Creștinarea este procedeul prin care se realizeazăconvertirea indivizilor sau unor populații întregi lacreștinism, convertirea practicilor, imagisticii religioase, locurilor de închinăciune sau a calendaruluipăgâne la cele creștine. Înantichitatea clasică, creștinarea a avut loc cel puțin parțial prin emiterea unor legi împotriva sacrificiilor șivrăjitoriei, prin convertirea oficială atemplelor înbiserici, prin degradarea zeilor păgâni la statutul dediavoli și transformarea creștină ariturilor religioase păgâne.
În cele mai multe cazuri, refolosirea activităților și credințelor precreștine a fost pedepsită oficial. Într-o scrisoare aPapei Grigore I, acesta afirmă că este mai ușoară convertirea la creștinism dacă li se permite oamenilor să practice unele obiceiuri precreștine, pretinzând că aceste tradiții sunt întru slava lui Cristos. Practic, se intenționa păstrarea unor tradiții și practici, dar cu intenția să se facă uitate rădăcinile păgâne ale acestora.
Creștinarea Imperiului Roman este de obicei împărțită în două faze, înainte și după anul312, an în care a avut loc un eveniment important, cvasi-convertirea luiConstantin cel Mare. Până la această dată la creștinism s-a convertit deja o proporție semnificativă, dar necunoscută, a populației urbane a Imperiului, inclusiv din clasele sociale de elită. Constantin a pus capăt persecuției intermitente a creștinismului (și a altor religii), prinEdictul de la Milano, astfel încâtreligia păgână imperială a Romei antice nu mai era singura religie acceptată de către stat. În timpul succesorilor lui Constantin, creștinarea societății Roman a continuat fiind marcată de convulsii și de noi începuturi.[1]
