 |
| Împărat |
| Rege |
| Mare Duce |
| Arhiduce |
| Prinț |
| Infante |
| Duce |
| Marchiz |
| Margraf |
| Conte |
| Viconte |
| Baron |
| Baronet |
| Cavaler |
| Sultan |
| Țar |
| Emir |
| Faraon |
Conte (feminincontesă, îngermanăGraf, înmaghiarăgrof) este un titlu nobiliar care a fost acordat în majoritatea țărilor europene.
Formele din germana vechegrafio șigravo derivă probabil de la cuvântulgraffio dinlatina medievală și de la cuvântulgrapheus dingreaca veche care are întelesul de „scrib”. Termenul latincomes, de la care pleacă majoritatea celorlalte versiuni lingvistice (comté/comtesse în franceză,count/countesse în engleză,conte/contessa înitaliană,conde/condesa în spaniolă etc.) înseamnă literal „însoțitor” (al regelui). Înepoca romană târzie,comes largitionum denumea un înalt funcționar financiar imperial (trezorier).
În regatulmerovingian și în regatulfranc, contele era un funcționar regal care exercita drepturi suverane regale într-odiviziune administrativă numităcomitat respectivgau.Carol cel Mare a înlăturat rămășițele vechilorducatelor înființând ca nouă structură administrativă comitatul. Administrația din imperiu se afla (așa cum era deja parțial în perioada merovingiană) în mâinile conților. Aceștia acționau nu numai ca lideri militari ci și ca funcționari regali în exercitarea autorității regale. În anumite teritorii conții erau reprezentanții puterii regale (în margrafiate, cetăți fortificate și palatinate).Margrafii au căpătat o importanță deosebită, funcția lor grupând mai multe competențe în noilemărci de la frontieră, unde beneficiau de drepturi speciale extinse.
Transferul funcțiilor și bunurilor către familiile nobiliare selectate a asigurat loialitatea acestora fiind fondată astfel o nouă aristocrație imperială care participa la guvernare. În timpul lui Carol cel Mare funcțiile nu erau moștenite, ci conferite. Așa-numiții mesageri ai regelui (missi dominici) erau meniți creșterii eficienței guvernării imperiului multietnic. Aceștia erau trimiși în perechi, un mesager laic și unul spiritual (de obicei un conte și un episcop) pentru a pune în aplicare instrucțiunile și decretele, pentru a colecta taxele, dar și pentru a demonstra prezența regală și a inspecta situația existentă în teritoriu. Ei puteau, dacă era necesar, să exercite autoritatea directă și să emită judecăți în districtul alocat.[1] Tot aceștia erau cei față de care toți bărbații rezidenți în regat, cu vârsta de cel puțin doisprezece ani, au depus jurământul de credință datorat regelui (în anii 789 și 802) pentru a asigura loialitatea supușilor.[2][3] Chiar și mai târziu, conții au rămas reprezentanți ai regelui în anumite regiuni ale imperiului, înpalatinate regale sau mai târziu încetățile imperiale și teritoriile acestora. De regulă acești „conți funcționari” proveneau din nobilimea francă (după alipirea teritoriilor șvabe, bavareze și saxone la teritoriile francilor) numițiEdelfrei (nobili liberi). De obicei, ei aveau proprietăți extinse (alodii) în comitatul în care își exercitau funcția, ceea ce le facilita exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Inițial contele a fost înzestrat cu dreptul de a constitui armată și cu competență judecătorească, primind ulterior și independență financiară și administrativă. Constituția comitatelor dinImperiul Franc a fost preluată nu numai în statele sale succesoareGermania,Franța șiItalia, ci și înAnglia (county),Spania șiUngaria (Komitat).
Încă de la început a existat o tendință către moștenirea ereditară a funcției, conții fiind frecvent aleși din rândul nobilimii locale. Un rege trebuia să aibă motive întemeiate pentru a împiedica fiul unui conte să-i succedă tatălui său. Datorită accentuării caracterului ereditar al funcției și al integrării ei în structura feudală, începând din timpuldinastiei Ottoniene sensul titlului de conte s-a transformat trecând de la cel al funcției inițiale la cel al drepturilor pe care un nobil le exercita într-un teritoriu. Prin schimbul, vânzarea și împărțirea moștenirilor, drepturile conților au fost tratate din ce în ce mai mult ca un „drept privat”, iar granița dintre autoritatea oficială și proprietatea privată s-a estompat. Acestă evoluție este indicată de schimbarea denumirii comitatului în care a început să prevaleze numele reședinței principale a contelui în locul numelui inițial al regiunii (Reichsgau). ÎnEvul Mediu clasic majoritatea comitatelor, și odată cu ele drepturile asociate lor, au intrat sub controlul unor familii nobiliare sau al unor familii provenite din categoria celor care deținuseră statutul de funcționar de curte (Ministerialis) ori alducilor deveniți deja puternici.Salienii au încercat, fără succes de durată, să realizeze reorganizarea comitatelor prin intermediul nobilimii care deținea statutul de funcționar regal. Așadar, administrarea comitatului și titlul asociat acestuia nu mai erau strâns legate de o funcție oficială ce putea fi oricând revocată, ci devenise o feudă ereditară.
La sfârșitulEvului Mediu proprietarii multor mari teritorii feudale au fost ridicați la rangul de conte, iar denumirea oficială a devenit un titlu nobiliar. Soția contelui era contesă, iar fiii lui erau de obicei conți. Fiica necăsătorită a contelui era contesă.
Nobilimea germană a fost împărțită treptat în înaltă nobilime (Hohen Adel) și mica nobilime (Niedere Adel). Înalta nobilime includea conții ale căror teritorii de „mărime și importanțăprinciară” se aflau înnemijlocire imperială, având un loc și un vot înDieta Imperială. Ei formau rangul inferior alstărilor imperiale. Simplii conți titulari (care nu posedau astfel de teritorii) aparțineau micii nobilimi. ÎnSfântul Imperiu Roman, titlul nobiliar de „conte/contesă” putea fi acordat doar deîmpărat (sau de unvicar imperial dacă tronul eravacant). Acești conții se numeau „conți imperiali” și erau împărțiți în două categorii:
Până la începutul secolului al XVIII-lea doar „imperiul” (adică împăratul) era singura sursă de „conți” din imperiu, ca și în Franța și Anglia. Regele Boemiei, unul dintre cei șapteprincipi electori, a fost singurul dintreprinții imperiali domintori căruia i-a fost permis să acorde titlul de conte în teritoriul său, această calitate fiind pierdută atunci când coroana regală a Boemiei și coroana imperială s-au aflat concomitent în posesiaCasei de Luxemburg (din 1347) și apoi aCasei de Habsburg (din 1531), constituind ouniune personală pentru lungi perioade de timp. Împărații Habsburgi au fost astfel liberi să acorde fie titluri imperiale (ca împărați aleși ai Sfântului Imperiu Roman), fie titluriereditare (pentru regatele lor Boemia și Ungaria). Abia din 1701 în noulRegat al Prusiei au fost acordate (totuși rar) ridicări în rang. Până la sfârșitulSfântului Imperiu Roman în 1806, ceilalți prinți imperiali trebuiau să solicite împăratului acordarea titlului de conte anumitor persoane din teritoriul lor.