 | Acest articol (sau secțiunea de mai jos) conține greșeli deortografie sau depunctuație, folosește o exprimare alambicată sau stâlceștelimba română. Puteți consultamanualul de stil și contribui prin corectarea greșelilor. |
 | Calitatea informațiilor sau a exprimării din acest articol sau secțiune trebuie îmbunătățită. Consultațimanualul de stil șiîndrumarul, apoidați o mână de ajutor. |
Drepturi și libertăți (la plural) se referă la ceea ce știința juridică concede sau recunoaște(d) unuisubiect de drept indiferent dacă acesta a fost exonerat sau nu de respectivele drepturi și libertăți; spre deosebire de termeniidrept (în englezălaw) respectivdrept subiectiv (în englezăright).
În acest sens, conceptul "Drepturi" rezultă a fi un termen confuz, confuzie produsa de o suprapunere concomitentă a mai multor înțelesuri, a diferitelor situații juridice saurelații juridice, prin prisma conținutului, a obiectului sau a sensului a ceea ce este recunoscut sau acordat (concedat),titularului sau eventualuluiobligat (subiect pasiv). Conceptul dreptului si conceptul libertății sunt concepte analogice (identice) și spre a se sublinia asta le întâlnim pe amândouă, foarte frecvent, ca expresie unitara de forma: drepturile și libertățile.
O aproximație marcantă o poate determina tipologia subiectului de drept implicat, care subiect poate fi:1) un subiect individual (ex. simpla ființă umană, ex. simpla persoană fizică, ex. simplu cetățean, ex. simplu conațional sau simplu membru al unui Stat, al unei națiuni, al unei societăți civile; 2) o persoană juridică (in sine), un subiect colectiv (națiuni, popoare, muncitori sau persoane de natură morală) sau chiar 3) un subiect non-uman (cum ar fi diferite specii de animale , sau cum ar fi, totalitatea elementelor de natura). Din cele de mai sus, se pot distinge diferite categorii de drepturi, cum ar fi: drepturi subiective, drepturi permanente și drepturi personalísime, drepturi individuale (individual rights), drepturi fundamentale, drepturile ființei umane, drepturile la auto-determinare a popoarelor, drepturile lucrătorilor, apoi, așa-numitele drepturi de animale, printre altele.[1]
Fără îndoială, o primă deosebire care trebuie neapărat făcută se referă la sfera/mediul în care se află plasat acelsubiect de Drept luat în discuție: ca relație între persoane particulare, ca relație intre persoane private (dreptul privat), sau ca relații sau activități specificedomeniului politic sau domeniului public (dreptul public).În prima sferă (circumstanță), în general, drepturile sunt limitate la noțiunea de "capacitate de a pretinde o anume prestare, exercitând-o sau nu", imediat derivată dintr-o normă juridică (cum ar fi drepturile de proprietar asupra unui anumelucru) sau dintr-unfapt juridic sau dintr-o juridica afacere, (precum îndrepturile personale rezultate dintr-uncontract), constituite pe ideea dedrepturi subiective.
În sfera publică (sau politică) în general, conceptul Drepturi se referă la ideea căindividului (în sine) ii corespund o suma de determinate drepturi . . . pentru simplul fapt că există, că există relaționat cu un organism politic (localitate,Stat), acolo apar conceptelefilosofice aledrepturilor omului, ale drepturilor ca individ si cetățean saudrepturile morale (moral rights), și juridicele (la propriu)drepturi constituționale,libertățile publice saudrepturilor publice subiective. În terminologia uzuala care se referă la drepturile ființei umane (sau ale individului), apar reliefate (se disting) drepturile civile și politice, drepturile sociale,drepturile economice, sociale și culturale.
Pe de altă parte, în funcție de concepția juridică, asupra originii conceptelor de drept și de putere politică (iusnaturalismo,contractualism, iuspositivismo), pot sau nu pot existadrepturi naturale.
În Grecia antică, nu a existat o noțiune a drepturilor de individ, cel puțin nu în sensul modern, deoarece conceptele de drepturi și de libertăți se diluau în cadrulpolis-urilor și ajungeau sa beneficieze de ele doar câțiva dintrecetățeni. InRoma antica, s-a întâmplat ceva similar, întrucât organizarea acelor societăți se bazau pe distincția dintreautoritatea publică(d) și autoritateapater familias, astfel încât indivizii au avut parte de drepturile lor cuvenite doar în funcție de locația lor în aceasta schema (in acest sistem).
Ordinea feudală (sistemul feudal) și începuturilestatului modern se bazează pe oinegalitate instituționalizata astfel încât drepturile indivizilor depindeau de poziția lor în acea schema sociala (apartenența la o anumecategorie sociala sau la o anumestare sociala). Prin urmare, înanticul regim, în ce privește utilizarea conceptului dedrepturi se făcea cu sensul deimunități sau deprivilegii, cu alte cuvinte cu sens dedrepturi ne-universale, adicădrepturi particulare (particularismul), drepturi limitate la un grup (ofamilie, oclasa sociala, la olocalitate sau la oregiune), cum ar fi dreptul primei nopți și tot felul dedrepturi feudale. Acest mod de a fi înțelese lucrurile, conducea la a se echipa cu dreptul debir, atât birurilor ecleziastice , dreptului exclusiv, cum era cazulmonopolurilor (dupa cum si al boierilor feudali, alsocietăților privilegiate, albrevetantilor, pentru cărți sau invenții --- drepturi de autor ---).
Expresia "Încasatul de drepturi" continua sa fie expresie comună pentru desemnarea (la grămadă) a tuturor tipurile deimpozite, de taxe și decontribuții. Într-un mod asemănător,aservirea (subjugarea, înrobirea) unora, rămâne "izvor" aldrepturile (al bunăstării) altora), după cum explicit reiese in cadrul conceptului juridic spaniol "servitud o derechos de paso".
Una dintre cele mai vechi sintagme care caută sa clarifice încurcata condiție pricinuita de omonimia conceptelor „Drepturi“ si „Drept“ este sintagma drept subiectiv. Acest lucru si-ar avea originea în gândireacanoniștilor din secolul al XI-lea, sau gândirea luiWilliam Ockham, și, ulterior, au fost dezvoltate de către diferite școli; în toate scolile acestea, se aprecia continua trecere dinspre definițiaius ca „putere de care nimeni nu poate fi lipsit împotrivavoinței sale, fără vina lui, cu excepția cazului în care există un motiv rațional“ (Ockham) inspre conceptul de „putere a vointei“.Jhering le-a înțeles ca pe „interese protejate prin lege“. În domeniuldreptului privat, noțiunea de drept subiectiv a fost intens dezvoltată, dar in același timp a fost, de asemenea, introdusa si îndreptul public, prin așa-numitele „drepturi subiective publice“ sau „drepturi publice subiective“, deJellinek.
Conceptul de Drepturi ca și "libertăți recunoscute sau cucerite" și opozabile conceptului suveran precum "atu"-ul din cărțile de joc sau "drepturi de apărare" este specificEpocii Contemporane(d), epoca inițiată de catre Revoluție liberală, odată cu instituirea unui catalog de "drepturi și de libertăți", recunoscute constituțional (drepturile constituționale sau fundamentale), cum ar fi: libertatea religioasă,libertatea de exprimare,libertatea economică, dreptul la proprietate, ladreptul de întrunire,dreptul de asociere,dreptul la onoare, dreptul lainviolabilitatea domiciliului, dreptul lainviolabilitatea corporală sauintegritatea fizică[2] (inclusivdreptul la viață, interzicereatorturii și atratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante de tratament sau pedeapsă), printre altele.Toate acestea sunt tipice aledeclarațiilor de drepturi deDeclarația Drepturilor 1689, (Constituția Statelor Unite ale Americii , din 1787 —în special modificările de mai târziu—,Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 franceză,Constituția spaniolă din 1812, printre altele).
Începând din secolul al XX-lea,drepturile sociale saua drepturilor de a doua generație au fost incluse în constituții (Constituția Mexicană 1917 din 1917,Constituția Uniunii Sovietică 1918,Constituția de la Weimar 1919 —Germania, 1919,Constituția spaniolă din 1931), cadreptul la grevă,dreptul la educație,dreptul la muncă,dreptul la locuință (right to housing). La sfârșitul secolului al XX-lea s-au revendicatdrepturi difuze saua treia generație de drepturi, cum ar fi celemedio-ambientale (urmare amișcărilor ecologiste). De asemenea, a apărut o generație a patra și o a cincea generație de drepturi, încă si mai mică dezvoltare conceptuala (intre acestea se pot integra, de exemplu drepturile animalelor.
Citirea drepturilor sau avertizarea-informarea unui deținut asupra drepturilor de care poate dispune este una dintre cerințele care există în anumite legislații pentru o detenție sa îndeplinească condiția dedetenție de validitate legitima, și a devenit un clișeu prin filmele polițiste ("Ai dreptul sa nu spui nimic, pentru ca orice spui poate fi folosit împotriva ta însăți; Ai dreptul la un avocat cu care sa te consulți; Dacă nu iți poți permite unul platit, vei fi asistat de un avocat din oficiu; Ai dreptul la ochemare telefonica...) În general, ai dreptul de a fi dus în fața unuijudecător independent care sa determine condiția de legitimitate a acelei detenții (habeas corpus), ai dreptul de a ști care anume este acuzația (ce anume imputare ti se aduce) și cine o formulează, ai dreptul laprezumția de nevinovăție, ai dreptul la apărare juridică, ai dreptul de a nu fi constrâns să depui mărturie împotriva ta însăți. Legea impune ca acuzatorul safie cel care sa probeze (sa prezinte dovezile în baza cărora formulează acuzarea) vinovăția celui pe care îl acuza (altfel, cererea adresata acuzatului de a-si proba/dovedi nevinovăția se numeștediabolica cerință de probare), drepturi care sunt însușite/asimilate de toate legislațiile acelor State, care garantează drepturile individuale ale fiecărei ființe umane, în parte (adică, cu alte cuvinte statul de Drept).
Materiale media legate dedrepturi laWikimedia Commons
