Movatterモバイル変換


[0]ホーム

URL:


Sari la conținut
Wikipediaenciclopedia liberă
Căutare

Felix Aderca

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Felix Aderca
Date personale
Nume la naștereZelicu Froim Aderca
Născut[1][2][3]Modificați la Wikidata
Vaslui,RomâniaModificați la Wikidata
Decedat (71 de ani)[4][1][2][3]Modificați la Wikidata
București,România[5]Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (cancer al creierului[*])Modificați la Wikidata
Căsătorit cuRubina Aderca (n. Penchas),Sanda Movilă
CopiiMarcel Aderca
Cetățenie RomâniaModificați la Wikidata
EtnieevreicăModificați la Wikidata
Ocupațieprozator,poet,estetician șieseist,romancier,dramaturg,jurnalist,traducător,critic literar,critic de muzică,critic de teatru,profesor
Limbi vorbitelimba română
limba germanăModificați la Wikidata
PseudonimFelix Aderca, A. Tutova, Clifford Moore, F. Lix, Leone Palmantini, Lix, Masca de catifea, Masca de fier, N. Popov, Oliver, Oliver Willy, Omul cu mască de mătase, W., Willy
Activitatea literară
Mișcare/curent literarsimbolism,expresionism,Sburătorul
Specie literarăroman de aventuri,aforism,roman biografic,literatură pentru copii,literatură erotică,eseu,fantezie,roman istoric,poezie lirică,nuvelă,parabolă,ficțiune,roman psihologic,reportaj,satiră, ficțiune utopică și distopice
Modificădate / text Consultați documentația formatului

Felix Aderca sauF. Aderca (pronunție în română [ˈfeliksaˈderka]; născut caFroim Zelig Adercu[6] sauFroim Zelig (Froim Zeilic) Aderca,[7][8][9] cunoscut și caZelicu Froim Adercu[10] sauFroim Aderca; n.26 martie1891 (S.V.13 martie),Puiești,județul Tutova – d.12 decembrie1962,București) a fost unprozator, romancier,poet, dramaturg, estetician, eseist și critic literarromân, de origineevreiască, considerat ca un reprezentant almodernismului literar în cadrulliteraturii române.

Ca membru al cerculuiSburătorul și prieten apropiat al fondatorului său,Eugen Lovinescu, Aderca a promovat ideile inovației literare,cosmopolitismul șiarta de dragul artei, reacționând împotriva dezvoltării curentelor tradiționaliste. Diversele sale lucrări de ficțiune, remarcate prin adaptarea tehnicilorexpresioniste în narațiunile convenționale, variază de la romanelepsihologice șibiografice la scrierilefantastice șiștiințifico-fantastice și aduc, de asemenea, o contribuție considerabilă laliteratura erotică.

Respingerea deschisă a tradiției de către Aderca,socialismul șipacifismul său și explorarea de către el a unor subiecte controversate au condus la mai multe scandaluri, făcându-l o țintă principală a atacurilor presei deextrema dreaptă dinperioada interbelică. În calitate de membru alcomunității evreiești din România și de critic vocal alantisemitismului, scriitorul a fost persecutat de regimurilefasciste succesive înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El și-a reluat apoi activitățile de scriitor și de promotor cultural, dar, după ce a eșuat în procesul de adaptarea completă a stilului său la cerințele stabilite deregimul comunist, a trăit ultimii săi ani de viață în obscuritate.

Căsătorit cu poeta și romancieraSanda Movilă, Aderca s-a remarcat, de asemenea, prin activitatea sa în cadrul comunității literare interbelice, fiind intervievatorul altor scriitori și persoana care a stimulat inițierea mai multor proiecte jurnalistice colective. Interesul pentru diferitele aspecte ale contribuțiilor sale literare a fost reaprins la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea.

Biografie

[modificare |modificare sursă]

Începutul carierei și activitatea din timpul Primului Război Mondial

[modificare |modificare sursă]

Froim Aderca era originar dinregiunea istorică nord-esticăMoldova, fiind născut în satulPuiești dinjudețul Tutova (azi înjudețul Vaslui).[10] El era unul dintre cei cinci copii ai negustorului Avram Adercu și ai soției sale, Debora Perlmutter,[11] familia sa făcând parte din grupul minoritar al evreilor cărora România le acordaseemanciparea politică.[12] Strămoșii familiei proveneau de pe teritoriulCehoslovaciei.[6] Doi dintre frații lui Froim, Leon și Victor, au urmat meseria tatălui lor: primul a devenit vânzător de pantofi laMilano (Italia), iar al doilea a fost contabil în Israel.[13]

După ce și-a completat educația primară la școala din satul natal,[6][10] Froim și-a petrecut restul copilăriei în orașulCraiova din sud-vestul României și în zona rurală aOlteniei. Avram a început acolo o nouă afacere în parteneriat cu Monopolul de Stat asupra tutunului,[13] iar Froim a urmat studiile secundare laLiceul „Carol I”.[10][14] Nu și-a putut încheia studiile, deoarece în 1909 a fost exmatriculat „pentru totdeauna din toate școlile din țară”, după ce în teza sa de sfârșit de an a scris că aparițiacreștinismului era una dintre cauzele decăderiiImperiului Roman;[6] D.A. Teodoru, secretarul general al Ministerului Instrucțiunii Publice, a sosit la Craiova în calitate de anchetator și a considerat că aserțiunea sa despreIsus cel istoric esteanticreștină.[15] Froim a participat la adunările unor cenacluri literare, alături de scriitori tradiționaliști, care i-au devenit mai târziu adversari ideologici. A încercat să debuteze ca poet încă din 1907, dar poeziile pe care le-a trimis revisteiSămănătorul i-au fost returnate, dar alte creații literare au apărut în revista craioveanăRamuri, satelitul provincial alSămănătorului.[14]

Împrietenindu-se cu editorul craioveanRalian Samitca (al cărui frate, Ignat Samitca, a fost descris ca primul sponsor literar al lui Aderca),[8] Aderca a publicat mai multe creații literare în volum. În 1910 a publicat eseul politic „Naționalism? Libertatea de a ucide” (sub pseudonimulOliver Willy; eseul a fost republicat în 1922 sub titlul „Personalitatea. Drepturile ei în artă și viață”, cu o prefață scrisă deConstantin Rădulescu-Motru)[16] și prima plachetă de versuri:Motive și simfonii.[10] În 1912 au apărut alte patru plachete de versuri:Stihuri venerice,Fragmente și romanțe,Reverii sculptate șiPrin lentile negre.[10][17] Creațiile sale literare au apărut începând de atunci într-o publicație influentă și mai eclectică,Noua Revistă Română dinBucurești.[10][18] Ciclul de poezii care a fost tipărit acolo, marcând debutul său oficial în 1913, este cunoscut sub titlulPanteism.[10] În 1913 s-a căsătorit cu Rubina Penchas, fiica unui zaraf sărac.[6]

După ce a debutat în dramaturgia românească cu versiunea tipărită a „paradoxului teatral”Antractul,[10] Aderca a plecat în același an în Franța, dorind să-și dea acolo examenul debacalaureat. El a încercat să înceapă o nouă viață la Paris, a participat la cursuri la Sorbona, dar a dus-o greu din punct de vedere financiar în capitala Franței și în 1914 s-a întors în patria sa pentru a-și efectua serviciul militar.[10][19] În acest interval, în martie 1914,Noua Revistă Română a publicat unul dintre primele sale eseuri critice, „În marginea poeziei simboliste”, care a marcat începutul relațiilor lui Aderca cumișcarea simbolistă în general și cu cercurile simboliste locale în particular.[12] Pentru un timp el a fost însărcinat cu redactarea secțiunii literare a revistei și, în acest context, a început o polemică publică cu criticul tradiționalist (și evreul emancipat)Ion Trivale.[12] Alte texte pe care le-a scris au fost publicate înVersuri și Proză, un periodic apărut în orașulIași, asociat adesea cu ultimul val al simbolismului românesc.[20]

După ce a fost martor al izbucniriiPrimului Război Mondial încă înainte de intrarea României, Aderca și-a înregistrat experiența în volumulSânge închegat. Note de război (1915).[21] O mare parte a activității sale jurnalistice a fost formată din articole de opiniepacifiste șisocialiste, în care a condamnat în egală măsurățările Antantei șiPuterile Centrale.[22] Pentru o vreme, el a avut o orientaregermanofilă, argumentând că Puterile Centrale erau cele maiprogresiste dintre două părți și chiar a contribuit, în 1915, la ziarul germanofilSeara.[23]

Cu toate acestea, Aderca s-a aflat printre evreii încorporați înArmata Română în perioada anterioară emancipării depline, participând cu Regimentul I Dolj la acțiunile militare dinteatrul de război local și apoi lacampania militară a României din 1919 împotrivaUngariei sovietice.[24][25] Conduita sa militară, considerată „eroică” de către istoricul culturalAndrei Oișteanu,[26] i-a adus decorarea cuMedalia pentru bărbăție și credință.[24][27] În perioada cât a fost civil, Aderca a continuat să fie apropiat cercurilor intelectuale anti-Antantă: în timpulperioadei de pace din 1918 el a colaborat la ziarul germanofilScena al luiA. de Herz, dar a publicat doar poezii și eseuri literare.[28]

Membru al cenacluluiSburătorul

[modificare |modificare sursă]

După încheierea războiului și formareaRomâniei Mari, Aderca s-a întors la Craiova, unde soția lui, Rubina Penchas (1890-1974),[29] a dat naștere fiului lor,Marcel, în ianuarie 1920.[30] Mai târziu în acel an, familia s-a stabilit în București, unde Aderca a fost numit ca funcționar public în cadrulMinisterului Muncii (post pe care l-a păstrat până în 1940).[10][19] El colabora cu un alt poet,Benjamin Fundoianu, pregătind prelegeri pe diverse subiecte literare pentru a completa proiectele teatrale ale lui Fundoianu.[31] În anul 1922 familia Aderca s-a destrămat, iar Froim a cunoscut-o la cenaclulSburătorul peSanda Movilă (ea însăși o scriitoare aspirantă, născută cu numele deMaria Ionescu înjudețul Argeș), cu care s-a căsătorit în 1928.[32]

În paralel, și-a continuat activitatea literară, publicând un număr mare de cărți într-o succesiune rapidă și, în unele cazuri, cu un succes semnificativ în rândul publicului român.[33] Primul său roman, intitulatDomnișoara din str. Neptun, a fost tipărit în 1921 și a marcat ruptura definitivă a lui Aderca cu tradiționalismul.[33] A urmat o lungă linie de romane șinuvele:Țapul (1921), reeditat ulterior cu titlurileMireasa multiplă șiZeul iubirii;Moartea unei republici roșii (1924);Omul descompus (1926);Femeia cu carne albă (1927).[34] Membru alSocietății Scriitorilor Români,[24][35][36][37] Aderca a debutat ca traducător din limba franceză, publicând o versiune a romanuluiInfernul (1921) al luiHenri Barbusse.[10] În 1922 a reeditat eseul politicNaționalism? Libertatea de a ucide cu titlulPersonalitatea. Drepturile ei în artă și în viață (dedicat filosofului și fondatorului publicațieiNoua Revistă RomânăConstantin Rădulescu-Motru) și a scos prima secțiune a unei lucrări mai teoretice,Idei și oameni.[17]

După ce s-a stabilit la București, Felix Aderca a devenit membru al cenaclului modernist și al revisteiSburătorul. S-a spus că era unul dintre membrii privilegiați ai acestui cenaclu - adică cei ale căror opinii erau prețuite de liderul său,Eugen Lovinescu; potrivit istoricului literarOvid S. Crohmălniceanu, el și-a asumat sarcina popularizării ideologiei antitradiționaliste șisburătoriste cu o intensitate recunoscută doar de criticiiVladimir Streinu șiPompiliu Constantinescu.[38] Un verdict asemănător provine de la unul dintre contemporanii și rivalii lui Lovinescu, istoricul literarGeorge Călinescu: „[Aderca] era acela care avea curajul de a lua o atitudine imediată, căreia apoi stăpânul casei [Lovinescu] îi dădea iscălitură și peceți”.[30] Potrivit lui Marcel Aderca, Lovinescu i-a dat tatălui său pseudonimulFelix, dar scriitorul însuși a continuat să semneze doarF. Aderca.[30] În 1927 scriitorul era, de asemenea, implicat direct în publicarea revistei omonime, servind ca membru al consiliului editorial și contribuind regulat la articole de recenzii ale cărților.[39]

Relațiile dintresburătoriști au fost transpuse din ce în ce mai mult la nivel personal: proprietarul unui automobilPeugeot, Aderca își lua colegii în excursii de weekend laBăneasa sau chiar înCarpații Meridionali.[40] În cele din urmă, Aderca a devenit ceea ce istoristul literarIoana Pârvulescu a descris ca fiind „un adevărat prieten” al lui Lovinescu.[41] La fel ca și ceilalțisburătoriști, el a avut un comportament patern pentru tânăra fiică a mentorului său,Monica (ea însăși cunoscută în deceniile ulterioare ca un critic literar), și a fost prezent la botezul ei.[42] În iunie 1926 el a fost unul dintre cei care au contribuit la o antologie de versuri scrise în onoarea ei (Versuri pentru Monica).[39][42]

În alte contexte, întrunirile duceau la conflictele între diferiții membri ai cenaclului, inclusiv între Aderca și Lovinescu. În calitate de cronicar literar, Aderca a publicat comentarii negative referitoare la romanele colegei sale din cenaclulSburătorul,Hortensia Papadat-Bengescu: în timp ce-i recunoștea construcția de calitate a unor scene literare, el a criticat stilul neîngrijit de exprimare înlimba română și în specialbarbarismele.[39] Deși a afirmat în repetate rânduri admirația sa pentru poetul nonconformistAl. T. Stamatiad (care s-a contrazis cu Lovinescu în timpul sesiunilor cenacluluiSburătorul), cei doi bărbați s-au certat cu privire la admirația lui Aderca față de Barbusse .[43]

Promotor al modernismului

[modificare |modificare sursă]

Afilierea proprie a lui Aderca la cerculSburătorul a fost vagă și interesele sale mai diverse decât cele ale mentorului său, Lovinescu. Crohmălniceanu, care vorbește despre „agitația fertilă” a lui Aderca, notează, de asemenea, că Aderca s-a împărțit între mai multe curente literare, rupând „nenumărate lănci în numele modernismului”.[17] Lovinescu însuși, reflectând cu privire la perioada începuturilor cenacluluiSburătorul, și-a amintit că Aderca a acționat mai puțin ca un critic și mai mult ca un teoretician militant al propriei sale estetici.[44] Împreună cu poetulIon Barbu, colegul săusburătorist, dar contrar gusturilor lui Lovinescu, Aderca promova modernismul sub formamuzicii de jazz și aversurilor de jazz: în 1921, împreună cu Fundoianu șicu criticulTudor Vianu, ei s-au distrat în compania cântărețeiafro-americană de jazz Miriam Barca, care vizita România (această experiență a influențat unele dintre poeziile lui Barbu).[45] În 1922 l-a ajutat pe Fundoianu să-și publice colecția sa de eseuri, intitulatăImagini și cărți din Franța, laEditura Socec.[46]

În această fază a carierei sale, Aderca și-a stabilit reputația de publicist și cronicar teatral, interesat în mod deosebit de dezvoltarea modernismului înRepublica de la Weimar și în Italia. Articolele sale din 1922 cuprind o imagine de ansamblu afuturismului italian. Publicate în ziarul craioveanNăzuința, ele au argumentat că această mișcare a pus bazele inovației nu numai în artă, ci și în viața cotidiană și în politică.[47] Pentru o vreme, în 1923, a încercat să-și publice propria revistă, intitulatăSpre Ziuă.[10][48]

În tandem, Aderca s-a angajat într-o colaborare cuContimporanul, o revistă modernistă vocală publicată de poetulIon Vinea. Ea a publicat scrisoarea deschisă a lui Aderca din 1923 către profesioniștii de teatru din România. Scrisă ca un comentariu la unmanifest artistic german (publicat inițial deFriedrich Sternthal înDer Neue Merkur),[49] ea susținea că autori sau regizorii nefamiliari cu drama germană modernă nu mai puteau fi considerați competenți sau relevanți în domeniul lor de activitate.[50] În anii următori,Contimporanul, cu programul fixat de atacul lui Vinea la adresa criticii literare instituționalizate, a publicat o dezbatere aprinsă cu Lovinescu și grupul său, lăsându-l pe nehotărâtul Aderca expus criticilor din partea ambelor părți.[51] Contribuțiile lui publicistice au fost găzduite de mai multe reviste noi din perioada interbelică, printre careMișcarea Literară a luiLiviu Rebreanu, unde, în 1925, Aderca a publicat în mod deosebit o introducere la scrierile dramaturgului germanGeorg Kaiser.[50] În această perioadă s-a produs încorporareaexpresionismului în opera sa literară, un prim rezultat al acesteia fiind piesa lui de teatru din 1923,Sburătorul (numită, ca și revista, după mitulZburătorului dinfolclorul românesc).[52] Simpatia sa crescândă pentru drama expresionistă sau „teatrul abstract” a fost exprimată și într-un set de articole pentruRampa. Publicate între anii 1924-1925, acestea evidențiază, pe lângă admirația lui Aderca pentru piesele luiFrank Wedekind, aprecierea sa față de expresioniștii româniLucian Blaga șiAdrian Maniu.[53] Aderca a fost, de asemenea, printre cei care au salutat trupa expresionistă de teatru „Vilna” pentru reprezentarea pieseiCăsătoria a luiNikolai Gogol.[54]

Alte texte ale lui Aderca au fost tipărite în revistaPunct (o revistă-satelit provincialăContimporanului, fondată și redactată deScarlat Callimachi),[55] și în cotidianulOmul Liber, unde în 1923 l-a acuzat pe romancierulCezar Petrescu că aplagiat scrierile luiGuy de Maupassant.[56] Ideile sale despre viața comunității evreiești au fost tipărite înLumea Evree, o publicație bilunară editată de filozofulIosif Brucăr.[57] Alte articole și diverse bucăți literare au fost împrăștiate prin mai multe reviste literare:Viața Romînească,Vremea,Ideea Europeană,[10][24]Adevărul Literar și Artistic,Flacăra,Revista Fundațiilor Regale șiRevista Literară,[10] plus în suplimentul literar al ziaruluiUniversul.[24][58] Cercetătorul Dumitru Hîncu, care a numărat aproximativ 60 de publicații care au tipărit scrierile lui Aderca, notează de asemenea colaborarea sa laÎndreptarea, organul de presă alPartidului Poporului al generaluluiAlexandru Averescu.[24] Pe lângă semnarea cu numele său sau cu inițialele lui, Aderca a folosit o varietate de pseudonime, printre careWilly,W. șiOliver,A. Tutova,Clifford Moore,F. Lix,Lix șiN. Popov.[59] El a folosit, de asemenea, numeleMasca de fier,Masca de catifea șiOmul cu mască de mătase.[59]

Activitățile sale de promotor cultural au deschis calea pentru recunoașterea altor moderniști români. Potrivit lui Crohmălniceanu, eforturile lui Aderca au fost importante pentru popularizarea oficială a poețilorTudor Arghezi (pe care Aderca îl considera cel mai mare poet al vremii sale) șiIon Barbu.[17] La începutul anilor 1920, Aderca a contribuit sporadic la revistaCuget Românesc, redactată de Arghezi.[17] În 1928 el a devenit redactor al foii umoristice a lui Arghezi intitulateBilete de Papagal,[17][30] fiind unul dintre puținii scriitori evrei români care s-au aflat printre promotorii lui Arghezi.[12] În paralel, contribuția sa de protector alavangardei românești a fost recunoscută de unii dintre membrii acestei mișcări și a fost remarcată de scriitorul aspirantJacques G. Costin. Costin i s-a adresat astfel în 1932: „Sunteți amabil și ați asudat mult pentru cauzele mari”.[60] Aderca s-a remarcat și în calitate de traducător, elaborând versiuni în limba română ale scrierilorUmila viață eroică șiPrecursorii ale luiRomain Rolland (ambele în 1924), precum și ale textelor luiStefan Zweig (1926).[10] El a tradus, de asemenea,R. U. R. (1926) deKarel Čapek,[61] șiFocul (1935) deHenri Barbusse.[10]

Începutul anilor 1930

[modificare |modificare sursă]

Susținerea ideilor lui Lovinescu de către Aderca, cu critica sa adidacticismului și a comenzilor politice în domeniul artei, a fost elementul de legătură al eseurilor pe care le-a publicat în 1929 în volumulMic tratat de estetică sau lumea văzută estetic.[58][62] Tot în acel an, Aderca a adunat interviuri cu personalități literare, intelectuali și artiști într-o carte intitulatăMărturia unei generații. Cartea, ilustrată cu portrete în cerneală desenate de artistulconstructivistMarcel Iancu,[63] a fost, în ciuda titlului său, un omagiu adus scriitorilor din mai multe generații. Ea a inclus în mod deosebit o discuție extinsă între Aderca și Lovinescu, rezumând apropierile și diferențele dintre cei doisburătoriști.[64] În altă parte, Aderca discută cu Ion Barbu despre principalele etape ale poeziei lui Barbu: poetul Barbu respinge calificarea etapeiermetiste a poeziei sale din anii 1920 cașaradistă, inaugurând un câmp de dezbateri între exegeții ulteriori ai operei sale.[65][66]

În alte capitole, Cezar Petrescu povestește despre formarea sa ideologică și despre diferitele sale alegeri din anii tinereții,[67] în timp ce Arghezi vorbește despre angajamentul său față de arta pură.[63] Cartea include, de asemenea, convorbiri între Aderca și sculptorulOscar Han, care reacționează împotriva politicilor oficiale cu privire la reperele naționale.[63] Ceilalți bărbați și femei intervievați de Aderca sunt: scriitorii Blaga, Papadat-Bengescu, Rebreanu, Vinea,Ticu Archip,Camil Petrescu,Carol Ardeleanu,Ioan Alexandru Brătescu-Voinești,Vasile Demetrius,Mihail Dragomirescu,Victor Eftimiu,Elena Farago,Gala Galaction,Octavian Goga,Ion Minulescu,D. Nanu,Cincinat Pavelescu,Mihail Sadoveanu șiMihail Sorbul; actrițeleDida Solomon,Marioara Ventura șiMarioara Voiculescu; sculptorulIon Jalea și colecționarul de artăKrikor Zambaccian.[68]

În aceeași perioadă, Aderca a recenzat scrierile lui Benjamin Fundoianu, ca urmare a succesului obținut de Fundoianu în Franța. Amintirile lui despre teatrulInsula și rezumarea formării literare a lui Fundoianu au fost corectate chiar de Fundoianu, care a fost oarecum iritat de abordarea acestui subiect (răspunsul poetului a fost publicat în 1930 înAdam, o revistă redactată deI. Ludo).[69] În ciuda unor astfel de dezacorduri, Aderca și Fundoianu au continuat să corespondeze frecvent, iar Aderca a fost chiar abordat pentru a organiza călătoria de întoarcere în România a lui Fundoianu (planificată în timpul celei de-a doua șederi a lui Fundoianu în Argentina).[70]

Următoarele contribuții literare ca romancier ale lui Aderca au avut loc în 1932, când a finalizat volumul deliteratură fantasticăAventurile D-lui Ionel Lăcustă-Termidor și a publicat în câteva numere consecutive ale revisteiRealitatea Ilustratăromanul științifico-fantasticOrașele înecate, redenumit ulteriorOrașele scufundate. Inițial, aceste bucăți literare, grupate sub titlulX-O. Romanul viitorului, au fost semnate cu pseudonimulLeone Palmantini. O falsă notă biografică îl prezenta ca un autor italian cu un interes deosebit față de România.[71] Doi ani mai târziu, diferitele schițe biografice ale unor personalități din secolele al XIX-lea și al XX-lea au apărut într-un volum intitulatOameni excepționali,[72] urmat în 1935 de un eseu despre viața modernă din Statele Unite ale Americii.[73] El și-a extins activitatea de jurnalist, colaborând laCuvântul liber al luiTudor Teodorescu-Braniște, laAdam a luiI. Ludo,[74] și laDiscobolul (redactat deDan Petrașincu șiIeronim Șerbu).[75]

Scandalul legat de pornografie

[modificare |modificare sursă]
F. Aderca (1936).

La sfârșitul anilor 1920, Aderca a devenit implicat în marea dezbatere ce i-a opus pe moderniști și tradiționaliști cu privire la chestiunea „pornografiei” în literatură, atât în cea străină (tradusă), cât și în cea autohtonă. În articol publicat în 1931 în ziarulVremea, intitulatPornografie? și subintitulatNote pentru un studiu de literatură comparată, el s-a opus acestei catalogări, apărând în special integritatea artistică a luiJames Joyce și conținutul sexual al romanului săuUlise.[76] În același timp, el a scris o recenzie entuziastă unei cărți la fel de controversate a tânărului autor românMircea Eliade,Isabel și apele diavolului, scriind în ziarulAdevărul: „într-o țară de mare cultură, un asemenea debut ar fi adus autorului glorie, notorietate și avere.”[77]

Pozițiile sale politice și respingerea convențiilor sexuale ale vremii l-au adus în atenția autorităților statului. Un raport confidențial din 1927, întocmit deSiguranța Statului, susținea acuzațiile cu privire la „lipsa de respect” față deregeleFerdinand I, ridiculizarea tradițiilor și a „sănătoaselor noastre obiceiuri”, folosirea „celei mai detestabile pornografii” și a „sexualismului bolnav”.[24] În această perioadă Aderca și alți tineri moderniști au intrat în conflict cu istoriculNicolae Iorga, redactorul revisteiCuget Clar și decanul tradiționalismului românesc, care l-a catalogat pe Aderca ca promotor al unei literaturi „bolnave”.[36] În articolele publicate înCuvântul liber, el l-a apărat pe susținătorul clasic al cosmopolitanismului și realismului literar român,Ion Luca Caragiale, de atacurile tradiționalistului modernN. Davidescu (pe care Aderca îl considera un „reacționar sângeros”).[78]

În 1932 Aderca, împreună cu colegii săi romancieri Camil Petrescu șiLiviu Rebreanu, a participat la o discuție publică (prezidată de filozofulIon Petrovici și organizată într-un cinematograf dinLipscani), abordând scandalul internațional declanșat de publicarea cărțiiAmantul doamnei Chatterley a luiD. H. Lawrence și, în termeni mai generali, gradul de acceptare atât alliteraturii erotice, cât și al limbajului profan.[79][80] În cele din urmă, participanții au fost de acord că pot renunța la unele dintre convențiile tradiționale mai rigide, inclusiv practicaautocenzurii,[79] în timp ce Aderca a publicat un elogiu al „monumentului poetic fără pereche” al lui Lawrence.[80] În anul următor a încheiat lucrul la un roman inspirat direct de cartea lui Lawrence:Al doilea amant al doamnei Chatterley, numit „o copie nereușită” de către istoricul literarȘtefan Borbély,[73] și inclus retrospectiv de către criticulGheorghe Grigurcu printre cele mai importante texte românești cu tematică sexuală ale generației lui Aderca.[80]

Apariția romanuluiAl doilea amant... a condus, aproximativ patru ani mai târziu, la arestarea lui Aderca, în baza unor acuzații de pornografie.[81] Aderca a fost astfel ultimul presupus pornograf care a fost arestat dintre mai mulți autori moderniști: predecesorii lui au fostGeo Bogza șiH. Bonciu, ultimul apărându-se singur și apărându-i pe colegii săi cu declarații că nici una dintre lucrările incriminate nu a fost tipărită în mai mult de 500 de exemplare.[82] Măsurile represive din 1937 au fost sărbătorite în presa tradiționalistă și de extremă dreaptă, în special în articolele criticuluiOvidiu Papadima din revistafascistăSfarmă-Piatră.[83] În mod asemănător, revistele naționalisteCuget Clar șiNeamul Românesc ale lui Iorga l-au inclus pe Aderca pe o listă de zece autori români considerați licențioși.[84]

În anii rămași până la cel de-al Doilea Război Mondial, Aderca și-a concentrat interesul pe teme politice. În această perioadă a scris1916, un roman dedicat în mare parteparticipării României la Primul Război Mondial, tipărit pentru prima dată la aniversarea a 20 de ani de la intrarea României în război (1936).[34] În 1936Editura Vremea a publicat, de asemenea, prima ediție completă a romanuluiOrașele înecate, dezvăluindu-l ca fiind persoana din spatele pseudonimuluiPalmantini.[71] RomanulRevolte, publicat pentru prima dată în 1945, dar, conform afirmației lui Aderca, finalizat în 1938,[85] a explorat deficiențele sistemului judiciar al României, în timp ceA fost odată un imperiu (1939) era în parte unroman istoric despre declinul și cădereaRusiei imperiale.[86]

Persecuția antisemită și Al Doilea Război Mondial

[modificare |modificare sursă]

La începutul anului 1938, la scurt timp după ce partenerii politiciantisemițiOctavian Goga șiA. C. Cuza, conducătoriiPartidului Național Creștin, au format un nouguvern, Aderca a fost expus direct represiunilor politice. În timp ce toți ceilalți angajați evrei au fost destituiți din funcțiile deținute în administrația publică, Aderca nu a putut fi concediat deoarece fusese decorat în timpulPrimului Război Mondial; astfel, ministrul munciiGheorghe A. Cuza a emis ordinul de transfer disciplinar al lui Aderca într-un oraș îndepărtat,Cernăuți[24][27] sauChișinău,[87] hărțuindu-l pentru a-l determina să-și dea demisia.[88] Măsura administrativă, care a implicat mutarea lui Aderca departe de soția și de fiul său, a declanșat un protest public din partea scriitoruluiZaharia Stancu și a criticuluiPerpessicius.[88] Zaharia Stancu a denunțat ipocrizia persecutării unui evreu care „și-a făcut datoria cu prisosință” în timpul războiului, în timp ceprimul ministru Goga nici măcar nu participase la război deoarece se afla la Paris.[24] Scriitorul evreuMihail Sebastian a consemnat, de asemenea, înJurnalul său, tristețea de a vedea cum, „după două războaie și după douăzeci de cărți”, scriitorul de vârstă medie Aderca a fost trimis departe de capitală și nevoit să ducă un trai precar „ca represalii”. Sebastian a adăugat: „Am cetit o scrisoare a lui către nevastă-sa. Nici o văicăreală, aproape nici o amărăciune”.[27] Aderca a fost trimis apoi într-un alt colț al țării, în orașulLugoj,[87] iar după căderea guvernului Goga-Cuza a revenit la București.[88]

Deși a fost dat afară din Societatea Scriitorilor Români pentru că era evreu,[35][37] Aderca a petrecut o parte din perioada ulterioară scriind unroman biografic desprețarul rusPetru cel Mare; finalizat în 1940, el a fost intitulatPetru cel Mare, întâiul revoluționar, constructorul Rusiei[89] și a fost publicat sub pseudonimul N. Popov.[88] În toamna anului 1940, după ascensiunea la putere a organizației de extrema dreaptăGarda de Fier și instaurarea unuiguvern național-legionar, ministrul muncii, sănătății și ocrotirii sociale, legionarulVasile Iașinschi, l-a destituit pe Aderca din Ministerul Muncii.[88] Mai târziu în același an, Aderca a devenit director artistic alTeatrului Evreiesc Barașeum înainte de inaugurarea sa. Contextul politic era extrem de dificil pentrughetoul evreiesc, iar misiunea lui Aderca a fost complicată de alte probleme:Marcel Iancu, însărcinat cu renovarea, a fugit înPalestina înaintea inaugurării teatrului; în paralel, a avut loc un conflict cu privire la repertoriu între principalele actrițeLeny Caler șiBeate Fredanov, în timp ce prietenul lui Aderca, Sebastian, a refuzat să-l ajute să administreze teatrul.[90]

Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, când conducătorulautoritaristIon Antonescu s-a confruntat cu o încercare violentă a partenerilor săi din Garda de Fier de a-l înlătura de la putere, a făcut din Aderca o victimă aPogromului de la București.[88] Sebastian a scris înJurnal că Aderca a avut „o candoare aproape comică”: în loc să se ascundă de raziile criminale ale Gărzii, Aderca a bătut la ușa unui cuib legionar pentru a cere informații, a fost reținut și bătut, dar eliberat în aceeași seară, când alții au fost uciși în aceeași zi în acea închisoare improvizată.[91] Teatrul Barașeum a fost deschis o lună mai târziu sub o nouă conducere.[90]

După ce noua legislație antisemită i-a înlăturat pe evrei din funcțiile publice și dinînvățământ (veziRomânia în al Doilea Război Mondial,Holocaustul în România), Aderca a obținut un post de profesor de estetică literară și filozofică și de istoria literaturii române la Colegiul particular pentru tinerii evrei excluși din învățământul de stat (fondat de Marcu Onescu).[10][24][30][92] El, Sebastian și alți scriitori și jurnaliști evrei români au fost menționați pe o listă de autori cenzurați compusă de guvernul Antonescu, iar scrierile lor au fost oficial interzise.[93]

Printre cei care au continuat să mai frecventeze casa lui Aderca din apropiereaGrădinii Cișmigiu s-au aflat Sebastian, care lucra, de asemenea, la colegiul particular al lui Onescu, și Lovinescu, înainte de moartea sa prematură.[30] După ce a fost dat afară din Societatea Scriitorilor Români, Aderca a avut greutăți financiare tot mai mari. Potrivit poetuluiVirgil Carianopol, el a beneficiat de ajutorul material al colegului scriitorMarius Mircu (cunoscut cu pseudonimulG. M. Vlădescu), care i-a sprijinit financiar pe mai mulți artiști marginalizați.[36] În august 1941, politicile antisemite aprobate de Antonescu au creat riscul internării lui Aderca într-unlagăr de muncă pentru prizonierii evrei. El a primit o notificare oficială pentru a se prezenta pe 20 august 1941 la sediul Prefecturii Capitalei în vederea deportării, dar, datorită trecutului său militar din perioadaPrimului Război Mondial, i-a fost acordată în cele din urmă o scutire.[24]

Sfârșitul anilor 1940

[modificare |modificare sursă]

Aderca și-a reluat activitățile culturale la scurt timp după răsturnarea regimului Antonescu prinLovitura de stat de la 23 august 1944. În 1945 a fost numit director al învățământului artistic înMinisterul Artelor, unde a lucrat până în 1948 când s-a pensionat.[10][24][94] În ianuarie 1945 a fost implicat într-o polemică cuGeorge Călinescu. Focalizată pe recenziile mixte ale romanelor sale realizate de Călinescu, ea a fost declanșată de articolul „Rondul de noapte” publicat de Aderca în ziarulDemocrația și reaprinsă mai târziu de răspunsurile publicate în ziareleVictoria șiNațiunea Românǎ.[95] Aderca a purtat discuții cu un autor mai tânăr,Ion Biberi, care a publicat conversațiile lor ca un capitol în volumul săuLumea de mâine.[19][96]

Aderca a obținut mai multe onoruri, fiind decorat cuOrdinul Meritul Cultural în grad de cavaler, și a început să lucreze la o ediție definitivă a operei sale.[94] În mai 1945 a reprezentat Ministerul Artelor la înmormântarea prietenului său Sebastian, care murise într-un accident rutier.[97] Reprimit în Societatea Scriitorilor Români, Aderca a fost membru al comisiei care i-a acordat în 1946 Premiul Național pentru Proză fostei sale colegeHortensia Papadat-Bengescu. În articolele publicate în ziarele românești, Aderca însuși a descris această măsură ca un semn că România revenea la o normalitate artistică și politică, recompensând talentul pe o bază mai degrabă democratică decât etnică.[98]

După moartea lui Lovinescu, Aderca s-a alăturat unui consiliu de scriitori care continuă să acorde premii anuale în memoria sa. În acel moment, Aderca era implicat într-o serie de dispute între mai vechiisburătoriști și mai tinerii discipoli ai lui Lovinescu dinCercul Literar de la Sibiu. Fiind membru în comitetul de premii al asociației Lovinescu, alături deCamil Petrescu,Perpessicius,Vladimir Streinu,Șerban Cioculescu și liderul Cercului de la Sibiu,Ion Negoițescu, Aderca s-a opus premierii în 1947 a poetuluiȘtefan Augustin Doinaș, probabil din cauza folosirii ocazionale de către Doinaș a unor subiectepatriotice și, prin urmare, politizate.[99] În plus față de ediția întârziată a romanuluiRevolte și de primul volum al scrierilor sale în versiunea definitivă (publicat în 1945 sub titlulOpere și prefațat deTudor Vianu),[100][101] el a mai publicat în 1947 un volum de conversații cu privire la artabaletului[10][102] și a tradus cărți scrise, printre alții, deVicki Baum,John Steinbeck șiEgon Erwin Kisch.[24] A terminat, de asemenea, o nouă piesă de teatru,parabolaMuzică de balet, care conținea și un comentariu cu privire la antisemitismul din timpul războiului.[103]

Ultimii ani și moartea

[modificare |modificare sursă]

Potrivit lui Crohmălniceanu, lipsa de conformitate politică a lui Aderca s-a arătat încă din 1950, când comunitatea literară a început să-l evite „ca pe o ciumă”.[104] El și-a petrecut o parte a anului 1951 la o casă de vacanță aUniunii Scriitorilor de laSinaia, unde a scris un jurnal al experiențelor sale zilnice. Deși a criticat vechiul regim și a respectat dogma oficială, el a descris locul ca un refugiu pentru eșecurile literare al celor disperați să asimileze principiilerealismului socialist și să permită să fie monitorizați îndeaproape de supraveghetorii politici.[105]

Partea finală a operei lui Aderca, care acoperă perioada de după instaurarearegimului comunist în România, se axează peliteratura pentru copii și tineret, precum și pe romane biografice șide aventuri (sau, potrivit lui Crohmălniceanu, „cărți destinate tineretului, biografii romanțate și evocări istorico-aventuroase”).[86] Printre aceste cărți se numără povestirea de aventuriÎn valea marelui fluviu (1955), o biografie a luiCristofor Columb din 1957, povestirea pentru tineretJurnalul lui Andrei Hudici (1958) și o altă povestire de aventuri pentru tineret petrecută în Rusia lui Petru cel Mare (Un călăreț pierdut în stepă, 1961).[10] Parțial motivat de comenzile ideologice, el a redactat un eseu biografic apologetic al ideologuluimarxist din secolul al XIX-lea,Constantin Dobrogeanu-Gherea.[94][106]

Paralizat în urma unui grav accident de circulație, Aderca și-a petrecut ultimii săi ani de viață într-o relativă izolare.[107] Contractul său din 2 aprilie 1956 cuEditura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), o editură de stat condusă de scriitorulPetru Dumitriu, a generat un scandal public: ESPLA a înaintat o plângere juridică împotriva lui Aderca, acuzându-l că nu a restituit o sumă mare de bani pe care o primise ca avans pentru romanul planificatCasa cu cinci fete. Scrierea fusese respinsă din cauza faptului că avea „grave greșeli de ordin ideologic-politic” și „idei vădit reacționare” (veziCenzura în România comunistă).[24][108] El a fost trecut din nou pe lista neagră, dar Crohmălniceanu a reușit o curățare parțială a numelui său în 1960. I s-a permis să publice înContemporanul un omagiu adresat lui Arghezi, care tocmai fusese completreabilitat.[94] La începutul anilor 1960, Aderca și Sanda Movilă frecventau din nou cluburile Uniunii Scriitorilor. Aderca s-a simțit ignorat de Arghezi, ceea ce l-a supărat foarte mult.[109]

Controversa cu privire la opera sa a reînceput în 1962. În acel an, noul redactor-șef alEditurii pentru literatură,Mihai Gafița, a decis să nu publice studiul biografic al lui Aderca despreJohann Wolfgang von Goethe, la care scriitorul în vârstă lucrase, potrivit spuselor proprii, încă din 1948. Această reacție l-a supărat mult pe Aderca. El i-a scris primului secretar alPartidului Comunist,Gheorghe Gheorghiu-Dej, rugându-l să reevalueze substanța ideologică a textului. A menționat în acea scrisoare că un alt text al său, un roman-reportaj despre muncitorii de la o gospodărie colectivă dinRegiunea Mureș-Autonomă Maghiară, fusese, de asemenea, ignorat de Gafița.[24]

Încă din 1956, Aderca a început să arate semne de tulburare neurologică.[110] Diagnosticat cu otumoare cerebrală, el a murit înainte ca problema editării studiului despre Goethe să poată fi soluționată.[24] Potrivit ultimei sale dorințe, trupul său a fostincinerat și cenușa a fost aruncată înMarea Neagră de văduva și de fiul său pe ritmurileRapsodiei române deGeorge Enescu.[111]

Activitatea literară

[modificare |modificare sursă]

Caracteristici generale

[modificare |modificare sursă]

Începând în anii 1920, Aderca a atras atenția criticilor prin frecvența contribuțiilor sale literare și a pozițiilor sale combative. În anul 1945Tudor Vianu l-a descris ca un „encyclopédiste” local, sugerând că analizarea critică a întregii opere a lui Aderca ar dura o viață.[100] Istoricul literarHenri Zalis consemna că Aderca era foarte apreciat pentru „febrilitatea extremă”, deoarece a abordat atât de multe specii literare încât colegii săi au fost în mod inevitabil eclipsați: „găsim în epoca urbană și rurală a lui Aderca notații erotice și fixații obsesive, zbuciumul unei gândiri asemănătoare cu beția traumatizantă”.[103]George Călinescu a văzut în Aderca un „umorist impenetrabil, plin de sarcasm” aflat într-o „rezervă subtilă” față de lume, care ar putea dovedi un entuziasm necritic pentru „lumea fictivă” a ideologiei politice.[24][112] Contribuția lui Aderca laumorul românesc a fost evidențiată și de alți contemporani ai săi: unul dintre aceștia, memorialistulVlaicu Bârna, și-a amintit de „vraja de causeur” a scriitorului.[24]

Deși recunoscută pentru productivitatea sa, cariera de scriitor a lui Aderca a fost considerată de diverși critici ca fiind marcată de inconsecvențe și eșecuri. Unul dintre contemporanii săi,Pompiliu Constantinescu, a opinat că inteligența lui Aderca a stat în calea sensibilității sale, stânjenindu-i stilul literar.[89] Câteva decenii mai târziu, criticul literarConstantin Cubleșan a scris că Aderca este unul dintre numeroșii autori interbelici care au încorporat influențelemoderniste într-o mare varietate de genuri literare „fără să adâncească în realitate pe vreunul”; opera lui Aderca reunește „conflictele parabolice” și „naturalismul”, cu riscul de a deveni anostă.[14] El îl consideră pe Aderca ca fiind „virtuosul nedesăvârșit” cu un „loc nedeterminat” în cultura română.[113]

Cubleșan crede că, în ciuda fecundității literare a lui Aderca, el nu a arătat niciodată lumii literare românești cine este cu adevărat.[19] În sprijinul acestei afirmații, el citează un eseu din 1936 al scriitorului și criticului modernistEugène Ionesco. După ce îi atacase deja pe Aderca și pe alți critici importanți ai vremii în pamfletul săuNu (1934),[114] Ionesco a concluzionat că Aderca avea „destinul unui jurnalist: gloria lui literară este condamnată să fie tot atât de efemeră pe cât era de diversă, iar numele lui nu poate fi legat de nicio operă importantă”.[19]

Modernismul lui Aderca

[modificare |modificare sursă]

Multe aspecte ale operei lui Aderca, susțin criticii, aparținliteraturii experimentale. Referindu-se la aceste aspecte, Constantin Cubleșan l-a catalogat pe Aderca drept „un permanent rebel literar, gata mereu gata să conteste orice și să devină entuziasmat, în egală măsură, cu privire la orice, căutându-se de fapt pe sine”.[19] Scriind în 2005,Ștefan Borbély notează că o mare parte a acestei literaturi avea o natură comercială, fiind determinată de dorința autorului de a asimila teme la modă.[73] În contrast, Henri Zalis, care citează o afirmație făcută anterior de Vianu, îl consideră pe Aderca ca un povestitor în tradițiaromantică. Zalis observă, de asemenea, că dificultățile în evaluarea categoriei stilistice a lui Aderca au legătură cu motivația singulară a protagoniștilor săi, adesea una erotică, căreia îi „circumscriu” întreaga lor existență.[101] Zalis consideră că opera lui Aderca este îndatorată superficial, prinvitalismul ei, unei școli moderniste cu un caracter puternic naturalist.[101]

Cu ajutorul teoriei sale literare, Aderca a căutat să importe modernismul occidental, aclimatizând diversele sale componente într-un context românesc. Diversele sale scrieri sunt îndatorate mai mult sau mai puțin explicitexpresionismului, pe care îl imită prin modificarea tehnicilor narative tradiționale. După cum sugerează istoriculDan Grigorescu, articolele lui Aderca nu reușesc să afirme în mod direct afilierea sa la expresionism, dar sugerează totuși un angajament „total”.[50] Crohmălniceanu îl plasează pe Aderca la jumătatea distanței între naturalism și expresionism, în apropierea unor scriitori precumGib Mihăescu șiGeorge Mihail Zamfirescu.[115] Formula expresionistă, observă el, este folosită de Aderca doar acolo unde poate sugera un „al doilea plan, ideatic” al narațiunii.[116] Cubleșan consideră operele „utopice” ale lui Aderca drept inerent expresioniste, „evitând concretețea terifiantă a realității imediate”.[113] În plus, istoricul literarPaul Cernat plasează piesaSburătorul (1923) în „recolta” expresionistă a României de la începutul anilor 1920 (alături de creațiile lui Blaga,George Ciprian,Adrian Maniu șiIsaia Răcăciuni). El avertizează, de asemenea, că, în ciuda modernismului lor, toate aceste texte „nu conțineau nimic radical”.[52]

În timp ce a împrumutat multe elemente din ideologia expresionistă și din alte opere aleliteraturii germane moderne, Aderca a adoptat și a promovat stiluri asociate altor tendințe noi dinEuropa de Vest. Un coleg modernist, criticul literarPerpessicius, a remarcat că Aderca era unul dintre scriitorii români inspirați în mare parte depsihanaliză, într-o vreme în care românii abia aflaseră de existența acesteia.[117] Crohmălniceanu a atras, de asemenea, atenția asupra utilizării de către Aderca amonologului interior.[118] Stilul literar neconvențional al lui Aderca, asemănător cu cel al luiIon Călugăru,Ion Vinea sau Maniu, a fost asociat de unii cu stilul tipic al luiUrmuz, o figură curajoasă a sceneiavangardiste românești din anii 1920. Această asociere a fost respinsă de Perpessicius, care a argumentat că Urmuz era practic necunoscut lumii în perioada când Aderca a început să-și scrie proza.[119]

O altă lumină călăuzitoare în opera lui Aderca a fost romancierul francezMarcel Proust. Aderca,Benjamin Fondane șiMihai Ralea au fost printre primii critici români care au analizat tehnicile literare ale lui Proust.[120][121] Criticul Crohmălniceanu susține că „formulele proustiene” și împrumuturile de laJames Joyce reprezintă coloana vertebrală a operei ficționale a lui Aderca și anunță progresul ulterior al modernismului românesc.[17] Acuratețea opiniilor timpurii ale lui Aderca despreÎn căutarea timpului pierdut a fost mult dezbătută în cadrul comunității literare românești. În esență, Aderca l-a descris pe Proust ca un „romanciersimbolist” și un vizionar subversiv al romanului clasic.[121][122] Prietenul săuMihail Sebastian a contestat energic aceste evaluări (Sebastian a crezut din contra că Proust a consolidat, de fapt, un gen clasic pe cale de dispariție); el a respins, de asemenea, încercările lui Aderca de a identifica sursele de inspirație din viața reală a personajelor proustiene.[122]

Sburătorism și antisburătorism

[modificare |modificare sursă]

În ciuda propriilor începuturi literare marcate de tradiționalismul provincial, Aderca a fost cunoscut mai mult ca un critic vocal al curentului promovat deSămănătorul șiRamuri. La fel caEugen Lovinescu și ca alți reprezentanți ai curentuluisburătorist, Aderca a adus un omagiu epociiartei de dragul artei, o artă care, așa cum a spus el, „trebuie să rămână nudă”.[123] În acest sens, Aderca a fost inspirat parțial de cenaclul literarJunimea din secolul al XIX-lea. Potrivit lui Crohmălniceanu, Lovinescu și Aderca au menținut un „cult” al lui Maiorescu, pe careMic tratat de estetică îl caracteriza mai mult ca un personajantisistem decât ca un politicianconservator.[123] În ansamblu, Aderca a susținut sintezajunimismului și modernismului de către Lovinescu, cunoscută sub numele de „sincronism”. La fel ca și Lovinescu, el s-a opus încercărilor de „naționalizare” a literaturii susținute de cercurile tradiționaliste și a propus o integrare chiar mai completă cucultura occidentală.[124] Unele persoane care au participat la ședințele cenacluluiSburătorul sugerează că ideile lui Aderca cu privire laarta poetică au influențat foarte mult ideologia grupului, încadrându-se în același timp în sistemul teoretic mai vast al lui Lovinescu.[40][114]

Aceste idei dovedesc opoziția fermă a lui Aderca împotriva tradiționalismului, fie că este dedreapta sau destânga. Atacul său la adresa tradiționaliștilor de dreapta a conținut remarci sarcastice, cum ar fi afimația că istoricul și criticulNicolae Iorga ar fi cel care conducea „carele mocănești ale sămănătorismului”.[125] În opinia lui Aderca, tradiționaliștii de stânga care au apărut din fracțiuneapoporanistă greșeau la fel de mult cerând aplicarea unui „criteriu național” în artă. El a afirmat această obiecție într-o polemică cu ideologul poporanistGarabet Ibrăileanu: „Nu știu dacă [produsele culturale românești] nu sunt în esență, în stadiul în care cultura a pătruns, la fel ca și cele [din regiunile periferice] în care omul de fier alcivilizației europene se plimbă cu un pas greu”.[124] El a ridiculizatdidacticismul altor scriitori, adresându-se lor cu termeni împrumutați de laIon Luca Caragiale: ei erau „pompieri-cetățeni și cetățeni-pompieri”.[124]

Cu toate acestea, Aderca a fost înclinat să pună la îndoială validitatea absolută a principiilor sincroniste: sugerând că urmărirea inovației ca scop ar putea să submineze originalitatea umană, el a avertizat că astfel de imperative ar putea reproduce consecințele negative ale comenzilor publice.[64] Convingerea sa că convențiile formale trebuiau să fie puse la îndoială ori de câte ori era necesar a fost nuanțată de Lovinescu, care a răspuns că literatura bună ar putea avea un stil convențional.[126] De asemenea, Aderca nu a respectat principiile lui Lovinescu cu privire la faptul că romancierii români trebuiau în cele din urmă să renunțe lalirism pentru o abordare mai obiectivă a scrisului..[127] O dezbatere suplimentară a avut loc în 1937, când Aderca, scriind în ziarulAdevărul, l-a dojenit pe Lovinescu pentru că a ignorat contribuțiile lui Urmuz „extraordinare, ciudate, unice și strălucite”.[119] Aderca, văzut de Cernat ca unul dintre câțiva poeți români moderni care au preluat funcțiile de critici în timp ce respingeau toate manifestările autorității critice,[128] a luat poziție împotriva tuturor intervențiilor academice din domeniul literaturii. El a descris astfel de intruziuni ca fiind restrictive, i-a comparat pe criticii profesioniști cu bărbierii și a argumentat că empatia critică era mai dezirabilă decât purismul teoretic.[13] LucrareaMic tratat era mai interesată de ceea ce nu era „fenomenul estetic” decât de ceea ce era. Ea a ridiculizat diferitele școli de interpretare, evidențiind regretul lui Aderca că a contribuit vreodată în domeniul criticii literare.[58]

Crohmălniceanu îl consideră în principal pe Aderca drept un scriitorsburătorist energic, a cărui prezență în paginile revisteiContimporanul nu a însemnat afilierea sa efectivă la acest cerc rival.[129] El sugerează că Aderca era în egală măsură membru a două subgrupuri separate ale scriitorilorsburătoriști: analiștii, interesați de „psihologiile mai complicate” (subgrup reprezentat și deAnton Holban șiHenriette Yvonne Stahl), șiemancipații sexuali, care au amestecat preferința generică pentru mediul urban cu explorări ale tematiciiliteraturii erotice, subgrup reprezentat de Răcăciuni,Mihail Celarianu șiSergiu Dan.[130] Trăsăturile analitice și erotice au fuzionat în câteva dintre scrierile lui Aderca. Crohmălniceanu notează că Aderca a văzut în sexualitate răspunsul la o comandă care a apărut „din străfundurile vieții și ordinii cosmice”, precum și adevărata sursă a identității și individualității umane.[131]

Paul Cernat susține că Aderca, împreună cu colegul său critic-romancierN. D. Cocea, se număra printre acei colaboratori ai revisteiContimporanul care au rămas în afara mișcării avangardiste, făcând doar puține concesii esteticii avangardiste.[132] Apartenența culturală contradictorie a lui Aderca a fost abordată chiar cu severitate de către Vinea. Într-un editorial din 1927 pentruContimporanul, în care a comparat recenziile lui Lovinescu cu „o menajerie”, Vinea a declarat: „[Dintre colaboratorii revisteiSburătorul,] numai F. Aderca simulează controversa, strigând din cușca sa: „Sunt independent... Nu trece nici o zi în care să nu mă cert cu Lovinescu...” Și, în acest timp, dresorul insensibil [Lovinescu] își face elefanții să cânte la pian”.[133]

Primele scrieri

[modificare |modificare sursă]

Contribuția originală a lui Aderca în domeniul literaturii a început sub formapoeziei lirice. Cele cinci volume de versuri, publicate între 1910 și 1912, au fost remarcate de Crohmălniceanu ca impregnate de un „senzualism intelectualizat”, cu metodeintrospective care erau puțin întâlnite în acea vreme.[17] Cu toate acestea, Crohmălniceanu sugerează, de asemenea, că expresiile extrase din vocabularul românesc de la începutul secolului al XX-lea face ca aceste versuri să fie învechite.[17] În mod similar, Călinescu a argumentat că poezia de dragoste a lui Aderca este dominată de „sugestii” și „senzații”, dar fără a conține „sentimente”.[13] Cea mai importantă creație lirică a lui Aderca, notează el, se găsește în altă parte, în poeziile „panteiste” mai asemănătoare cu cele ale luiIon Barbu, în care își concentrează atenția către marile expansiuni ale cosmosului sau către lumea minerală.[13] Așa cum a remarcat Ioana Pârvulescu, celelalte contribuții poetice ale lui Aderca dinVersuri pentru Monica pot fi considerate „jocuri de societate” în care doar își exersează abilitățile de versificație.[42]

Înromanul psihologicDomnișoara din str. Neptun, Aderca a încercat să conteste o temă preferată a literaturii tradiționaliste și sămănătoriste: sămănătoriștii considerau orașul ca un consumator mecanic al energiei rurale și ca un loc în care țăranii erau nevoiți să ducă o viață de mizerie.[134] Henri Zalis, pentru care textul este mai mult onuvelă decât un roman, vede o altă intenție ascunsă, „subversivă”: „gingășia în nefericire, autenticitatea țâșnind din nucleul arzător alînstrăinării”.[103] În plus, Zalis a menționat că Aderca a descris cu savoare „demistificarea”mahalalei, în care se instalau țăranii migrați la oraș și pe care literatura anterioară o prezentase ca un spațiu idilic.[89] Aderca subliniază că mahalaua este „organul de reproducere al orașului”, un mediu de o „virilitate” și naturalețe brutală.[135] După cum argumentează Crohmălniceanu, Aderca rescrie tema sămănătoristă prin înfățișarea unui conflict expresionist între oraș și sat, cele două „mari entități colective”.[116]

Aderca începe romanul cu mutarea la oraș a lui Păun Oproiu, un țăran care s-a angajat laCFR. În loc să se simtă ispitit de orașul industrial modern, Păun se transformă într-un locuitor al mahalalei, un loc care i se pare mai familiar.[136] După moartea lui pefrontul Primului Război Mondial, atenția se îndreaptă către familia lui. Văduva și fiicele se întorc în sat, însă reasimilarea lor este iluzorie: fiica cea mai mare, Nuța, se întoarce în oraș, unde alege să devină o femeie întreținută și, în cele din urmă, o ia pe calea prostituției.[137] Decăderea ei morală o transformă într-o ființă cu un fizic ruinat, iar mulți dintre foștii ei iubiți o ocolesc cu dezgust.[138] Ea se hotărăște să se sinucidă, sărind în fața unui tren în mișcare (gest ilustrat în carte ca o ultimă îmbrățișare erotică).[116] O astfel de relatare modernistă a avut parte de o laudă neconvențională din partea colegului Fundoianu: „Cartea [...] e așa depitorească și de atâta senzualism se bucură, că fiecare cititor o poate avea aproape vie pe Nuța”.[139]

Romanele de război

[modificare |modificare sursă]

Încă din anul 1922, criticul simbolistPompiliu Păltănea îl descria pe Aderca drept un scriitor „ideologic” cu tendințe pacifiste, alături deEugen Relgis,Ioan Alexandru Brătescu-Voinești șiBarbu Lăzăreanu.[140]Moartea unei republici roșii îl introduce pealter ego-ul autorului, inginerul Aurel:narațiunea sa la persoana I evidențiază dilemele morale ale participării lui laRăzboiul româno-ungar din 1919.[141]Marxist mistuit de contradicții, Aurel se află cu unitatea sa militară înTransilvania, fiind nevoit să participe la intervenția armată împotrivaguvernului sovietic din Ungaria. În plus, încrederea sa în necesitatea egalității universale și frica sa față de apariția unor conflicte etnice sunt consolidate odată ce observă aroganța românilor, uciderea aleatorie a prizonierilormaghiari transilvăneni și oprimarea evreilor din Transilvania.[13] Crohmălniceanu consideră că romanul iese în evidență prin tonul său introspectiv, care culminează cu o autoironie ce obiectivizează scenele de luptă. Acestea din urmă sunt descrise „în manieră rece, constatativă”.[116]

În1916, Aderca se concentrează mai mult pe impactul social al războiului. Vastă frescă a înfrângerilor grele suferite de România în luptele cuPuterile Centrale și a dramei umane pe care a declanșat-o, cartea a fost lăudată de Lovinescu ca o descriere precisă a intervalului 1914-1920[89] și a fost considerată de Cubleșan ca fiind comparabilă cu alte opere literare românești (scrise deCamil Petrescu,Cezar Petrescu,Liviu Rebreanu sauGeorge Cornea) care descriu conflictele morale din timpul Primului Război Mondial.[34] Romanul lui Aderca, notează el, este o abordare inversată a frământărilor identitare prezentate în romanulPădurea spânzuraților al lui Rebreanu, în care un intelectual de etnie română își reevaluează loialitatea sa față deAustro-Ungaria.[34] Scrierea are în mare parte o formă convențională, dar Aderca utilizează tehnici avangardiste pentru a spori autenticitatea narativă: de exemplu, el introduce într-o secțiunepartituri muzicale în text.[100]

Figura centrală este aici ofițerulArmatei Române Titel Ursu. Având convingerigermanofile, el consideră războiul alături deAntanta ca fiind o umilință și, odată ajuns în linia întâi, sabotează efortul de război până în momentul când este arestat și judecat pentru trădare. În contrast, tatăl său, căpitanul Costache Ursu, este după standardele tuturor un erou de război și crede hotărât în virtuțilepatriotice ale conducătorilor proaliați ai țării.[142] Ei se confruntă unul cu altul în închisoare: în timp ce Titel își așteaptă execuția, tatăl său indignat îl îndeamnă să se sinucidă și să-și salveze onoarea - un moment „cheie”, potrivit lui Cubleșan.[143] Ura lui Costache pentru fiul său, deși contrabalansată de milă și regret, i-a uimit pe criticii literari ai acelor vremuri.[144] Într-un fragment autorul scrie următoarele: „pe Titel îl ura, îl ura cu un nestins jar între pleoape, cu o lespede pe piept, care-i tăia răsufletul. [...] Existența pe lume a fiului i se părea o cumplită greșeală”.[144] Această portretizare a fost privită cu mai multă înțelegere de către criticii ulteriori: Zalis a susținut că Aderca „culege din cortegiul măcelului efectul de conștiință al exasperării și al perplexității”.[144][145] Ridicat la statutul de erou înRomânia Mare din perioada interbelică și decorat cuOrdinul „Mihai Viteazul”, Costache este atras în politica de extremă dreaptă și constată că a fost manipulat de mai mulți parteneri politici cinici.[146] Ura lui față de Titel se transformă într-un regret apăsător și îl împinge pe Costache la sinucidere.[147]

Declarația politică implicită a romanului a rămas în continuare un subiect de controversă. Crohmălniceanu considera că descrierea înfrângerilor precum cea dinBătălia de la Turtucaia este impresionantă și argumentează că teza sa centrală este „inteligentă”, dar, în același timp, confuză și neconvingătoare.[148] În opinia sa,1916 expune adevărata agendă politică a patrioților români, inclusiv speranțele lor într-ounire politică postbelică cu conaționalii lor din Austro-Ungaria.[149] În mod similar, Zalis a susținut că1916 este divizat într-„cronică extrem de evocatoare” și un comentariu polemic care, „din motive inexplicabile”, este „confuz, derutant, atacabil”.[103]

AtâtMoartea unei republici roșii, cât și1916 au fost considerate scrieri ofensatoare de către George Călinescu. În monumentala sa lucrare de istorie literară (publicată pentru prima oară în 1941), el a susținut că Aderca „glorifica [...] dezertarea”.[150] El a scris că romanul1916 este ruinat de agenda sapacifistă, fiind un „manifest” în care autorul „chinuie virtuțile”; cu toate acestea, el laudă maniera „sobră și dramatică” în care Aderca a ales să descrie scenele de război.[151] Călinescu a criticat dur scenele dure de război și de jaf, numindu-le „enormități” și „falsități”, și a concluzionat: „Criticul citește cartea neturburat și constată în ea expresia sufletului unui popor bătrân, cu mari însușiri dar cu unele facultăți tocite, [în timp ce] cetitorul obișnuit nu poate scăpa de un legitim sentiment de indispoziție”.[13] Unele dintre aceste idei au fost citate de alți cercetători ca o dovadă aantisemitismului rezidual al lui Călinescu, despre care se susține că a ieșit la suprafață atunci când a analizat operele autorilor evrei.[87][152] Călinescu a afirmat că, precum „mai toți scriitorii evrei”, „F. Aderca este obsedat de umanitarism, pacifism și toate celelalte aspecte ale internaționalismului”.[87][153] El a considerat aceste scrieri drept studii de caz, sugerând că pacifismul era o trăsătură tipic evreiască înRomânia Mare, o formă mai agreabilă a unei ideologii „antinaționale” (adicăantiromânească).[87][154] În opinia luiAndrei Oișteanu, aceste acuzații sunt doar forme moderne ale vechilor prejudecăți că evreii ar fi un popor laș.[26]

Deși, la momentul publicării pentru prima oară a lucrării lui Călinescu, Aderca era deja marginalizat, el a făcut un efort să răspundă acuzațiilor. Sebastian, care a citit o versiune a acestui răspuns în timpul unei vizite în casa lui Aderca, a admirat efortul scriitorului: „[Răspunsul este] foarte frumos, foarte just - dar cum de a avut puterea, gustul, curiozitatea să o scrie? Semn de tinerețe, de vitalitate. [...] De ce nu mă simt «vizat» personal de ce se spune, se face sau se scrie împotriva mea?”[155] Într-un articol publicat în 2009, istoricul literarAlexandru George a ținut partea lui Călinescu împotriva lui Aderca: acuzația de antisemitism era „foarte puțin convingătoare”, iar scrisoarea de răspuns a venit într-o perioadă când Călinescu fusese acuzat defilosemitism de către revista de extremă dreaptăGândirea.[156] Alții afirmă, de asemenea, că menționarea numelui lui Aderca în lucrarea lui Călinescu era o dovadă clară a disidenței lui Călinescu.[157] Propriile răspunsuri ale lui Aderca, care au condus la articolul „Lupta de noapte. În jurul unei «Istorii a literaturii române»” din 21 ianuarie 1945, au devenit subiect de scandal și, potrivit discipolului lui Călinescu,Alexandru Piru, au reprezentat o „izbucnire violentă”, „curioasă”.[95]

Proza erotică și fantezistă

[modificare |modificare sursă]

ÎnȚapul și deopotrivă înOmul descompus, Aderca urmărește aventurile lui Aurel ( sau „domnul Aurel”), un „intelectual fără ocupații precise”, structurate în jurul preocupărilor erotice ale lui Aurel, relatate de unnarator subiectiv după o „tehnică proustiană”.[158]Omul descompus, care se concentrează asupra aventurii lui Aurel cu o femeie bolnavă detuberculoză, este considerat de Călinescu ca fiind o operă „ștearsă”[151] și este văzut de Ștefan Borbely ca fiind o mostră „mimetică” de „existențialism imprecis”.[73] Cu toate acestea, potrivit lui Crohmălniceanu, Aderca reușește să evite „lubricitatea” și execută „cu siguranță”, în schimb, un „plonjon îninconștient”.[159] Temele sunt extinse înFemeia cu carne albă: dl. Aurel și vizitiul Mitru călătoresc de-a lungulDunării, oprindu-se periodic pentru ca Aurel să aibă întâlniri erotice cu diverse femei ale locurilor. Acestea din urmă sunt cvasianonime, făcându-se referire la ele prin caracteristica definitorie a aspectului lor carnal: „codana roșie”, „femeia ploilor” și eponima „femeie cu carnea albă” Ioana dinRogova.[101][160] Povestea se bazează pe întâlnirea dintre Aurel și Ioana: aici rolurile persoanelor seducătoare și seduse sunt inversate, deoarece Aurel cade victimă energiei sexuale a femeii.[101][161]

Călinescu, care a identificat aici exemple ale „celei mai substanțiale” proze a lui Aderca, credea că opera a fost inspirată de și făcea luzie la opera unui alt autor modernist român:Gala Galaction.[162] Aderca și-a deplasat atenția de la reprezentarea sexualității pure către conturarea psihicului feminin și descrierea peisajelor rurale stranii. Peisajul dunărean sălbatic este un cadru pentru descoperiri morbide, inclusiv corpurile moarte ale unor fete, pe jumătate devorate de porci; în cele din urmă, însuși Aurel este ucis și mutilat de banda dehaiduci a Ioanei.[151] El acceptă moartea ca exprimând un ideal superior: potrivit lui Zalis, Aderca sugerează că sacrificiul de sine este rezultatul natural al împlinirii erotice, fiind acceptat de om cu un sentiment de detașare.[101] După cum notează Crohmălniceanu, „domeniul senzorial pur” are prioritate în fața analizei psihologice, dar încă se observă ”mecanica ascunsă cosmică”.[159] „În mod paradoxal”, sugerează el, expresionismul se află în prim plan mai degrabă aici decât în ​​romanele psihologice ale lui Aderca. Aici, limbajul expresionist își propune să sugereze confruntarea epuizantă a lui Aurel cu forțele materiale frenetice.[163]

Arătând atracția lui Aderca către literatura avangardistă,Aventurile D-lui Ionel Lăcustă-Termidor este un romanfantastic, parabolic și sarcastic, citit ca o expresie poetică a nonconformismului autorului său.[164] El evită convențiile stilistice, respinge timpul liniar și, așa cum notează Cubleșan, reacționează împotrivadepersonalizării moderne;[165] după cuvintele lui Crohmălniceanu, subiectivitatea sa „extremă” și tehnicile expresioniste creează „o lume absolut autonomă”.[166] Eroul omonim lucrează ca scriitor în România modernă, dar are o identitate atât antică, cât și plurală: „El este din spații și timpuri incomensurabile, despre care mintea umană nu a putut să spună nimic altceva decât că au, pentru un ochi uman, forma stelei căzătoare inscripționată cu cretă pe tabla care este cerul”.[165] În ediția sa originală, romanul a conținut fotografii care ilustrează câteva dintre cele mai multe ipostaze ale lui Ionel: o căpățână de varză, un copac, unurs polar și un dansator africannegru.[167]

Perceput ca o simplă ciudățenie de către oamenii obișnuiți, Ionel este un vizionar social modern. Scrierile sale conturează lumea magică care i-a dat naștere, iar lucrarea lui, notează Cubleșan, inventariază „valorile universal umane ideale”.[165] Povestirile pe care le spune sunt îmbinate într-o narațiune mai largă. Una dintre ele relatează mitul uneiAtlantide „fericite, raționale și superioare”, scufundată de triburile infame de origine norvegiană și groenlandeză.[168] Crohmălniceanu constată că textul constituie „comentariul ironic al experiențelor ei exaltante și derizorii”. În opinia sa, această carte este una dintre „operele cele mai substanțiale și izbutite pe care le-a dat la noi modernismul extremist”.[169] În schimb, Călinescu consideră romanul ca un răspuns mediocru la creațiile fanteziste ale luiTudor Arghezi, scris cu o „agerime neîndemânatică”.[151] El a sugerat că povesteareîncarnării a fost menită să stimuleze dezbaterea despre „inutilitatea identificării unei patrii”.[170]

Orașele înecate

[modificare |modificare sursă]

În romanulOrașele înecate, influențat de opera luiH. G. Wells,[171] Aderca a împrumutat motiveleliteraturii științifico-fantastice pentru a face comentarii cu privire la civilizația umană. Prologul și epilogul său creează impresia că ideea romanului îi aparține unui om de știință neidentificat și, de asemenea, studiului luiFriedrich Nietzsche despremythopoeia.[71] Ambiția profetică a lui Aderca este subliniată de Crohmălniceanu ca fiind „o întreagă realitate nouă, socială și psihologică”.[149] Potrivit lui Cubleșan, aspectul cel mai important este imaginarea de către Aderca a unei psihologii marginale într-„un roman fantastic despre viața la final”.[172] Deși a lăudat romanul pentru „ingeniozitatea” și „umorul englezesc”, Călinescu considera căOrașele înecate este lipsit de o „semnificație mai adâncă”.[170] Ingeniozitatea ideii i-a determinat pe alți critici să concluzioneze că Aderca a pus efectiv bazeleliteraturii știiințifico-fantastice românești.[71][89]

Elementele psihologice și speculative sunt introduse printr-osecvență onirică: înBucureștiul dinmileniul al V-lea, devenit o metropolă modernă și elegantă,[170] operatorul de cinematograf Ioan Doicin visează olume post-apocaliptică supusărăcirii globale. Oamenii s-au retras de pe suprafața înghețată a Pământului, reconstruindu-și civilizația pefundul mării pentru a beneficia de călduranucleului interior. Societatea adoptă un socialism rigid și primitiv, eliminând „instinctele terestre” și transformându-i pe oameni în „muți și idioți”.[172] Un președinte dictatorial pe nume Pi (într-un stil tipicfascist),[170] impuneeugenia și creșterea copiilor de către comunitate, interzicândconcurența economică și orice afiliere etnică.[173]

Confruntat cu un experiment social atât de drastic și uimit de întreruperea lui după moartea președintelui,[174] populația se confruntă cu o anihilare totală pe măsură ce apele oceanelor devin tot mai reci. Oamenii de știință trebuie să recunoască existența unei alte amenințări: aceea adegenerării biologice, care-i transformă pe locuitorii orașele submarine înmoluște gigantice.[171] Factorii de decizie nu sunt capabili să găsească o soluție globală, ci se împart în fracțiuni rivale. Doi ingineri personifică acea tendință: Whitt sugerează retragerea omenirii mai aproape de miezul de foc al planetei, în timp ce Xavier, inventatorulpropulsiei nucleare, pledează pentru părăsirea Pământului și mutarea oamenilor pe o altă planetă. În timp ce Whitt și secretara lui continuă să sape galerii în fundul mării, Xavier și iubita lui, Olivia, (desemnați împreună prin inițialeleX-O)[71] zboară singuri în cosmos.[171]

Cubleșan consideră romanul ca fiind un avertisment împotriva „izolării omului în cercul autosuficienței sale”.[175] După cum remarcă filologul Elvira Sorohan, există numeroase asemănări cu opera scriitoruluicehoslovac clasic de literatură științifico-fantasticăKarel Čapek până la nivelulintertextualității.[71] Ca și Čapek, Aderca își sprijină lecția morală pe detalii poetice. Descrise de Crohmălniceanu drept rezultate ale „unei fantezii bogate”,[86] „enormele jucării” imaginate de autor sunt, potrivit lui Călinescu, „ceea ce încântă în acest roman”.[170] Orașele subacvatice sunt eminamentefuncționaliste: capitala, situată subinsulele Hawaii, este o sferă decristal; orașul minier dingroapa Marianelor este o piramidă uriașă cu o bază vulcanică de foc.[176] Aceste roluri sunt inversate odată ce civilizația umană intră în criză. Odată ce se reduceenergia geotermală, orașele se transformă în acvarii imense, în care oamenii sunt examinați cu curiozitate de animalele marine.[177]

Alte scrieri

[modificare |modificare sursă]

Revolte arată (potrivit lui Cubleșan) o „neconformitate vădită față de toate convențiile sociale”; el constituie un „roman-pamflet împotriva instituțiilor judiciare”.[85] Crohmălniceanu îl considera un „sondaj fin analitic al unei psihologii curioase și [...] osatiră subtilă aformalismului juridic”.[86] Alți critici literari l-au perceput mai ales ca o meditație asupracondiției umane. Romanul este, în concepția luiIon Negoițescu, „o scriere parabolică de prim rang”, în timp ce potrivit luiGabriel Dimisianu este un comentariuabsurd șikafkian despre conformismulclasei de mijloc.[178] S-a susținut că Aderca a descoperit scrierile luiKafka la mijlocul anilor 1930, considerându-l ca fiind „Urmuzul cehoslovac”.[179]

În centrul său se află conflictul dintre Istrăteanu, agentul comercial al morii lui Buștean, și contabilul Lowenstein. Constatând că Istrăteanu efectuase un gen neobișnuit de tranzacții cu clienții, Lowenstein efectuează o investigație formală. Evenimentele evidențiază deficiențele sistemului judiciar: un avocat pompos, dar incompetent, îi complică mai mult situația, întărind presupunerile false ale unui procuror fără scrupule.[178] Istrăteanu sfidează sistemul, prezentându-se ca salvatorul morii,[180] și își dovedește dreptatea devenind în cele din urmă noul director.[170] Aderca refolosește cadrele sale narative mai vechi, prezentând ocazional sexualitatea exotică a lui Istrăteanu[170] și amintirile sale din timpul războiului.[178]

Diversitatea abordărilor literare a fost ulterior sporită. Piesa de teatruMuzică de balet a fost considerată foarte originală prin natura sa parabolică și prin tema persecuției rasiale (veziLiteratura Holocaustului). Potrivit lui Zalis, această piesă de teatru constituie, în dramaturgia românească, singura mostră de „avertisment antirasist”.[103] În mod similar, romancierul și criticulNorman Manea, supraviețuitor aldeportărilor din timpul războiului, citaMuzică de balet ca una dintre puținele scrieri românești din perioada postbelică care amintea de uciderea evreilor români.[181]

Preocuparea pentru genul biografic, evidentă mai ales în anii senectuții, a determinat elaborarea unor lucrări convenționale, dar și experimentale. ÎnOameni excepționali, atenția sa a fost dedicată vieților unor politicieni (Adolf Hitler,Iosif V. Stalin,Woodrow Wilson), personalități culturale (Sarah Bernhardt,Isadora Duncan,Lev Tolstoi,Richard Wagner) și magnați ai afacerilor (William Randolph Hearst,Henry Ford).[72] Considerat de Aderca ca fiind romanul său cel mai bun,[30]A fost odată un imperiu se axează pe viața luiGrigori Rasputin, personajul politic care a influențat viața politică a Rusiei în perioada anterioarăRevoluției Ruse. După cum remarcă Crohmălniceanu, Aderca a preluat o temă de laKlabund, dar a relatat „ingenios” povestea cu obiectivitatea faimoasă aKinostil-ului expresionist.[86] Textul devine apoi extrem de subiectiv, comic și haotic: Aderca l-a explicat ca fiind un experiment literar imaginat într-o perioadă când era bolnav de febră.[86] Această abordare este abandonată în studiul monograficGoethe și lumea sa, respins de ESPLA. Aparent inspirat desocialismul științific, el a pretins că lămurește aspectele cele mai conflictuale ale vieții lui Goethe: geniul său literar și relația sa cu aristocrația germană.[24]

Ultimii ani de viață ai lui Aderca au fost marcați și de cultivareaaforismului. Contribuția sa la acest gen este lăudată de Călinescu ca o dovadă a unei „curiozități nestinse” pentru „toate aspectele artei și ale vieței”,[13] citând ca exemplu următoarea maximă: „Dacă toți am fi excepționali, viața în comun n-ar mai fi cu putință”.[13] Aderca și-a amintit, de asemenea, un schimb de cuvinte între el și prietenul său romancierH. Bonciu, care era pe patul său de moarte, pierzând lupta cucancerul: la propria sa întrebare despre care moarte era „cea mai ușor de suportat”, ceea ce l-a pus în încurcătură pe Aderca, Bonciu a răspuns „moartea altuia”.[182]

Opinii politice și dispute conexe

[modificare |modificare sursă]

Despre socialism

[modificare |modificare sursă]

Chiar înainte de aderarea sa la modernismul radical, cu subtilități sale politice proprii, Aderca a fost un critic social respectat. Sprijinul său pentru neutralitatea României în Primul Război Mondial, evidențiat în eseurile sale din volumulSânge închegat și în articolele sale din ziarulSeara, a apărut ca o contracritică asentimentelor antigermane. Aderca a afirmat că distrugerea patrimoniului cultural al națiunilor inamice de cătreImperiul German avea o justificare morală și nu era un gest „barbar”. Această afirmație era controversată, fiind criticată de colegul germanofil al lui Aderca,Constantin Rădulescu-Motru.[183] Aderca a susținut ulterior căPuterile Centrale erau angajate într-un „război revoluționar” la adresaprotecționismului șiimperialismului.[184]

Susținător prin anii 1920 al unui socialism pacifist extrem de personalizat, Aderca s-a îndreptat spreextrema stângă a politicii: înIdei și oameni, el a criticatreformismul românesc,marxismul moderat promovat deConstantin Dobrogeanu-Gherea șiInternaționala a II-a.[102] El a condamnatexploatarea muncitorilor și luxul expus încazinourile dinSinaia.[185] Cu toate acestea, Crohmălniceanu, un marxist, a remarcat căMoartea unei republici roșii conținea puține aspecte cu privire la modul „cum urmează să fie organizată noua societate”. Aderca a favorizat „un nonconformism de natură morală și estetică”, ce se referea la libertatea sexuală, libertatea creativă și lalupta de clasă, iar marxismul reprezenta un instrument legitim al maselor: „războiul este o creație a stăpânilor care se luptă unul cu altul pentru dominație. [...] Ce poate avea în comun poporul sărac cu stăpânul politicos? Lucrătorul francez, ce poate câștiga din acest război, altceva decât o înțelegere mai aprofundată a marxismului?”[186] Înclinațiile de stânga ale lui Aderca erau incompatibile cu neoliberalismul mentorului său,Eugen Lovinescu, aspect recunoscut de Aderca în anii aparițieiMicului tratat. ÎnMărturia unei generații, Aderca l-a provocat pe Lovinescu să răspundă la acest subiect. Lovinescu a făcut acest lucru, afirmând că celebrarea de cătreSburătorul aindividualismului a depășit poziția neoliberală a liderului său.[64] În opera lui Aderca, socialismul a fost dublat de o atitudine sarcastică la adresa autorității tradiționale. Poliția i-a deschis un dosar în 1927, acuzându-l că a arătat lipsă de respect față deregeleFerdinand I, considerat ca model pentru reclama unei frizerii. Potrivit lui Dumitru Hîncu, deși comentariul a iritatSiguranța Statului, nu a fost cu adevărat „un atac la adresa instituțiilor Statului sau a personalităților sale conducătoare”.[24]

Aderca a avut valori moderate: el a descrisfeminismul ca o afacere riscantă. ÎnBilete de Papagal, el i-a reprezentat pe bărbați ca aducători naturali de venituri, care erau ocoliți ori de câte ori femeile se orientau către „politica vulgară”. Potrivit istoricului de gen Oana Băluță, el „a oscilat întremisoginism șisexism”.[187] Aderca considera, de asemenea, coafurile cu breton ale fetelor ca neplăcute și asexuate.[112] Deși avea rădăciniiudaice, el s-a identificat, pentru o perioadă din viața sa, cu creștinismul, cusocialismul creștin și cupacifismul creștin. Potrivit lui Călinescu, articolele sale din timpul Primului Război Mondial uneau „creștinismul radical” cu „sarcasmul față de victimele războiului”.[170] Mai târziu, Aderca a imaginat o lume utopică, modelată deuniversalismul creștin.[112] Cu toate acestea, interviul său dinLumea de mâine, la fel ca toate celelalte conversații ale luiIon Biberi cu marxiștii, evită problema religiei, tratată în toate celelalte interviuri ale lui Biberi.[96]

Acest idei socialiste originale au determinat, în parte, reputația proastă a lui Aderca înRomânia comunistă. În timpul colaborării laVremea, Aderca folosise marxismul împotrivaUniunii Sovietice șistalinismului, prezentându-l peIosif Stalin ca un „tiran asiatic”.[72] ÎnLumea de mâine, el și-a exprimat încrederea că lumea postfascistă va reveni la libertate și democrație.[96] Necunoscând planurile comuniștilor, el s-a referit la intervalul post-1944 ca reprezentând zorii „supremei democrații”.[98]

Opiniile lui cu privire la stalinism au făcut ca volumulOameni excepționali să fie inaccesibil în perioada următoare,[72] iar scrierea biografiei lui Dobrogeanu-Gherea a fost considerată mai degrabă o gafă - comuniștii îl priveau pe Gherea ca pe un eretic.[94] Denunțul formulat de ESPLA în 1956 scoate în evidență gravele „greșeli de ordin ideologic-politic” ale lui Aderca: el s-a rupt demarxism-leninism wori de câte ori a trebuit să comenteze pe teme precumrevoluția comunistă șiproblema națională.[24][108] Apelând laGheorghe Gheorghiu-Dej, Aderca a afirmat căGoethe și lumea sa îi arată convingerile sale marxist-leniniste, enumerând recenzii pozitive de la autori precumMihai Isbășescu șiAlfred Margul-Sperber, și a propus ca această lucrare să fie consultată de cercetători marxist-leniniști dinBlocul răsăritean și din Occident.[24] După cum consemnează Hîncu: „Publicat separat, rupt din contextul în care a fost conceput și doar în lumina dezbaterilor și disputelor de astăzi, memoriul ar putea trece drept un act de oportunism, de lașitate sau chiar ca o dovadă de colaborare cu regimul personificat de Gheorghiu-Dej. Dar n-a fost așa. Aderca era, pur și simplu derutat, își vedea primejduită o trudă de ani și ani de zile și, în plus, chinuit de o tumoare cerebrală care până la urmă l-a și răpus.”[24]

Despre naționalism și antisemitism

[modificare |modificare sursă]

Multe dintre articolele politice ale lui Aderca, inclusiv unele dintre cele mai vechi,[15] demonstrează respingerea antisemitismului. În interviul său dinLumea de mâine, Aderca a vorbit pe larg despre principalele sale teme stilistice, susținând că „revolta” este subiectul principal al cărților sale. El a definit-o în relație cu înstrăinarea socială și cu prejudecățile antisemite, referindu-se la el la persoana a III-a:

De-a lungul vieții sale [Aderca] a fost urmărit [...] de o bandă de justițiari aflați în cârdășie cu călăii, care au încercat să-i încheie viața. Ce nedreptate a comis el sau strămoșii săi că a trebuit să o recunoască și să se căiască? Mister. La ce comandă supremă și la ce fel de ordine inefabilă ar putea fi un răspuns eliminarea lui din această lume luminoasă? Mister. Iar faptul că această asasinare fizică și morală a sa nu a putut fi încă realizată - aici se află misterul cel mai adânc, minunea impresionantă și minunată a dimineții fiecărei zile.[19]

Confruntat cu creștereadiscriminării rasiale, Aderca a propusnaționalismul civic șiasimilarea evreilor. El nu a văzut nici o incompatibilitate între a avea identități duble (evreiești și românești),[30] dezbătând o astfel de problemă cuA. L. Zissu, o personalitate principală asionismului local.[8][188] Potrivit cercetătorului Ovidiu Morar, Aderca a fost „scriitorul a cărui viață, în strânsă conexiune cu opera, reflectă poate cel mai bine drama iudaismului autohton”.[7]

Încă din 1916, Aderca a atacat ideea că identitatea evreiască era monolitică, considerând-o ca fiind în mod inerent discriminatorie. Pentru el, presupusele „tipuri” evreiești erau „antagonice”, făcând ca apartenența la națiunea evreiască să devină îndoielnică.[189] Comentând cu privire la amânareaemancipării evreiești în România, el a protestat că, cu riscul suplimentar de a întări prejudecățile cu privire la faptul că evreii erau leneși și profitori, membrii comunității erau împiedicați să se angajeze în mod activ în orice altă ramură economică cu excepția comerțului.[190] Mai târziu, el a parodizat aceste acuzații: „din moment ce nu puteau trăi pe uscat, «peștii au monopolizat iazurile»”.[191] Într-un articol intitulatDeschideți bordeluri!, publicat în decembrie 1922 în ziarulContimporanul, el a ridiculizat cererea organizațiilor de extremă dreaptă de fi stabilită ocotă de evrei în universități, argumentând că tolerarea de către guvern a agitației antisemite i-a transformat pe studenți în huligani.[192]

Aderca a fost, de asemenea, deranjat defilosemitism. El credea cădiscriminarea pozitivă era contraproductivă și favoriza discriminarea rasială: „Când [un intelectual] îmi mărturisește în taină că e filosemit, mă cuprinde o bănuială. L-aș prefera indiferent”.[30][193] Uitându-se înapoi la antisemitismul românesc, Aderca s-a situat de partea acelor intelectuali evrei care-i priveau pe favorabil peetno-naționaliști printre care șiMihai Eminescu. El a susținut că opera lui Eminescu nu era în mod deosebit antisemită și a evidențiat acele trăsături care îi confereau o valoare universală.[194]

După ce a fost proclamată emanciparea evreilor înRomânia Mare, militantismul politic al lui Aderca s-a îndreptat către redobândirea practică a drepturilor civile. El i-a văzut pe evrei ca fiind pe picior de egalitate cu celelalteminorități etnice: „Noi [evreii] suntem români cel puțin la fel de buni ca șipolonii,maghiarii,bulgarii șițiganii din România, care au încercat și încă încearcă să ne dea lecții de patriotism”.[195] Aderca a văzut naționalismul ca un „parazitism” exploatator și, prin urmare, a denunțat administrația foarte centralizată din provinciile multietnice. El a apreciat căBulgaria era îndreptățită să ceară restituireasudului Dobrogei, „în care nu s-a născut nici un român”, și a propus un sistem deautonomie teritorială pentruTransilvania.[13] Într-unul din articolele sale dinContimporanul a definit România ca fiind extrem deprovincială și de retrogradă: „O țară-mamă în care legile și cărțile trebuie pregătite cu o sută de ani înainte astfel că, atunci când vine momentul potrivit, nevoile și gusturile să poată fi schimbate!”[196]

Urmând exemplul conducătorului comunității evreiești,Wilhelm Filderman, Aderca a reacționat împotriva catalogării evreilor ca antiromâni, plasând conflictele etnice într-un context mai larg, în care românii se certau unii cu alții.[197] El era necăjit că evreii erau descriși în mod stereotip ca fiind fricoși, susținând că numeroși evrei au luptat și au murit pentru România în Primul Război Mondial.[198] În timpul guvernului condus deOctavian Goga, care a reintrodus discriminarea rasială, Aderca a emis apeluri pentru o disidență democratică, sugerând publicarea unui compendiu de opere literare evreiești din România, din trecut și din prezent.[87]

În acea epocă, literatura lui Aderca era evaluată dintr-o perspectivă antisemită în cercurile tradiționaliste.Const. I. Emilian, care a studiat scena literară modernă a României cu o prejudecată ultranaționalistă, a depreciat toate textele lui Aderca ca fiind „nevrotice”.[199] Tema a fost preluată deOvidiu Papadima înSfarmă-Piatră, care l-a ridiculizat pe Lovinescu ca fiind patron al „ideilor revoluționare” și al „evreilor” Aderca,Camil Baltazar,Benjamin Fondane,Ilarie Voronca, ce alcătuiau „iluzia unei mișcări literare”.[200] Papadima a solicitat arestarea lui Aderca șiH. Bonciu în timpul scandalului din 1937, s-a referit la ei doar cu numele lor evreiesc original, i-a numit „porci” și „comercianți de lături” și a sugerat că literatura erotică era „acea afacere evreiască”.[82] Considerându-i pe antisemiți ca fiind „huligani”, Mihail Sebastian i-ar fi comunicat lui Aderca dorința sa tainică: „Cinci minute, înțelegi? Cinci minute (îmi spunea) aș dori să fiu și eu un huligan, să mă simt Stăpân!”.[201]

Unii adversari mai moderați ai lui Aderca au folosit la adresa lui un limbaj cu tentă antisemită. Alături de declarațiile controversate ale lui Călinescu, au mai fost și cele ale poetului și dramaturguluiVictor Eftimiu. Eftimiu a alcătuit o listă a detractorilor săi evrei, printre care și Aderca, și i-a descris folosind stereotipuri rasiste.[202] Potrivit lui Sebastian, Eftimiu s-a opus, de asemenea, în 1944, ca Aderca să facă parte din noul comitet alSocietății Scriitorilor Români, deoarece scriitorii evrei ar trebui „să fie mulțumiți că-i primim înapoi”.[37] După cum menționează Dumitru Hîncu, persecuția lui Aderca a început în timpul guvernului condus de Goga, ce a inclus patru scriitori, dintre care nici unul nu a intervenit pentru el.[24] În mod similar, Ovidiu Morar scrie că doar două personalități literare românești s-au ridicat public în apărarea lui Aderca în 1937:Zaharia Stancu și Perpessicius.[87]

Despre fascism

[modificare |modificare sursă]

Opiniile lui Aderca cu privire lafascism au fost mai ambigue decât poziția sa față de antisemitism. În afară de parabola retrospectivă dinMuzică de balet,[103] unele dintre textele sale anterioare conțin ecouriantifasciste mai mult sau mai puțin explicite. Este cazul romanului1916, cu prefigurarea severă a naționalismului radical,[89][103][169] și al cărțiiOameni excepționali, în carenazismul apare ca o ideologie eterogenă. Aderca îl considera peAdolf Hitler ca o copie palidă a lui Stalin și un urmaș șovăielnic aleconomiei marxiste, propulsat în funcții înalte de lipsa de consistență aPartidului Comunist German.[72] Potrivit lui Zalis, antifascismul este prezent chiar și în studiul biografic al luiPetru cel Mare din 1940: Hitler distrugea o Europă pe care țarul Petru o ajutase odată să se civilizeze.[89] La sfârșitul anilor 1940, în contextul unei discuții desprecrimele împotriva evreilor din timpul războiului, Aderca s-a opus pedepsirii cu violență a criminalilor, spunând că victimele vor dovedi o superioritate morală față de asasini în cazul în care se vor abține să folosească aceleași mijloace.[30]

Cu toate acestea,Jurnalul lui Sebastian conține indicii că Aderca a admirat retorica fascismului. Aderca și-a exprimat regretul căCorneliu Zelea Codreanu, fondatorul organizației fascisteGarda de Fier, a fost ucis în timpul epurărilor politice din 1938: „[Aderca] îmi spunea că deploră moartea lui Codreanu, care a fost un mare om, o apariție genială, o forță etică fără seamăn și a cărui «moarte de sfânt» este o pierdere ireparabilă”.[203] În mai 1940 Sebastian a afirmat că Aderca își păstrase și chiar își radicalizase aceste opinii. În acest context, Aderca îi descrie atât pe Codreanu, cât și pe Goga ca „mari personalități”, a vorbit despre carteaPentru legionari a lui Codreanu ca despre „o carte istorică” și chiar a susținut că, dacă Garda de Fier nu ar fi fost antisemită, „s-ar fi înscris acolo”.[204] Vorbind despreRebeliunea legionară din ianuarie 1941, Aderca a acuzat doi rebeli legionari,Viorel Trifa șiDumitru Groza, că au acționat caagenți provocatori în slujba intereselorsovietice (la care Sebastian completează cu sarcasm: „asta pentru a lămuri competența lui politică”).[204] După cum este menționat acolo, Aderca l-ar fi reevaluat, de asemenea, pe Hitler ca fiind „o minte genială, egal cuNapoleon, ba chiar mai mare”.[204]

Moștenire literară

[modificare |modificare sursă]

Aderca a lăsat o urmă solidă în scrierile autobiografice ale mai multor autori de la Sebastian la Lovinescu și de la Eftimiu laCamil Petrescu. Notele și jurnalele lui Lovinescu, publicate la zeci de ani după moartea sa, oferă o înregistrare intimă paralelă a prieteniei sale cu Aderca: de la afirmația (contestată de Camil Petrescu) că automobilul Peugeot al lui Aderca ar fi fost o mașină proastă[40] până la evidențe detaliate a modului în care cenaclul său literar a primit lucrările lui Felix Aderca și ale Sandei Movilă, citite public de aceștia la sesiunileSburătorului.[41][42] Potrivit acestor observații, conducătorul cenacluluiSburătorul leader era, de asemenea, atent informat cu privire la necazurile pe care le întâmpina Aderca în căsnicia sa.[205] Aderca este prezent și în scrierileLuciei Demetrius,[206] iar contribuția lui la culturaOlteniei a fost consemnată dePetre Pandrea.[111] Între timp, eșecurile lui Aderca ca traducător și stilul său literar au fost ironizate de satiristulPăstorel Teodoreanu, pentru care Aderca era „un parvenit literar”.[207]

Permisivitatea selectivă a comuniștilor a avut un impact asupra moștenirii literare a lui Aderca. În anii 1950 doar biografia luiCristofor Columb era disponibilă în librării, iar cititorii mai tineri erau convinși că Aderca a scris o singură carte.[100] După moartea lui au fost publicate individual sau colectiv alte lucrări:Murmurul cuvintelor (volum de poezii, 1971),Răzvrătirea lui Prometeu (1974),Teatru (1974),Contribuții critice (1983 și 1988),Oameni și idei (1983).[10] În 1966 romanulOrașele înecate a fost reeditat sub titlulOrașe scufundate, potrivit dorinței proprii a lui Aderca. Tradus în limba germană, el a devenit cunoscut într-o oarecare măsură publicului internațional.[71]

Alte câteva ediții ale operelor lui Aderca au fost tipărite dupăRevoluția din 1989:Femeia cu carne albă,Zeul iubirii șiRevolte,[10] plus ediția din 2003 a volumuluiMărturia unei generații îngrijită deEditura Hasefer.[68] Au mai fost republicate biografia completă a lui Petru cel Mare[10] și colecțiaOameni excepționali.[72] Viața și opera sa au făcut obiectul mai multor monografii, dintre care unele au fost scrise și publicate deHenri Zalis.[8][89][100][111] Totuși, interesul față de opera sa literară a scăzut dramatic în perioada următoare,[8][41] deși unii discipoli ai lui, inclusiv poetul și traducătorulPetre Solomon,[92] erau încă activi.

Potrivit Ioanei Pârvulescu, Aderca, „scriitorul proteic”, a fost „marginalizat” de către criticii secolului al XXI-lea.[41] Comemorările au fost organizate doar de organele reprezentative ale comunității evreilor din România, precum ceremonia din 2008 datorată istoricului literar Henri Zalis.[8] Potrivit luiGheorghe Grigurcu, interpretarea antisemită a creațiilor literare ale lui Aderca a supraviețuit în eseurile postrevoluționare ale luiMihai Ungheanu, un critic literari deja cunoscut în calitate de ideolog alprotocronismului naționalist.[106]

Marcel Aderca i-a supraviețuit tatălui său. El însuși un traducător renumit,[10][30] Marcel a fost editor și îngrijitor al operei tatălui său și moștenitor al drepturilor de autor. Potrivit ultimei dorințe a lui Felix Aderca, el a inventariat manuscrisele și fotografiile din această colecție și, în 1987, a donat întregul corpus (22 de mape cu manuscrise și fotografii)Academiei Române.[30] Contribuția sa proprie în calitate de editor și biograf include o colecție de gânduri ale tatălui său pe tema antisemitismului:F. Aderca și problema evreiască (publicată deEditura Hasefer în 1999).[8][30][87][208] O ramură a familiei Aderca, care descinde dintr-un frate al scriitorului, continuă să existe în Israel,[8] unde numele său a fost atribuit unui premiu anual acordat de Asociația Scriitorilor de Limba Română din Israel.[209]

Selecție din operele publicate

[modificare |modificare sursă]

Poezii

[modificare |modificare sursă]
  • Motive și simfonii (1910)
  • Stihuri venerice (1912)
  • Fragmente. Romanțe (1912)
  • Reverii sculptate (1912)
  • Prin lentile negre (1912)
  • Murmurul cuvintelor (1971)

Povestiri și nuvele

[modificare |modificare sursă]
  • Femeia cu carnea albă (1927)
  • Vreți să descoperim America? Fantasticele călătorii ale lui Cristofor Columb (1936)
  • Întâia călătorie în jurul lumii (1939)
  • Patru ciudate întâmplări (1957)
  • Copilul cu vioara (1957)
  • Scurt roman al unui ogar (1957)
  • Un călăreț pierdut în stepă. Din vremea lui Petru cel Mare (1961)

Romane

[modificare |modificare sursă]
  • Domnișoara din strada Neptun (1921)
  • Țapul (1921; ed. a II-a,Mireasa multiplă (Țapul), 1932; ed. a III-a,Zeul iubirii, 1945)
  • Moartea unei republici roșii (1924)
  • Omul descompus (1925), roman pirandellian
  • Femeia cu carnea albă (1927)
  • Rasputin. Diavolul de la curtea țarilor (1929)
  • Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor (1932)
  • Al doilea amant al doamnei Chatterley (1933)
  • 1916 (1936)
  • Orașele înecate (1936; ed. a II-a, îngrijită deOvid S. Crohmălniceanu,Orașele scufundate, 1966), roman distopic sauscience fiction, tipărit în revistaRealitatea ilustrată, în foileton sub titlulX-O. Romanul viitorului. Romanul a apărut și în traducere germană sub titlulDie Unterwasserstädte laEditura Kriterion, București, 1970, cu un cuvânt înainte deFranz Storch.
  • A fost odată un imperiu, biografia romanțată a lui Rasputin (1939)
  • Revolte (1945)
  • În valea Marelui Fluviu (1955)
  • Amiralul oceanului, Cristofor Columb (1957)
  • Jurnalul lui Andrei Hudici (1958)
  • Casa cu cinci fete

Piese de teatru

[modificare |modificare sursă]
  • Zburător cu negre plete sau Visul unei nopți de mai (1923)
  • Răzvrătirea lui Prometeu (1974)
  • 1 ​din 36 (1974)
  • Muzică de balet (1974)

Alte volume

[modificare |modificare sursă]
  • Sânge închegat. Note de război (1915)
  • Idei și oameni (1922)
  • Mic tratat de estetică sau lumea văzută estetic (1929)
  • Mărturia unei generații (1929)
  • Oameni excepționali (1934)
  • Petru cel Mare, întâiul revoluționar, constructorul Rusiei (1940)
  • Feeria baletelor. Convorbiri asupra formelor dansului (1947)
  • C. Dobrogeanu-Gherea: viața și opera (1947)
  • Goethe și lumea sa. Oameni și idei (1983)
  • Jurnal intim (1995)

Traduceri

[modificare |modificare sursă]
  • Henri Barbusse,Prăpădul (Din jurnalul unei căprării) (roman), Editura I. Brănișteanu, București, 1918
  • Jacques de Lacretelle,Silbermann, Editura Alcalay și Calafeteanu, București, 1924
  • Romain Rolland,Umilă viață eroică și Precursorii (pagini alese), cu studii deStefan Zweig și F. Aderca, Tipografia „Triumful”, București, 1924
  • Georges Brandès,Balzac și Stendhal (eseu), Editura „Adevĕrul”, București, Biblioteca „Dimineața” 43, 1925
  • Karel Čapek (Carl Ciapek),R.U.R.: dramă utopică și colectivă în trei acte și un prolog, Editura „Adevĕrul”, București, Biblioteca „Dimineața” 75-76, 1925
  • Stefan Zweig,Adorație (proză), Editura „Adevĕrul”, București, Biblioteca „Lectura” 43, 1925
  • Bjørnstjerne Bjørnson,Mâinile mamei (proză), Editura „Adevĕrul”, București, Biblioteca „Lectura” 48, 1926
  • Friedrich Torberg,Din tragediile școlii: Bacalaureatul elevului Gerber (roman), Editura „Eminescu”, București, 1931
  • John Knittel,Drum în noapte, Editura Socec, București, [1931] (alte ed.: Ed. Vivaldi, București, 1991; Ed. „Cicero”, Craiova, 1994)
  • Adrienne Thomas,Catrina – Soldat!...: romanul unei fete din Alsacia–Lorena, Editura „Eminescu”, București, [1933]
  • Vicki Baum,Grand-Hôtel: roman modern, Editura Socec, București, 1933
  • Axel Munthe,Cartea dela San Michele (roman), Editura „Naționala Ciornei”, Librăria „Cultura Poporului”, București, 1934 (reeditată de aceeași editură în șapte ediții)
  • Hugo Bettauer,Bobby sau Iubirea unui copil, București, 1934
  • Victor Margueritte,Camaradele (Nos egales): romanul femeii de azi, Editura „Universala” Alcalay & Co., București, [1934]
  • Vicki Baum,Tintin. Helene Willfuer, Editura Ig. Hertz, București, 1935
  • Șalom Aș,Petersburg (roman), Editura „Eminescu”, București, 1935
  • Șalom Aș,Varșovia (roman), Editura „Eminescu”, București, 1935
  • Șalom Aș,Moscova (roman), Editura „Eminescu”, București, 1935
  • Henri Barbusse,Focul (roman), cuvânt introductiv de F. Aderca, Editura I. Brănișteanu, Colecția Șantier, București, [1935]
  • Rosamond Lehmann,Pulbere (roman), Editura „Universala” Alcalay & Co., București, [1935]
  • Louis Madelin,Danton: omul – revoluționarul, Editura Librăriei „Universala” Alcalay & Co., București, 1937
  • Vicki Baum,Antract (roman), Editura Forum, București, 1945
  • Gian Dàuli,Roata (roman), Editura Socec & Co., București, 1945
  • John Steinbeck,Nopți fără lună, Editura Forum, București, 1945
  • M. Ilin,De 100.000 de ori dece?, în colab. cu Gheorghe Grițaenco, Editura „Cartea Rusă”, București, Colecția „Știința pentru toți” 20, 1947 (reeditată de aceeași editură în trei ediții)
  • Egon Erwin Kisch,Doctorul Becker la porțile raiului, cu un st. introd. deDumitru Hîncu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), București, 1955

Note

[modificare |modificare sursă]
  1. ^abFelix Aderca, Autoritatea BnF 
  2. ^ab„Felix Aderca”,Gemeinsame Normdatei, accesat în 
  3. ^abFelix Aderca, Internet Speculative Fiction Database, accesat în 
  4. ^Felix Aderca,Opća i nacionalna enciklopedija 
  5. ^„Felix Aderca”,Gemeinsame Normdatei, accesat în 
  6. ^abcdero Valentin Chifor,Felix Aderca sau vocația experimentului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, Cronologie, p. 206.
  7. ^abroLista lui MorarArhivat în, laWayback Machine.”, înRealitatea evreiască, nr. 280-281 (1080-1081), august–septembrie 2007
  8. ^abcdefghro Boris Marian, „Un scriitor care nu merită uitareaArhivat în, laWayback Machine.”, înRealitatea evreiască, nr. 292-293 (1092-1093), martie–aprilie 2008
  9. ^ro Crohmălniceanu (1994), p. 80; Rotman, p. 174
  10. ^abcdefghijklmnopqrstuvwxyroAderca, FelixArhivat în, laWayback Machine., notă biografică pe situlBibliotecii Județene Alexandru și Aristia Aman din Craiova; accesat la 1 martie 2010
  11. ^Debora Perlmutter este menționată în studiul de istorie literară a lui Călinescu (p. 792). Cubleșan (p. 79) specifică numărul copiilor.
  12. ^abcdro Cernat, p. 34
  13. ^abcdefghijro Călinescu, p. 792
  14. ^abcro Cubleșan, p. 79
  15. ^abro Crohmălniceanu (1994), p. 80
  16. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 422; Cubleșan, pp. 79-80
  17. ^abcdefghiro Crohmălniceanu (1972), p. 422
  18. ^ro Cernat, pp. 34, 61; Crohmălniceanu (1972), p. 422; Cubleșan, p. 79
  19. ^abcdefgro Cubleșan, p. 80
  20. ^ro Cernat, p. 55; Crohmălniceanu (1972), p. 422
  21. ^ro Boia, p. 133; Cubleșan, p. 86
  22. ^ro Boia, p. 133; Călinescu, pp. 791-792
  23. ^ro Boia, pp. 133-135
  24. ^abcdefghijklmnopqrstuvwxro Dumitru Hîncu, „Felix Aderca și autoritățile comunisteArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia Literară, nr. 46/2006
  25. ^ro Oișteanu, p. 253; Sebastian, p. 148. Vezi și Boia, p. 135
  26. ^abro Oișteanu, p. 253
  27. ^abcro Sebastian, p. 148
  28. ^ro Boia, pp. 105, 135
  29. ^Călinescu, p. 936
  30. ^abcdefghijklmro Avram Croitoru, „Scrisul - o constantă a sufletuluiArhivat în, laWayback Machine.”, înRealitatea evreiască, nr. 240 (1040), noiembrie 2005
  31. ^ro Daniel, p. 618
  32. ^ro Valentin Chifor,Felix Aderca sau vocația experimentului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, Cronologie, p. 208.
  33. ^abro Cubleșan, pp. 80-81
  34. ^abcdro Cubleșan, p. 83
  35. ^abro Victor Durnea, „Societatea scriitorilor româniArhivat în, laWayback Machine., înDacia Literară, nr. 2/2008 (republicat în revistaRomânia Culturală aInstitutului Cultural RomânArhivat în, laWayback Machine.)
  36. ^abcroZ. Ornea, „"Evocări verosimile"Arhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 4/2000
  37. ^abcro Sebastian, p. 565
  38. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 23
  39. ^abcro Simona Vasilache, „Ce se citește și ce se scrieArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 19/2008
  40. ^abcroIoana Pârvulescu, „ÎmblînzitorulArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 17/2001
  41. ^abcdroIoana Pârvulescu, „Mulți chemați, puțini aleși...Arhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 16/2001
  42. ^abcdroIoana Pârvulescu, „Cadouri pentru MonicaArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 45/2003
  43. ^ro Cornelia Ștefănescu, „Viața documentelorArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 45/2002
  44. ^ro Cernat, p. 63
  45. ^roIoana Pârvulescu, „Micul New YorkArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 35/2008. Vezi și Daniel, p. 626
  46. ^ro Daniel, p. 611
  47. ^roIon Pop, „Un viitor de o sută de aniArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 7/2009
  48. ^ro Cernat, p. 313
  49. ^ro Cernat, p. 270
  50. ^abcro Grigorescu, p. 385
  51. ^ro Cernat, pp. 134-135
  52. ^abro Cernat, p. 271
  53. ^ro Grigorescu, pp. 385-386
  54. ^ro Cernat, p. 276
  55. ^ro Grigorescu, p. 420
  56. ^fr Alexandra Viorica Dulău, „La réception de Maupassant en Roumanie”, în Noëlle Benhamou (ed.),Guy de Maupassant,Rodopi Publishers, Amsterdam & New York, 2007, p. 97.ISBN: 978-90-420-2254-6
  57. ^roHary Kuller, „Judaica RomaniaeArhivat în, laWayback Machine.”, înRealitatea evreiască, nr. 250 (1050), martie-aprilie 2006
  58. ^abcro Simona Vasilache, „Manuale și manifesteArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 36/2008
  59. ^aben Michael Peschke (ed.),International Encyclopedia of Pseudonyms. Part I: Real Names,K. G. Saur Verlag, Munich, 2005, p. 18.ISBN: 3-598-24961-6
  60. ^roGeo Șerban, „Un profil: Jacques Frondistul”, înObservator Cultural, nr. 144, noiembrie 2002
  61. ^roMircea Mancaș, „Recenzii. Carl Ciapek.R. U. R.”, înViața Romînească, nr. 5/1927
  62. ^ro Crohmălniceanu (1972), pp. 25-26, 31
  63. ^abcro Simona Vasilache, „Reporter de leatArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 31/2008
  64. ^abcro Crohmălniceanu (1972), p. 37
  65. ^roIoana Pârvulescu, „Este Ion Barbu Șaradist?Arhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 31/2009
  66. ^roIon Pop, „Încă o dioptrie?Arhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 38/2009
  67. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 317
  68. ^abroMărturia unei generații de Felix Aderca”, înObservator Cultural, nr. 165-166, aprilie 2003
  69. ^ro Daniel, pp. 618, 622
  70. ^ro Daniel, pp. 629, 632-633
  71. ^abcdefgro Elvira Sorohan, „Avatarurile unui romanArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 8/2005
  72. ^abcdefro F. Aderca, Valentin Chifor, „F. Aderca, intuiții politiceArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia Literară, nr. 30/2008
  73. ^abcdroȘtefan Borbély, „O lectură constructivă”, înObservator Cultural, nr. 296, noiembrie 2005
  74. ^ro Crohmălniceanu (1972), pp. 162, 345
  75. ^ro Dumitru Hîncu, „Anii '30 - O revistă «juvenilă»... și «matură»Arhivat în, laWayback Machine., înRomânia literară, nr. 5/2007
  76. ^en Arleen Ionescu, „Inter-war Romania: Misinterpreting Joyce and Beyond”, în Geert Lernout, Wim Van Mierlo (ed.),The Reception of James Joyce in Europe, Vol. I,Continuum International Publishing Group, London & New York, 2004, pp. 214, 295.ISBN: 0-8264-5825-4
  77. ^enMircea Eliade,Autobiography, Volume 1: 1907-1937,University of Chicago Press, Chicago & London, 1990, p. 193.ISBN: 0-226-20407-3
  78. ^ro Crohmălniceanu (1994), pp. 78-80
  79. ^abroVitalie Ciobanu, „Bucureștiul «vârstei de aur»Arhivat în, laWayback Machine.”, înContrafort, nr. 7-8 (105-106), iulie-august 2003
  80. ^abcroGheorghe Grigurcu, „Despre pornografieArhivat în, laWayback Machine., înRomânia literară, nr. 2/2007
  81. ^ro Cubleșan, p. 83. Vezi și Ornea, pp. 450-452
  82. ^abro Ornea, p. 451
  83. ^ro Ornea, pp. 451-452
  84. ^roGheorghe Grigurcu, „Despre pornografie (II)Arhivat în, laWayback Machine., înRomânia literară, nr. 3/2007
  85. ^abro Cubleșan, p. 86
  86. ^abcdefro Crohmălniceanu (1972), p. 429
  87. ^abcdefghro Ovidiu Morar,„Scriitorii evrei și «corectitudinea politică» din România”Arhivat în, laWayback Machine., înConvorbiri Literare, iulie 2007
  88. ^abcdefro Valentin Chifor,Felix Aderca sau vocația experimentului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, Cronologie, p. 209.
  89. ^abcdefghro Iulia Deleanu,„Epoca interbelică – refolosirea balanței”, înObservator Cultural, nr. 406, ianuarie 2008
  90. ^abroGeo Șerban,„Constructorul Marcel Iancu”, înObservator Cultural, nr. 573, mai 2011
  91. ^ro Sebastian, p. 295
  92. ^abroGeo Șerban,„Memorii amânate. Confirmări, completări și alte repere orientative”Arhivat în, laWayback Machine., înRealitatea evreiască, nr. 259-260 (1059-1060), septembrie-octombrie 2006
  93. ^ro Rotman, pp. 174-178
  94. ^abcdero Crohmălniceanu (1994), p. 81
  95. ^abro Piru, în Călinescu, p. XI
  96. ^abcro Iulia Popovici,„Profeții de altădată”, înObservator Cultural, nr. 115, mai 2002
  97. ^ro„Din registrul «faptelor diverse» în «dosarele istoriei»”Arhivat în, laWayback Machine., înRealitatea evreiască, nr. 275-276 (1075-1076), mai 2007
  98. ^abroSanda Cordoș,„Un tăcut semn de întrebare”Arhivat în, laWayback Machine., înApostrof, nr. 2/2006 (republicată în revistaRomânia Culturală aInstitutului Cultural Român;Arhivat în, laWayback Machine.)
  99. ^ro Ștefăniță Regman,„Cerchiștii înainte de coborârea în Infern”Arhivat în, laWayback Machine., înRomânia Literară, nr. 23/2007
  100. ^abcdero Adrian Mihalache,„Scriitorul ca oglindă a criticului”Arhivat în, laWayback Machine., înCuvântul, nr. 365, noiembrie 2007
  101. ^abcdefroHenri Zalis,„F. Aderca, prozator romantic”Arhivat în, laWayback Machine., înRomânia Literară, nr. 34/2001
  102. ^abro Crohmălniceanu (1972), p. 423
  103. ^abcdefgroHenri Zalis,„Multivalența cristalizărilor versus Drumul Doctrinar (II)”Arhivat în, laWayback Machine., înCuvântul, nr. 370, aprilie 2008
  104. ^ro Crohmălniceanu (1994), p. 83
  105. ^ro Crohmălniceanu (1994), pp. 83-86
  106. ^abroGheorghe Grigurcu, „Un nou A.C. CuzaArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia Literară, nr. 13/2002
  107. ^ro Crohmălniceanu (1994), p. 82; Cubleșan, p. 80
  108. ^abro Crohmălniceanu (1994), pp. 82-83
  109. ^roSanda Movilă, Eugenia Tudor-Anton,„Un poem inedit”Arhivat în, laWayback Machine., înRomânia Literară, nr. 51-52/2004
  110. ^ro Crohmălniceanu (1994), p. 82
  111. ^abcro Mircea Moisa,„Henri Zalis - la ceas aniversar semnificativ”, înRamuri, 23 mai 2007
  112. ^abcro Călinescu, p. 789
  113. ^abro Cubleșan, p. 87
  114. ^abro Simona Vasilache,„Statui?”Arhivat în, laWayback Machine., înRomânia Literară, nr. 22/2009
  115. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 182
  116. ^abcdro Crohmălniceanu (1972), p. 424
  117. ^ro Cernat, p. 312
  118. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 191
  119. ^abro Cernat, p. 348
  120. ^ro Irina Mavrodin, „Viola Vrancea: pro și contra Marcel ProustArhivat în, laWayback Machine.”, înConvorbiri Literare, iulie 2007
  121. ^abro Dana Pîrvan-Jenaru, „Receptarea lui Proust în România”, înObservator Cultural, nr. 436, august 2008
  122. ^abro Dana Pîrvan-Jenaru, „Mihail Sebastian și arta de a polemiza”, înObservator Cultural, nr. 393, octombrie 2007
  123. ^abro Crohmălniceanu (1972), p. 31
  124. ^abcro Crohmălniceanu (1972), p. 33
  125. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 26
  126. ^ro Crohmălniceanu (1972), pp. 50, 423
  127. ^ro Cernat, p. 319
  128. ^ro Cernat, p. 61
  129. ^ro Crohmălniceanu (1972), pp. 65, 422
  130. ^ro Crohmălniceanu (1972), pp. 44-45
  131. ^ro Crohmălniceanu (1972), pp. 423-424
  132. ^ro Cernat, p. 194
  133. ^ro Cernat, p. 134
  134. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 424; Cubleșan, pp. 80-81
  135. ^ro Cubleșan, p. 81
  136. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 424; Cubleșan, pp. 80-83
  137. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 424; Cubleșan, pp. 81-82
  138. ^ro Cubleșan, p. 82
  139. ^roEmil Brumaru, „Pe stradă, femei cu sînii intoxicați de privirile noastre dementeArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 38/2003
  140. ^frPompiliu Păltănea, „Lettres roumaines”, înMercure de France, nr. 576, iunie 1922, p. 803 (digitalizat deBibliothèque nationale de FranceBiblioteca digitalăGallica)
  141. ^ro Călinescu, p. 792; Crohmălniceanu (1972), pp. 423, 424
  142. ^ro Călinescu, p. 790; Crohmălniceanu (1972), pp. 427-428; Cubleșan, pp. 83-85
  143. ^ro Cubleșan, pp. 83-85
  144. ^abcro Cubleșan, p. 85
  145. ^Henri Zalis, „Prefață” la vol. F. Aderca, 1916, ediția a 2-a, Editura Hasefer, București, 1997, p. X.
  146. ^ro Călinescu, p. 790; Crohmălniceanu (1972), pp. 427-428
  147. ^ro Călinescu, p. 790; Crohmălniceanu (1972), p. 428; Cubleșan, p. 85
  148. ^ro Crohmălniceanu (1972), pp. 427-428
  149. ^abro Crohmălniceanu (1972), p. 428
  150. ^ro Călinescu, p. 790 (Piru, în Călinescu, p. XI); Oișteanu, p. 253
  151. ^abcdro Călinescu, p. 790
  152. ^ro Cernat, p. 296; Oișteanu, pp. 253-254
  153. ^ro Călinescu, p. 791; Oișteanu, p. 253
  154. ^ro Călinescu, pp. 790, 791-792, 851
  155. ^ro Sebastian, pp. 372-373
  156. ^roAlexandru George, „Pentru o istorie a viitorului (XII)”, înLuceafărul, nr. 17 (889), 3 iunie 2009.
  157. ^ro Piru, în Călinescu, pp. X-XI; Rotman, pp. 175-177
  158. ^ro Crohmălniceanu (1972), pp. 425, 426
  159. ^abro Crohmălniceanu (1972), p. 425
  160. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 425. Vezi și Călinescu, p. 790
  161. ^ro Călinescu, pp. 789-790; Crohmălniceanu (1972), p. 426
  162. ^ro Călinescu, pp. 789-790
  163. ^ro Crohmălniceanu (1972), pp. 425-426
  164. ^ro Cubleșan, pp. 87-88
  165. ^abcro Cubleșan, p. 88
  166. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 426
  167. ^ro Călinescu, p. 791; Crohmălniceanu (1972), p. 427
  168. ^ro Cubleșan, pp. 88-89
  169. ^abro Crohmălniceanu (1972), p. 427
  170. ^abcdefghro Călinescu, p. 791
  171. ^abcro Călinescu, p. 791; Crohmălniceanu (1972), p. 428
  172. ^abro Cubleșan, p. 89
  173. ^ro Cubleșan, pp. 89-90
  174. ^ro Călinescu, p. 791; Cubleșan, p. 90
  175. ^ro Cubleșan, p. 90
  176. ^ro Crohmălniceanu (1972), p. 429. Vezi și Călinescu, p. 791
  177. ^ro Călinescu, p. 791; Crohmălniceanu (1972), p. 429
  178. ^abcroGabriel Dimisianu, „Un roman parabolăArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia Literară, nr. 12/2002
  179. ^ro Michael Finkenthal, „Mihail Sebastian: cîteva observații cu ocazia unui centenar”, înObservator Cultural, nr. 391, septembrie 2007. Vezi și Cernat, p. 362
  180. ^ro Cubleșan, pp. 86-87
  181. ^ro Boris Marian, „Norman Manea. Despre literatura HolocaustuluiArhivat în, laWayback Machine.”, înRealitatea evreiască, nr. 256-257 (1056-1057), iunie-iulie 2006
  182. ^ro Călinescu, p. 900
  183. ^ro Boia, pp. 133-134
  184. ^ro Boia, pp. 134-135
  185. ^ro Călinescu, p. 789; Crohmălniceanu (1994), pp. 85, 86
  186. ^ro Călinescu, pp. 791-792
  187. ^ro Oana Băluță, „Feminine/feministe. Manifeste misogine”, înObservator Cultural, nr. 232, iulie 2004
  188. ^ro Boris Marian, „Spovedania controversatului A. L. ZissuArhivat în, laWayback Machine.”, înRealitatea evreiască, nr. 258 (1058), august–septembrie 2006
  189. ^ro Oișteanu, p. 44
  190. ^ro Oișteanu, pp. 149-150, 198
  191. ^ro Oișteanu, pp. 149-150
  192. ^enTom Sandqvist,Dada East. The Romanians of Cabaret Voltaire,MIT Press, Cambridge, Massachusetts & London, 2006, pp. 349, 421.ISBN: 0-262-19507-0
  193. ^ro Oișteanu, pp. 22-23
  194. ^ro Chiril Șoimu, „Sărbători care ne definescArhivat în, laWayback Machine.”, înRealitatea evreiască, nr. 266–267 (1066–1067), decembrie 2006–ianuarie 2007
  195. ^ro Oișteanu, p. 259
  196. ^ro Cernat, p. 198
  197. ^ro Oișteanu, pp. 264–265
  198. ^ro Oișteanu, pp. 236, 252
  199. ^ro Cernat, p. 294
  200. ^ro Ornea, p. 439
  201. ^roMarta Petreu, „Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail SebastianArhivat în, laWayback Machine.”, înRomânia literară, nr. 12/2008
  202. ^ro Oișteanu, p. 65
  203. ^ro Sebastian, pp. 194-195
  204. ^abcro Sebastian, p. 334
  205. ^roGeo Șerban, „Recurs la memorie. Reviriment pe jumătate”, înObservator Cultural, nr. 481, iulie 2009
  206. ^ro Bianca Burța-Cernat, „Memoria ca datorie”, înObservator Cultural, nr. 307, februarie 2006
  207. ^Păstorel Teodoreanu,Tămâie și otravă,Editura de Vest, Timișoara, 1994, pp.26–41
  208. ^ro Oișteanu, pp. 36, 292, 293, 298, 301, 303
  209. ^roAniversările și comemorările lunii decembrieArhivat în, laWayback Machine.”, înRealitatea evreiască, nr. 264–265 (1064–1065), decembrie 2006

Bibliografie

[modificare |modificare sursă]

Vezi și

[modificare |modificare sursă]

Legături externe

[modificare |modificare sursă]
LaWikisursă există există texte originale legate de acest articol:
Romane
  • Domnișoara din strada Neptun (1921)
  • Țapul (Zeul iubirii, 1921)
  • Moartea unei republici roșii (1924)
  • Omul descompus (1925)
  • Femeia cu carnea albă (1927)
  • Rasputin. Diavolul de la curtea țarilor (1929)
  • Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor (1932)
  • Al doilea amant al doamnei Chatterley (1933)
  • 1916 (1936)
  • Orașele înecate (Orașele scufundate, 1936)
  • A fost odată un imperiu (1939)
  • Revolte (1945)
  • În valea Marelui Fluviu (1955)
  • Amiralul oceanului, Cristofor Columb (1957)
  • Casa cu cinci fete
  • Mireasa multiplă
Povestiri
și nuvele
  • „Vreți să descoperim America? Fantasticele călătorii ale lui Cristofor Columb” (1936)
  • „Întâia călătorie în jurul lumii” (1939)
  • Patru ciudate întâmplări (1957)
  • „Copilul cu vioara” (1957)
  • „Scurt roman al unui ogar” (1957)
  • „Jurnalul lui Andrei Hudici” (1958)
  • „Un călăreț pierdut în stepă. Din vremea lui Petru cel Mare” (1961)
Poezii
  • Motive și simfonii (1910)
  • Stihuri venerice (1912)
  • Fragmente și romanțe (1912)
  • Reverii sculptate (1912)
  • Prin lentile negre (1912)
  • Murmurul cuvintelor (1971)
Piese de teatru
  • Zburător cu negre plete sau Visul unei nopți de mai (1923)
  • Răzvrătirea lui Prometeu (1974)
  • 1 din 36 (1974)
  • Muzică de balet (1974)
Alte volume
  • Sânge închegat. Note de război (1915)
  • Idei și oameni (1922)
  • Mic tratat de estetică sau lumea văzută estetic (1929)
  • Mărturia unei generații (1929)
  • Oameni excepționali (1934)
  • Petru cel Mare, întâiul revoluționar, constructorul Rusiei (1940)
  • Tratatul de estetică generală
  • Feeria baletelor. Convorbiri asupra formelor dansului (1947)
  • C. Dobrogeanu-Gherea. Viața și opera (1947)
  • Goethe și lumea sa
  • Oameni și idei (1983)
  • Jurnal intim (1995)
Inițiatorii mișcării /
Grupări semnificative
 •Contimporanul - publicația artistică (1922 -1932) — redactori șefiIon Vinea șiMarcel Iancu) • •Gruparea Contimporanul (1924 -1936) — organizatori:Victor Brauner,Marcel Iancu,Max Herman Maxy,Milița Petrașcu,Hans Mattis-Teutsch cu colaborarea luiConstantin Brâncuși • •Sindicatul Artelor Frumoase (Lideri -Marius Bunescu,Camil Ressu,Dimitrie Serafim,Arthur Verona șiIon Theodorescu Sion)
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------















Publiciști — Teoreticieni
de la Revista Contimporanul
Publiciști — Teoreticieni
de la Sindicatul Artelor Frumoase

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Contribuitori Sburătorul
Grupul literar Sburătorul
Revista Sburătorul
 •Sburătorul -nume generic de grupare literar-artistică (1919 -1943) •Cenaclul „Sburătorul“gruparea efectivă literar-artistică de diverși scriitori •Revista „Sburătorul“ (Revistă literară) -publicația literar-artistică a grupului (1919 -1921 și1926 -1927) •Suplimentul „Sburătorul literar“ -suplimentul literar al revistei (1921 -1922)

 •Eugen Lovinescu •Sincronism


-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Alte grupuri artistice
interbelice din București

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Varii publicații
Reviste

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Artiști / Scriitori (ne)avangardiști
cu diverse contribuții, din
România și din străinătate

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Alte nume de varii participanți
la mișcarea artistică a
Avangardei artistice românești

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Redivivus (în anii 1960 - 1980) a
Avangardei artistice românești

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Mișcări artistice conexe
premergătoare, sincrone
quasi-sicrone sau ulterioare

(în aldine italice
doar cele din România)

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Control de autoritate
Adus de lahttps://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Felix_Aderca&oldid=16900454
Categorii:
Categorii ascunse:

[8]ページ先頭

©2009-2025 Movatter.jp