| Emiratul Siciliei | ||||
| Sicilia | ||||
| Emiratul de Sicilia | ||||
| Emirato di Sicilia Εμιράτο της Σικελίας إمارة صقلية Imarat Siqilliyya | ||||
| ||||
| ||||
 Emiratul de Sicilia și statele din Italia | ||||
| Capitală | Palermo | |||
|---|---|---|---|---|
| Limbă | Arabă siciliană,Greacă bizantină | |||
| Guvernare | ||||
| Formă de guvernare | Monarhie | |||
| Emir | ||||
| - 948–964 | Hassan al-Kalbi (primul) | |||
| - 1040–1053 | Hasan as-Samsam (ultimul) | |||
| Istorie | ||||
Modificădate / text  | ||||
Emiratul de Sicilia a fost un stat islamic dininsula Sicilia, existent între anii965 și1072.[1]
În535, împăratulbizantinIustinian I a readus Sicilia sub stăpânirea Imperiului roman, guvernat de laConstantinopol. Pe măsură ce puterea bizantină intra în declin în Occident, Sicilia era invadată de forțelearabe conduse decalifulUthman Ibn Affan în anul652. Este vorba de o invazie mai degrabă de recunoaștere, iarsarazinii s-au retras imediat după aceea. Până la sfârșitulsecolului al VII-lea, odată cucucerirea arabă a Africii de Nord, musulmanii au capturat orașul-portCartagina din apropiere, fapt ce a permis arabilor construirea de șantiere navale și le-a asigurat o bază permanentă din care să poată lansa atacuri mai consistente.[2]
În jur de700,insula Pantelleria a fost capturată de către arabi și doar neînțelegerile apărute între atacatori au făcut ca invadarea Siciliei să nu aibă încă loc. În paralel, înțelegeri comerciale erau stabilite cu bizantinii, iar negustorilor arabi le era permis să comercializeze bunuri în porturile siciliene. Cu toate acestea, atacurile flotei musulmane s-au repetat în703,728,729,730,731,733 și734, în cel puțin ultimele două atacuri invadatorii întâmpinând o rezistență substanțială din partea bizantinilor.
Prima cucerire mai durabilă a fost lansată în anul740: în acel an, principele musulman Habib, care participase la atacul din 728, a reușit să capturezeSiracusa. Tocmai când se pregăteau să cucerească întreaga insulă, arabii au fost nevoiți să revină înTunisia din cauza unei răscoale aberberilor. Un nou atac, declanșat în752 nu a reușit decât să conducă la jefuirea aceluiași oraș.
În826Eufemius, comandantul flotei bizantine din Sicilia, a silit o călugăriță să îl ia de soț. ÎmpăratulMihail al II-lea al Bizanțului s-a revoltat de atitudinea lui Eufemius și i-a dat ordin generalului Constantin să dezlege căsătoria și să îi taie nasul lui Eufemius. Acesta din urmă a reușit să organizeze o răscoală, l-a ucis pe Constantin, după care a ocupat Sirecusa; fiind însă înfrânt în cele din urmă, a cputat refugiu înAfrica de Nord.[3] Ajuns acolo, el a oferit guvernarea Siciliei luiZiyadat Allah, emirulaghlabid alTunisiei, în schimbul menținerii sale ca general; ca urmare, o flotă arabă a fost trimisă împotriva Siciliei.[1]
Emirul a fost de acord cu cucerirea Siciliei, promițând să i-o ofere lui Eufemius în schimbul unui tribut anual, și a încredințat operațiunea de cucerire luiAsad ibn al-Furat, pe atunci în vârstă de 70 de ani. Forța musulmană număra 10.000 de infanteriști, 700 de cășăreți și 100 de vase și a întărit poziția lui Eufemius, contribuind cu vase și, după debarcarea de laMazara del Vallo, cu călăreți. O primă bătălie împotriva trupelor bizantine legaliste a avut loc în15 iulie827, în apropiere deMazara, și s-a încheiat cu o victorie a trupelor aghlabide.
Asad a cucerit în continuare malul sudic al insulei și a supus Siracusa asediului. Dupăun an de asediu (827-828) și o încercare de a provoca o răscoală în rândul localnicilor, trupele lui Asad au fost capabile să înfrângă o puternică armată bizantină trimisă de laPalermo și totodată să respingă o flotăvenețiană comandată dedogeleGiustiniano Partecipazio. Însă atunci când o epidemie de ciumă a ucis o bună parte din trupele musulmane, inclusiv pe Asad însuși, sarazinii s-au retras în castelul de laMineo. În continuare, musulmanii au revenit în ofensivă, dar au eșuat în tentativa de a cuceriCastrogiovanni (actuala Enna, unde a murit Eufemius) și s-au retras înapoi la Mazara.
În830, ei au primit consistente întăriri constând din 30.000 de oameni dinAfrica de nord și dinAndalusia. Musulmanii veniți dinPeninsula Iberică l-au înfrânt pe conducătorul bizantin Teodotus în iulie–august ale acelui an, însă o nouă epidemie i-a silit să se retragă la Mazara, iar apoi în Africa. În paralel însă, unitățile berberilor din Africa trimise să capturezePalermo au reușit să îl cucerească în septembrie831.[4] Palermo a devenit capitala musulmană a Siciliei, sub numele de al-Madinah ("Orașul").[5]
Cucerirea Siciliei nu s-a realizat cu ușurință; o considerabilă rezistență atât din partea bizantinilor cât și a localnicilor, alături de multe dispute în interiorul taberei musulmane, a făcut ca operațiunea de cucerirea a Siciliei bizantine să dureze peste un secol. Siracusa a rezistat multă vreme, însă acăzut în anul878,Taormina a fost supusă abia în902, iar ultimul avanpost bizantin a cedat abia în965.[1]
Sicilia arabă a fost guvernată succesiv de către dinastiasunnită aaghlabizilor dinTunisia și apoi de către ceașiită afatimizilor dinEgipt. Bizantinii au profitat la un moment dat de temporarele neânțelegeri dintresarazini pentru a reocupa capătul estic al insulei vreme de câțiva ani.
După suprimarea unei răscoale, califul fatimidIsmail al-Mansur l-a numit peHassan al-Kalbi ca emir al Siciliei (948–964). Acesta a izbutit să controleze permanentele răscoale ale bizantinilor și a întemeiat dinastiakalbizilor. Însecolul al X-lea, raidurile coordonate de către kalbizi însudul Italiei au continuat, iar în anul982 o armată germană comandată de împăratulOtto al II-lea a fost înfrântă în apropiere deCrotone înCalabria, în cadrulbătăliei de la Stilo.
Odată cu domnia emiruluiYusuf al-Kalbi (990–998), a început o perioadă de tot mai accentuat declin pentru emiratul Siciliei. Sub al-Akhal (1017–1037), conflictul dinastic s-a intensificat, înregistrându-se tot mai dese cazuri în care anumite facțiuni din cadrul familiei domnitoare a kalibizilor se aliau fie cuImperiul Bizantin, fie cu dinastiazirizilor. Din vremea emiruluiHasan as-Samsam (1040–1053), stăpânirea asupra insulei s-a fragmentat în mai multe mici fiefuri.
Pe plan intern, arabii au inițiat reforme funciare care, la rândul lor, au sporit productivitatea și au încurajat creșterea micii proprietăți, fapt care și-a lăsat amprenta asupra devoltării ulterioare a Siciliei. Arabii au îmbunătățit sistemele de irigații și au introdus în Sicilia portocalul, lămâiul, arborele de fistic, trestia de zahăr. O descriere a orașuluiPalermo a fost oferită de cătreIbn Hawqal, un negustor dinBagdad care a vizitat Sicilia în950. O suburbie împrejmuită de ziduri, numităKasr (palatul) constituie centrul de astăzi al orașului, având moscheea zilei de vineri pe situl unei foste catedrale romane. Suburbia Al-Khalisa (Kalsa) cuprindea palatul sultanului, băi, o moschee, birouri administrative și o închisoare. Ibn Hawqual a remarcat 7.000 de măcelari privați făcând comerț în 150 de prăvălii. Înainte de1050, Palermo avea o populație de circa 350.000 de locuitori, ceea ce îl făcea unul dintre cele mai mari orașe din Europa, fiind întrecut doar de capitalaSpaniei islamice,Cordoba, care număra 450.000. Prin comparație, subRegatul creștin al Siciliei care i-a succedat, populația din Palermo va scădea la 150.000 de locuitori; mai târziu, către1330, ea va ajunge la numai 51.000.[6]
De asemenea, călătorul, geograful și poetul arabIbn Jubair a vizitat regiunea la sfârșitulsecolului al XII-lea, lăsând o descriere a Al-Kasr și Al-Khalisa.
„Capitala este înzestrată cu două daruri, splendoare și bogăție. Ea cuprinde toată frumusețea reală și imaginară pe care și-o poate dori cineva. Splendoare și grație împodobesc piețele și provincia; străzile și drumurile sunt larg, iar ochiul se bucură de frumusețea acestora. Este un oraș plin de minuni, cu clădiri similare celor dinCordoba, construite din piatră de var. Un permanent val de apă provenit din patru izvoare susură prin oraș. Sunt atât de multe moschei încât este imposibil să fie numărate. Multe dintre ele servesc și ca școli. Ochiul se bucură de toată această splendoare.”
Pe de altă parte, pe tot parcursul emiratului de Sicilia, au continuat să aibă loc revolte ale bozantinilor, în principal în răsăritul insulei, iar părți din teritoriu au fost chiar reocupate de către greci.[7]
Populația locală căzută sub stăpânirea musulmană era constituită din sicilieni catolici romanizați în apus și din creștini vorbitori degreacă în răsărit, alături de un număr destul de consistent deevrei. Acestor populații cucerite li s-a permis o anumită libertate de practicare a religiei proprii cadhimmi, însă aceasta cu rspectarea unor restricții. Lor li se cerea să plătascăjizya (taxă pe cap de locuitor) șikharaj (taxă pe pământ). În aceste condiții, pentru a evita asemenea taxe, un număr destul de ridicat de sicilieni au acceptat să se convertească la Islam. Totuși, chiar și după 100 de ani de supunere, numeroși creștini din Sicilia vorbitori de greacă au supraviețuit în comunități, în special în nord-estul Siciliei, cadhimmi. Acești sicilieni în general i-au întâmpinat penormanzi cu bucurie când aceștia au începutinvadarea Siciliei.[8]
Emiratul de Sicilia a început să se fragmenteze pe măsură ce disputele interdinastice se înmulțeau.[1] Începând dinsecolul al XI-lea, statele dinsudul Italiei continentale angajau mercenarinormanzi, care erau descendenți creștini aivikingilor; normanzii au fost cei care, subRoger I (Roger Bosso), au cucerit Sicilia de la musulmani.[1] NormandulRobert Guiscard, fiul luiTancred de Hauteville, ainvadat Sicilia în1060. Insula era pe atunci divizată între trei emiri arabi, iar numeroasa populație creștină s-a răsculat împotriva stăpânirii musulmanilor.[9] După ce a ocupatApulia șiCalabria,Roger I a ocupatMessina cu o armată de 700 de cavaleri. În1068, ei au înfrânt o armată musulmană laMisilmeri, însă confruntarea crucială s-a dat în cadrul asedierii Palermo, care a condus la controlul complet al normanzilor asupra insulei din1091. După cucerirea Siciliei, normanzii l-au înlăturat pe emirul Yusuf Ibn Abdallah de la putere, însă au făcut aceasta cu respectarea obiceiurilor arabe.[10]
Pierderea principalelor orașe, fiecare având câte un port bine dotat, a constituit o mare lovitură pentru puterea musulmană în Sicilia. OrașulQas'r Ianni (actuala Enna) încă era guvernat de către emirul său, Ibn Al-Hawas, care a reușit să îl păstreze încă un număr de ani. Succesorul său, Ibn Hamud s-a predat și s-a convertit la creștinism abia în1087. După convertire, Ibn Hamud a intrat în rândul nobilimii creștine și s-a retras cu familia la o moșie dinCalabria pe care Roger I i-a pus-o la dispoziție. În1091,Butera șiNoto din extremitatea sudică a Siciliei, ca și insulaMalta, ultimele fortărețe arabe, s-au predat creștinilor relativ repede.[11]
|isbn=: length (ajutor).