. Creșterea producției de materiale de război s-a făcut pe seama scăderii nivelului de viață al populației civile – conform principiilorrăzboiului total – cât și prin ajutorul primit dinAnglia și dinStatele Unite prin programulLend-Lease.
Germania, incapabilă să țină pasul cu ritmul producției sovietice de război, a ales să crească foarte mult calitatea. (În 1943Uniunea Sovietică a produs 24.000 de tancuri față decele 13.000 produse de Germania.) Această abordare a dus la proiecte de mare succes, precum uriașul tancTiger I și arma antitancpanzerfaust. Aceasta a permis soldaților germani să lupte în condițiile unui foarte mare dezavantaj numeric până când uriașele pierderi din 1944 au secătuit definitiv rezervele materiale și umane.
Wigbert Benz:Der Rußlandfeldzug des Dritten Reiches. Ursachen, Ziele, Wirkungen. Zur Bewältigung eines Völkermords unter Berücksichtigung des Geschichtsunterrichts. Haag + Herchen Verlag, Frankfurt a.M., 2. Auflage 1988,ISBN 3-89228-199-8
Horst Boog, Jürgen Förster,Joachim Hoffmann, Ernst Klink, Rolf-Dieter Müller, Gerd R. Ueberschär:Der Angriff auf die Sowjetunion. Fischer Taschenbuch Verlag Nr. 11008, Frankfurt am Main 1991,ISBN 3-596-11008-4. – Textidentisch mit Band 4 (1983) der vom Militärgeschichtlichen Forschungsamt Freiburg/Br. herausgegebenen SchriftenreiheDas Deutsche Reich und der Zweite Weltkrieg.ISBN 3-421-06098-3.
Wolfgang Fleischer:Unternehmen Barbarossa 1941, Podzun-Pallas Verlag,ISBN 3-7909-0654-9.
Jörg Friedrich:Das Gesetz des Krieges. Das deutsche Heer in Rußland 1941-1945. Der Prozeß gegen das Oberkommando der Wehrmacht, Verlag Piper, München, 1995,ISBN 3-492-22116-5.
Walther Hubatsch (Hg.):Hitlers Weisungen für die Kriegsführung 1939–1945. Dokumente des Oberkommandos der Wehrmacht. 2. durchgesehene Auflage, Bernard & Graefe Verlag, Frankfurt am Main 1983,ISBN 3-7637-5247-1.
Andreas Hillgruber:Hitlers Strategie. Politik und Kriegführung 1940 - 1941. 3. Auflage. Bernard & Graefe, Frankfurt a.M. 1993,ISBN 3-7637-5923-9. Trotz seines Alters immer noch wichtiges Grundlagenwerk.
Richard J. Overy:Russlands Krieg: 1941–1945. Rowohlt, Reinbek bei Hamburg 2003,ISBN 3-498-05032-X.
Gerd R. Ueberschär, Wolfram Wette (Hg.):Der deutsche Überfall auf die Sowjetunion. „Unternehmen Barbarossa“ 1941. Fischer Taschenbuch Verlag Nr. 4437 Frankfurt am Main 1991,ISBN 3-596-24437-4. – Sammlung von Aufsätzen bekannter Fachhistoriker mit umfangreichem Anhang wichtiger Dokumente.
J. Piekalkiewicz:Die Schlacht um Moskau. Die Erfrorene Offensive. Bergisch Gladbach: Lübbe, 1982,ISBN 3-7857-0290-6
Timm C. RichterDie Wehrmacht und der Partisanenkrieg in den besetzten Gebieten der Sowjetunion in: R.D. Müller, H.E. Volkmann, (Hrsg. im Auftrag desMGFA):Die Wehrmacht: Mythos und Realität, München, Oldenburg 1999,ISBN 3-486-56383-1, S. 836-857
Abt. Ic einer Ostarmee:Bessarabien - Ukraine - Krim, Der Siegeszug Deutscher und rumänischer Truppen, Berlin 1943 (Verlag Erich Zander).
Winston Churchill:Der Zweite Weltkrieg. Scherz, Bern 1960.
Zum Thema Russland-Feldzug und unmittelbare Folgen werden in der bibliographischen DatenbankRussGUSArhivat în, laWayback Machine. insgesamt mehr als 2.800 Publikationen nachgewiesen (Suchen bei Formularsuche / Sachnotationen: 12.3.4.5.3*). Suche nach Einzelaspekten ist möglich.
.svg)
.svg)
_crowned.svg)
.svg)
.svg)
.svg)
