Calitatea informațiilor sau a exprimării din acest articol sau secțiune trebuie îmbunătățită. Consultațimanualul de stil șiîndrumarul, apoidați o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat înfebruarie 2019
Etruscii, un popor de limbă ne-indoeuropeană, au locuit regiunea dinItalia, numităEtruria (cuprinzândToscana, regiunea de nord aLatiumului și părți dinUmbria), începând cu 1000–900 î.Hr. până în sec. I d.Hr., înaintea întemeieriiRepublicii Romane. Distins prinlimbajul său unic, această civilizație a rezistat înainte de cele mai timpurii inscripții etrusce (circa 700 î.Hr.)[1] până la asimilarea sa înRepublica Romană, începând cu sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., curăzboaiele romano-etrusce.[1]
Cultura, care este identificată etruscă, s-a dezvoltat înItalia după aproximativ 900 î.Hr., aproximativ cu cultura Villanova dinepoca fierului, considerată cea mai veche fază a civilizației etrusce.[2][3][4][5][6], ce la rândul ei a evoluat din cultura Proto-Villanova aepocii bronzului, care s-a manifestat în aceeași zonă.[7]
Acesta din urmă a dat naștere în secolul al VII-lea î.Hr. unei culturi care a fost influențată de culturagreacă veche, în timpul perioadei arhaice (perioada orientalizării) și aperioadei elenistice.
Originea etruscilor a stârnit numeroase controverse, cuvântuletrusc provenind din:Trusci,Etruri sauEtrusci, dupa cum îi numeauromanii, șiTyrsanoi înlimba elină. Endonimul etruscilor eraRazenna sauRazna.
Există două teorii privind originea etruscilor în Italia: una a imigrării, cealtaltă a autohtoniei. Potrivit luiHerodot, etruscii au provenit din regiuneaanatolianăLidia (Lydia) și de pe unele insule dinMarea Egee (îndeosebiLemnos), iarDionis din Halicarnas era de părere că etruscii erau autohtoni înEtruria. În baza celor mai recente evaluări științifice (susținute mai nou și de cercetări genetice făcute de un institut italian pe eșantioane significante de populație din Toscana și din regiuni relevante din Grecia și vestul Turciei), ipoteza lui Herodot este cea plauzibilă.
Speculațiile privind originea etruscilor au dus la efectuarea a numeroase studii, începând cu secolele XV-XVI și continuând în prezent. Limba etruscă încă nu este cunoscută bine. Majoritatea informațiilor despre etrusci provin din surse romane.
Centrul etruscilor a fostToscana, unde etruscii s-au dezvoltat caagricultori,viticultori și ca artizani ai uneiceramici deosebite. Etruscii au fost considerați mai avansați tehnologic, față de vecinii lor, chiar și decât romanii, minele deplumb,cositor,fier șicupru furnizând materia primă pentru ometalurgie, în care etruscii excelau. Au fost timp de secole principalii furnizori de obiecte de fier în zonaMediteranei (export cătreGrecia,Fenicia,Cartagina etc.).
Organizarea în orașe-stat pare să fi început în sec. al VIII-lea î.Hr.:Aritim (lat. Arretium;it.Arezzo),Cisra (Caere Vetus; peelină: Agylla;Cerveteri),Clevsi (Clusium;Chiusi),Curtun (Cortona),Perusna (Perugia),Fufluna sauPupluna (Populonia),Veii,Tarchna (Tarquinii;Tarquinia-Corneto, cu celebrele morminte pictate),Vetluna (Vetulonia),Felathri (Volaterrae;Volterra),Velzna (Volsinii;Bolsena) șiVelch (Volcii;Vulci), precum și orașele actualeMantua șiBologna sau pierduteleAtria șiSpina. ÎnsășiRoma are la origine o așezare etruscă. Potrivit unora dintre cercetători, toponimul capitalei italiene (inițialRuma) ar putea fi derivare din numele unei stirpe etrusce, Rumina.
Cea mai mare colecție de artefacte etrusce se găsește la Muzeul Național „Villa Giulia” dinRoma, înființat dePapa Iulius al III-lea. Există numeroase vestigii arheologice în orașele fondate de etrusci și care rezistă până astăzi. Descoperiri importante, care au atras atenția lumii asupra acestei civilizații, au fost mormintele pictate din Tarquinia. În secolul al XIX-lea se declanșase chiar o manie cu privire la etrusci, orice muzeu mândrindu-se cu obiecte etrusce, în defavoarea siturilor arheologice.
Limba etruscă nu făcea parte din limbile indoeuropene, și nu s-a putut identifica o înrudire clară cu o altă limbă. În afara de scurtele texteepigrafice de pe diverse obiecte, ceramică, oglinzi, inscripțiile murale în necropole și pe sicrie, principalele texte cunoscute până în prezent sunt:
Liber linteus – fâșiile de mumie de la Zagreb. Este cel mai lung text cunoscut redactat în etruscă, o carte veritabilă, scrisă pe pânză, care a fost fragmentată pentru înfășarea uneimumiiegiptene. Trei fragmente au dispărut. Mumia se află în muzeul național alCroației dinZagreb. Textulcaligrafiat în negru și roșu, pe 12 coloane, provine din sec. I î.Hr. și conține circa 230 rânduri, respectiv 1.200 de cuvinte lizibile. Repetițiile sugerează un caracterritual al textului. I se mai spune "calendarulreligios", care prevede data și locul pentru fiecare zi ceremoniile dedicatezeităților.
Tabula capuana – tăblițele de lut de laCapua. Textul constă din zece paragrafe și 62 de rânduri. Astăzi sunt lizibile circa 300 de cuvinte. Textul are caracter religios și conține indicații privind pregătirile pentru ritualul funerar.
Cippus perusinus. Text unui contract din sec. III sau II î.Hr. de 46 de rânduri și circa 100 de cuvinte reglementează limita dintre proprietățile funciare a două familii.
2 table de aur dinPyrgi, aflate la Muzeul Etrusc din Roma. Un text, bilingv, este o dedicație zeiței canaaneeneAstarteea (Iștar). Un text, redactat de un "magistrat" al orașului Caere (astăzi Cerveteri), numitThefarie Velianas, invocă zeițaUni (la greciHera, la romaniIuno). Alt text, redactat înfeniciana punică, conține indicații privind o ceremonie dedicată aceleiașidivinități.
4 inscripții pe table de plumb. Una conține o predicție făcută de un oracol și a fost descoperită laSanta Marinella lângă Roma. Altă inscripție, găsită laMagliano, este gravată în spirală și conține o listă de ofrande către divere divinități. A treia a fost găsită înVolterra și se presupune a fi un text cu caracter ritual-magic. A patra inscripție, găsită laCampiglia Marittima, conține un blestem proferat de unlibert împotriva câtorva persoane.
Tabula cortonensis – tablă debronz descoperită în1992 aproape deCortona, lângă laculTrasimene. Inscripția este cel de-al treilea text ca lungime, după textul de laZagreb și cărămida de laCapua. Conține 40 de rânduri și este un act notarial.
Cartea de aur este denumirea pentru 6 tablițe susținute laolaltă de inele. Obiectul a fost găsit recent înBulgaria și se află la Muzeul Național dinSofia. În afară de text, tablițele conțin ilustrații: un călăreț, osirenă cuharfă. Textul este cercetat actualmente laLondra.
Din punctul de vedere alclasificării limbii etrusce, în baza cercetărilor făcute până în prezent, etrusca nu face parte din familialimbilor indo-europene. Posibilele legături cu anumite familii lingvistice sunt incerte. Se pare că etrusca se înrudea cu limba de pe insula Lemnos de dinainte de colonizarea greacă antică și culimba retică, ipoteza fiind că etrusca făcea parte din grupullimbilor tyrsenice vorbite, în antichitate, pe insule dinMarea Egee și în vestulAnatoliei.
Câteva cuvinte etrusce cu sensul elucidat definitiv:
Piero Bernardini Marzolla,L’etrusco, una lingua ritrovata. Mondadori, Milano, 1984
Giuliano Bonfante, Larissa Bonfante,Lingua e cultura degli Etruschi. Editori Riuniti, Roma, 1985.ISBN 88-359-2819-2
Mauro Cristofani,Gli Etruschi, una nuova immagine. Giunti, Firenze, 1984 & 2000.ISBN 88-09-01792-7
Carlo De Simone,I Tirreni a Lemnos – evidenza linguistica e tradizioni storiche. Olschki, Firenze, 1996.ISBN 88-222-4432-X
Angelo Di Mario,La ricerca dei Tirreni attraverso la lingua. Cannarsa, Vasto, 2002
Giulio M. Facchetti,L'enigma svelato della lingua etrusca. Newton & Compton, Roma, 2000, 2001.ISBN 88-8289-458-4
Vladimir L. Georgiev,La lingua e l’origine degli Etruschi. Editrice Nagard, Roma, 1979
Massimo Pittau,La lingua etrusca, grammatica e lessico. Insula, Nuoro, 1997.ISBN 88-86111-07-X
Romolo A. Staccioli,Il «mistero» della lingua etrusca. Newton & Compton, Roma, 1977, 1978; Melita, Roma, 1981 (conține glosar de cuvinte etrusce sigure)
Koen Wylin,Il verbo Etrusco. Ricerca morfosintattica delle forme usate in funzione verbale. “L’Erma” di Bretschneider, Roma, 2000.ISBN 88-8265-084-7
Maurice Guignard,Comment j’ai déchiffré la langue étrusque. Impr. Avisseau, Burg Puttlingen 1962, Bonneval, 1965
Massimo Pallottino,La langue étrusque. Problèmes et perspectives. Société d'Edition Les Belles Lettres, Paris, 1978
Damien Erwan Perrotin,Paroles étrusques. Liens entre l’étrusque et l’indo-européen ancien. L’Harmattan, Paris, 1999.ISBN 2-7384-7746-1
Giuliano Bonfante, Larissa Bonfante,The Etruscan Language. An introduction. New York University Press, New York, 1983, 2002.ISBN 0-7190-5539-3
Helmut Rix,Etruscan. În: Roger D. Woodard (ed.),The Cambridge encyclopedia of the World’s ancient languages. Cambridge University Press, Cambridge 2004, p. 943–966.ISBN 0-521-56256-2
Ambros Josef Pfiffig,Die etruskische Sprache. Versuch einer Gesamtdarstellung. Akademische Druck- und Verlagsanstalt, Graz, Austria, 1969
^abHelmut Rix (). „Etruscan”. În Roger D. Woodard.The Ancient Languages of Europe. Cambridge University Press. pp. 141–164.
^Diana Neri (). „1.1 Il periodo villanoviano nell'Emilia occidentale”.Gli etruschi tra VIII e VII secolo a.C. nel territorio di Castelfranco Emilia (MO) (în italiană). Firenze: All'Insegna del Giglio. p. 9.ISBN9788878145337.Il termine “Villanoviano” è entrato nella letteratura archeologica quando, a metà dell ’800, il conte Gozzadini mise in luce le prime tombe ad incinerazione nella sua proprietà di Villanova di Castenaso, in località Caselle (BO). La cultura villanoviana coincide con il periodo più antico della civiltà etrusca, in particolare durante i secoli IX e VIII a.C. e i termini di Villanoviano I, II e III, utilizzati dagli archeologi per scandire le fasi evolutive, costituiscono partizioni convenzionali della prima età del Ferro
^Gilda Bartoloni ().La cultura villanoviana. All'inizio della storia etrusca (în italiană). Roma: Carocci editore.
^Giovanni Colonna (). „I caratteri originali della civiltà Etrusca”. În Mario Torelli.Gi Etruschi (în italiană). Milano: Bompiani. p. 25-41.
^Dominique Briquel (). „Le origini degli Etruschi: una questione dibattuta fin dall'antichità”. În Mario Torelli.Gi Etruschi (în italiană). Milano: Bompiani. p. 43-51.
^Gilda Bartoloni (). „Le origini e la diffusione della cultura villanoviana”. În Mario Torelli.Gi Etruschi (în italiană). Milano: Bompiani. p. 53-71.
_207.jpg)
