Ioan Duns Scotus, înlatinăJohannes Duns Scotus, înenglezăJohn Duns Scotus (n.1266,Duns(d),Scoția,Regatul Unit – d.,Köln,Sfântul Imperiu Roman) a fostteolog șifilosofmedieval, fondator al curentuluiscolastic denumitscotism. Pentru precizia argumentației sale a fost supranumitDoctor Subtilis. Pe mormântul său, aflat în Biserica Minoriților din Köln, stă scris:Scotia me genuit. Anglia me suscepit. Gallia me docuit. Colonia me tenet („Scoția m-a născut/ Anglia m-a primit/ Franța m-a învățat/ Köln-ul mă ține”).
Ioan Duns Scotus s-a născut aprox. în anul1266, laDuns, comitatulBerwick, sauMaxton, comitatulRoxburgh (Scoția), fiu al unui bogat proprietar de pământ.În anul1277 este trimis la mănăstirea franciscană dinDumfries, unde unchiul său era vicar general, iar în1281 intră înordinul franciscan. În1291 a fost hirotonit preot.
În1304 revine laParis unde, în1305, primește titlul dedoctor înteologie. În1307 este trimis laKöln, datorită implicării în alte controverse, de data aceasta cu privire la doctrina despreFecioara Maria, mai precis despreNeprihănita Zămislire, soluționată definitiv la1854, de către papaPius al IX-lea (1844-1878). Scotus a murit la Köln, la 8 noiembrie1308, probabil într-oepidemie depestă/ciumă. Este înmormântat în biserica franciscanilor minori conventuali (Minoriten Kirche).
În1710 episcopul de Nole oficializează cultul "Preafericitului John Duns Scotus". La20 martie1993 a fost beatificat de papaIoan Paul al II-lea (1978-2005).
Duns Scot, ca majoritatea filosofilor creștini din acel timp, separă în mod netfilosofia deteologie, dar recurge uneori la una pentru a explica pe cealaltă. Filosofia ocupă totuși cea mai mare parte a operelor sale, până la problemarevelației. Se poate spune că în centrul preocupărilor sale se găsesc toate consecințele raționale ale dogmei libertății creației divine. El accentuează caracterul arbitrar al legilor instituite de Dumnezeu:"Non quaerenda ratio quorum non est ratio" ("Nu trebuie căutată rațiunea în ceea ce este lipsit de rațiune").
Duns Scot analizează conceptulcauzalității în scopul unei demonstrații riguroase a existenței lui Dumnezeu, ființă supremă și infinită. Totuși, pentru a cunoaște adevărul în toată plenitudinea lui și pentru a îndeplini destinul veșnic, el consideră că omul nu trebuie să recurgă la judecată sau la considerații filosofice, ci să facă apel larevelația divină, care completează și desăvârșeștecunoașterea naturală fără a genera vreo contradicție cu aceasta. Pentru Duns Scot teologia și filosofia sunt două discipline dinstincte și independente, totuși ele suntcomplementare, pentru că teologia folosește filosofia ca instrument de lucru ("philosophia ancilla theologiae" = "filosofia este în seviciul teologiei").
În ceea ce privește problema dacă teologia este sau nu știință, Duns Scot se delimitează net de opiniile luiToma de Aquino: în timp ce acesta definea teologia în primul rând ca disciplină speculativă, Duns Scot o consideră ca știință practică, care nu se ocupă de probleme teoretice decât în măsura în care poate contribui la salvarea sufletelor prin revelație. Prin credință se poate ajunge la certitudinea absolută, după care sufletul uman este incoruptibil și nemuritor. Rațiunea poate furniza argumente în favoarea unei asemenea ipoteze, dar nu o poate demonstra cu preciziune.
La fel ca și Toma de Aquino, Duns Scot adoptă o doctrină realistă, dar vederile lor diferă în special în problemapercepției. Duns Scot admite că atâtintelectul, cât și simțurile pot percepe și înțelegerealitatea lucrurilor în mod direct șiintuitiv. Toma de Aquino susținea că intelectul nu poate percepe direct singularitatea lucrurilor materiale, ci doar naturauniversaliilor dedusă din percepțiile senzoriale. Duns Scot se opune în egală măsură vederilor luiAverroes privind problema percepției, afirmând că realitatea materială conține în ea însăși elementele care permit să fie înțeleasă ca atare.
După Duns Scot, categoriile universale ("universalia") nu sunt independente de spiritul uman, fiecare existență particulară sau singulară posedă o natură formală distinctă. Astfel, cunoașterea adevărurilor eterne are o bază obiectivă, din care derivă libertatea omului și întâietatea voinței umane. Combătând ipoteza după care actele divine ar rezulta dintr-un liber arbitru, el admite totuși că existența reală a lucrurilor depinde de libera decizie a lui Dumnezeu, așa cum obligațiile morale depind de voința divină.
_-_Studiolo_di_Federico_da_Montefeltro.jpg)
